Vara se prelungeste parca pe nesimtite in octombrie. Dupa ce se risipeste ceata de dimineata, ramane o zi incredibil de calda si senina.
Coboram din Durau pe langa lacul Izvorul Muntelui (lacul Bicaz) - cel mai mare lac de acumulare de la noi din tara. Pana in Bicaz, drumul destul de mizerabil, valureste pe sub rotile lui Grutza, uneori nu atat de molcom. Mamaaaa, ce gropaneee, ne dam coate sa tinem bine minte locul pentru cand ne-om intoarce la noapte, sa nu il dam pe Grutza cu dintii de asfalt.

Undeva, in dreptul iesirii din Ruginesti, se deschide complet peisajul spre lac, in toata splendoarea lui. Nivelul apei nu e foarte inalt, insa tot e impozanta acumularea asta de apa provocata de un soi de castor supradimensionat numit om.
E o realizare impresionanta, dar are o istorie scrisa cu sange. Lucrarile la baraj au inceput in 1950. 10 ani mai tarziu, barajul de pe Bistrita a fost inchis; 22 de sate fusesera stramutate, si in jur de 15000 oameni lucrasera la "ctitoria" care initial trebuia sa poarte numele lui V.I. Lenin - printre ei si detinuti politici care au platit aici pretul unei minti libere. Pe unii, libertatea asta i-a costat viata.

Dupa Bicaz, asfaltul se mai domesticeste nitel. La iesirea din satucul Bicaz-Chei gasim si prima ferrata a zilei - Astragalus - intr-un decor usor industrial, adiacent unei fabrici de ciment. Parcam la baza traseelor, la intrarea in minuscula rezervatie Cheile Sugaului, unde ne intercepteaza un nene care colecteaza taxa pentru ferrata (ne-a dat chiar si bilete). Urcam apoi potecuta in trepte spre cabana Ecolog, de unde pornesc traseele turistice si de via ferrata. Un Grivei furios ne latra din lant, insa cu putina rabdare, se lasa usor dezmierdat si scarpinat. Bietul animal, e perfect scuzabil, e normal sa te apuce pandaliile daca stai legat cu orele si zilele intr-un lant de cativa metri.

Ne hotaram asupra traseului rosu, cel mai lung, oricum acopera mare parte din perete. Urcam un povarnis pana la baza traseelor, din loc in loc se mai gasesc pe trunchiurile copacilor placute ce semnalizeaza drumul.

Prima parte e o plimbarica placuta de incalzire. Pe primele lungimi parca simti ca pierzi vremea cu lonjele pe cablu, e o potecuta ingusta pe o brana stancoasa, insa nici n-ai vrea sa tentezi soarta prea mult. Amenajarea traseului este foarte buna, cablurile sunt noi si deocamdata intacte. Ceea ce e o realizare, avand in vedere ca prin Bihor, dintr-un un traseu recent amenajat in Peretele Zanelor niste gigei au gasit irezistibili 15 metri de cablu plus amaraje si piulite. Mda...

Prizele de picioare sunt suficienta, atat naturale cat si artificiale, traseul e destul de confortabil.

Din loc in loc sunt presarate placute informative, sau cu citate inspirationale. Mi-a ramas in minte unul...

"Există suficient în lume pentru nevoile omului, dar nu şi pentru lăcomia lui.” Mahatma Gandhi.

E asa faaaaain ! Nu rezist ca din loc in loc sa mai atarn intr-o mana strecurata pe sub o ancora, si sa mai trag un ochi de obiectiv in jos. Turistul e ocupat, intr-o relatie foarte personala cu bucatica lui de stanca. Vantul adie placut, si culmea, aproape ne-am uscat de sete.
De data asta am facut schimb de lonje, le-am luat eu pe cele scurte, si le-am cedat pe cele rigide si mai lungi turistului, sa fie mai pe masura fiecaruia. Pentru ca uitasem acasa caraba suplimentara pentru ancorare direct in chinga amortizorului de soc, n-am mai putut sa atarn comod in ham si lonje, ale mele fiind elastice. Trebuie sa recunosc ca e o senzatie... foarte... foarte... aparte, dar daca traseul e suficient de solicitant, (cum a fost cel de la San Salvatore) si trebuie sa te odihnesti, oboseala te relaxeaza si tot atarnache ajungi pana la urma.

Un mic hornulet simpatic, pe care ti-era mai mare dragul sa urci.

Versantul opus al Cheilor Bicazului.

Ajungem la liman intre cele doua segmente ale traseului. Urmeaza teoretic partea ceva mai dificila.
Ne-am lalait o gramada pana aici, ne-am bucurat de stanca si de aerul cald, care aducea cu sine zgomot si praf din vale. Nu poti sa nu te gandesti cu mila la oamenii care traiesc si lucreaza aici, la fabrica de ciment. E nevoie si de astfel de joburi, dar silicoza pulmonara nu iarta, nu poti sa nu te gandesti ca platesc locul asta de munca cu sanatatea lor si a copiilor lor.

