Prima excursie in Apuseni nu e niciodata si ultima. Dupa ce ai luat contact cu muntii care, desi se lasa destul de usor de cucerit (avand cel mai inalt varf Bihorul, cu niste timizi 1849 m), adapostesc atatea perle sub- si supraterane, sigur vrei mai mult.

Cu gandurile la pesterile pe care inca nu le-am vazut (si la specialitatile mamei Uta), ne punem iar pe treaba, spre platoul carstic Padis.

Prima noapte o petrecem intr-o cabanuta de lemn primitoare. Orice ar fi fost bun dupa atatea ore de condus.
Inainte de Padis insa, ne asteapta Scarisoara. Ultima data cand am ajuns in apropiere, era inchisa pentru regenerarea ghetarului, drumul era deasemenea inchis, si nu eram suficient de motivati sa mergem pe jos 10 km fara garantia ca vom vedea pestera.

Pana si ceata are farmecul ei pe drumul dintre Garda de Sus si Scarisoara.

Capite ordonate.

Oare au net ? Pentru torente ?

Intrarea in pestera se face prin maiestuosul aven de 60 m deschidere, pe scari amenajate ce coboara pana la cei 105 m adancime ai pesterii. Inca se vad petice de zapada, intrucat temperatura coboara spre 1-2 grade in interiorul pesterii, pe timp de vara.

Lurking in ze shadows - El Turiste

Ghetarul - care constituie podeaua Salii Mari de la intrare si se extinde si in celelalte galerii - este al doilea cel mai mare ghetar subteran din lume si primul din tara.
Cele mai vechi strate ale sale se pare ca dateaza de cca 4000 ani.

Stalactitele de gheata insa se formeaza si re-formeaza in fiecare iarna. Aceasta este Sala Bisericii

O fosila jurasica.

Doua fosile jurasice.

Ne intremam nitel cu cate o ciocolata, ca e frig in pestera, si urcam scarile amenajate in aven.

In aceeasi zona se afla si minunea de pestera Pojarul Politei, care insa este protejata si inchisa accesului public, pe buna dreptate... Cine nu isi doreste un press-papier din concretiuni formate in mii de ani ?! Unul pe care sa il arunce in scurt timp, intrucat fara climatul umed si intunecos al pesterii, speleotemele, fie ele calcaroase amorfe sau cristaline, se vor degrada ireversibil.

Si cum ziua e inca tanara, dupa ce urcam avenul, vedem un indicator spre Izbucul Tauz (triunghi albastru) care indica vreo 3 ore, confirmate si de ghidul de la gura pesterii. Cum sa nu vedem noi izbucul Tauz in care s-a inmuiat insusi sfantul Bear Grylls ?! Facem un calcul sumar, ajungem la concluzia ca e fezabil, si o luam la picior.

Cat si-o fi ras in barba omul... Ne-am luat si noi lectia aprecierii timpului de catre localnici, de care nu putem spune ca nu stiam - timpul se pare ca este foarte relativ pentru locuitorii muntilor si ciobani.

Sau se deplaseaza ei de regula cu viteze relativiste si dilata timpul, pentru ca traseul nu era nicidecum unul de 3 ore.

Mergem, si mergem, prin padure, urcam si coboram deal dupa deal, hai inca un deal, nu mai vad marcajul - suntem pe coclauri, hai inapoi sa il gasim si sa vedem de unde am luat-o razna... Mai vine si cate-o ploaie, destul de calda si placuta, plus ca ne puteam bucura de noile mantale de ploaie pe care culmea, le si aveam la noi.

Dupa nenumarate retururi si orbecaieli - traseul este execrabil marcat, il pierzi extrem de usor - ajungem la un drum forestier, unde marcajul dispare din nou. O luam in sus pe drum, fiind convinsi ca nu are cum sa fie pe altundeva, asa a zis nenea ala pe care l-am intrebat acum o ora.

Timpul, al naibii, cam trecea, si ziua era pe terminate, iar daca plotai pe harta traseul nostru, ar fi fost un foarte echilibrat zig-zag spre nicaieri.

Ne intoarcem de pe drumul forestier, coborand cu obida cele cateva serpentine urcate, si turistul zareste printre copaci triunghiul care ne indreapta intr-o cu totul alta parte. Intram in padure dupa marcaj, plini de sperante, si.... iesim dupa jumatate de ora de coborat prin padure la alt drum forestier, sifonati, plini de frunze si noroi si posibil cu crengi in gura, unde gasim niste turisti mai orientati care aveau in posesia lor un obiect abstract, numit cred "HARTA" (GPSul nostru dadea rateuri faine de tot, fiind destul de innorat, si fiind nevoie de el in general, asa, de dragul lui Murphy). Si care ne spun ca suntem la mama dracului, ca mai e pana la izbuc destul de mult, se ajunge cu masina pe acel drum pe care am iesit noi, ca oricum e o gaura in pamant cu apa, si e cam seara, nu vrem sa ne lase ei undeva mai aproape de Scarisoara, unde aveam noi masina ? Noi refuzam politicos, ne gandim sa nu ii umplem si pe ei de noroi, ne orientam nitel dupa harta, si ne punem pe mers muncitoreste.

Cat de jalnici om fi fost, ca dupa vreo 100 m de mers vin inapoi dupa noi si ne mai intreaba o data daca nu vrem sa ne duca pana in Garda de Sus, ca mergem in directia gresita si oricum au drum incolo.

De data aia trecem peste orgoliu si zicem "saru-mana", ne mai asteptau inca 7 km de mers pana la masina de la punctul in care ne puteau debarca ei, iar fara ajutorul lor nu am fi avut sanse sa ajungem in timp util, era deja pe inserate.

Multumim Serban !

Doua ore, doua tricouri, cativa litri de apa si cateva batoane energizante mai tarziu, urma sa ajungem la masina. Cea mai iubita masina din toti Apusenii in momentul cu pricina.

Aleluia, hai spre "Mama Uta", la niste haleala calda. Ciorba sau friptura? Hai amandoua, da-le incolo, ca la cate coclauri am batut azi, meritam !

Care era sansa ca in insasi Garda de sus, la insasi "Mama Uta", sa dau peste insisi colegii mei de la spital care stiau ca lipsesc sa invat pentru examenul de specialitate ? Nasol moment, dar are omul nevoie si de o pauza din cand in cand, nu ? Cu cat mai des cu atat mai bine...

Mai departe...