Aflam cu ocazia asta si ce e cu numele de Asparagus... Australopitecus... Astrahanus... asta... Astragalus.

Ultima parte e si cea mai interesanta si solicitanta regiune a traseului - o mica surplomba din care depui ceva eforturi sa te ridici. Delicios !

Ne bucuram de mica izbanda de azi, sarbatorim cu niste apa si ursi acri, si ne intoarcem prin padure, in pas lejer. Realizam ca am pierdut ore bune pe aici, se facuse deja ora 2 si ceva, si mai aveam inca ceva de bifat pe ziua de azi. Bagam goarna la intoarcerea prin padure (un traseu scurt, de 30-45 minute, in mare parte cablat si el; traseul fiind unul nou amenajat si nu foarte calcat, povarnisurile pline de grohotis marunt si cetina nu sunt tocmai stabile.

Desi era trecut bine de miezul zilei, tragem putin de noi sa ajungem si pe Suhardul Mic.

Memorialul Wild Ferenc poarta numele unui "alpinist, autor expert, cofondator si antrenor al echipei Salvamont Gheorgheni (1977)", conform spuselor unei placi memoriale plasate la intrarea in traseu.

Primii pasi in traseu reprezinta un mic hop, mai ales pentru cei mai scunzi dintre noi, nu spunem care. Nu prea exista trepte sau prize propriu-zise de picior, dar atata timp cat exista cablul, cel mai bun prieten al omului, pui frumusel picioarele pe perete din orice punct si inaintezi fara prea mari probleme.

Constatam destul de repede ca Wild Ferenc e nitel mai salbatic decat Astragalus. Mare parte din traseu este pe un perete complet vertical. Sunt mai putine puncte de prindere ale cablului, iar asta face inaintarea ceva mai rapida. Punctele de sprijin sunt suficiente, si desi esti in deplina siguranta (traseul e intr-o stare foarte buna), mintea iti joaca feste din cand in cand si iti spune ca n-ai ce cauta acolo suspendat pe perete. E un bun exercitiu de obisnuinta cu inaltimea.

Suhardul Mic priveste spre Lacul Rosu.

O mica pauza meritata.

Pana acum am fost singuri. Nu ne stresam prea tare, cei doi din spate par totusi destul de jos.

La un moment dat, prizele de picioare parasesc putin cablul, obligandu-te sa lasi confortul psihic pe care ti-l ofera atunci cand esti permanent cu o mana pe el, si sa il folosesti doar pentru asigurare. E o portiune interesanta.

A doua portiune mai dificila a traseului este reprezentata de un mic hornulet inainte de podul suspendat.

Iesim la liman, la cutiuta inchisa cu grija, ce contine un carnet de notite. Evident, ne punem si noi motz amprenta efemera, cu un scris ceva mai urat si mai tremurat decat de obicei :)

Podetul se clatina in adierea vantului. E deosebita senzatia haului care se deschide sub picioarele tale, printre scandurile minuscule.

De la pod, mai este un singur hop foarte usor de trecut.

Intre timp, cei doi din spate aproape ne ajung. Batman, Batman. Ne si miram de indemanarea lor, ulterior ne-am dat seama ca erau membri ai Salvamont, probabil in cursul unei verificari a traseului.

In sfarsit sus, la niste modesti, dar frumosi 1345 m. Trebuie sa recunosc ca traseul a parut mai solicitant decat primul, desi a fost mai scurt (l-am parcurs in aproximativ 50' - 1h). Poate si din cauza ca eram deja frageziti de la Astragalus. Dar din fericire am reusit sa il bifam si pe acesta, alta zi la dispozitie nu prea aveam, plus ca urma sa vina si weekendul, impreuna cu puhoaie de turisti, iar aglomeratia pe ferrate e ultimul lucru pe care ti-l poti dori.

Soarele coborase deja, si lucea lenes printre firele galbene de iarba. Era atat de frumoasa si magica padurea, cu insecte imbatate de lumina, plutind prin aer precum licuricii, incat am ratacit drumul, de doua ori :D.

Ne intoarcem acasa pe intuneric, ca sa gasim pensiunea plina de manelisti pusi pe petrecere. Asta e, ne impacam cu ideea, scotocim in stocul de Distonocalm, respiram adanc, si ne punem pe lenevit la filme. Avem insa o surpriza placuta - s-au abtinut de la a sparge boxele si linistea, iar pe la 1 noaptea, cand noi deja reusisem sa atipim, li s-a taiat brusc filmul, nu stiu din ce motiv (ori soarta, ori proprietarul le-a dat stingerea). A prins bine somnul, in ziua urmatoare venea randul Ceahlaului - Varful Toaca.