Motto:
"Nu mai merg niciodata pe munte iarna"
(Adi, cca 2021)

Cand iei o astfel de decizie radicala si iti lasi nadragii de iarna aruncati la nervi, undeva intr-un apartament parasit in Berceni, se intampla chestii.

Incepe ca o dimineata obisnuita.
Te trezesti la 5:30, dai snooze pana la 5:50, sari in capul oaselor.
Dai de mancare si baut la Petrica, pui de cafea si incepi sa faci bagajul de o zi. Polar, windstopper, pufoaica, manusi.
Uiti coltarii, manusile groase, cagula, gluga de la pufoaica, te intorci acasa sa le iei. Apoi iti dai seama ca ai lasat pantalonii in cealalta casa si... te duci sa ii iei.

Bineinteles, prinzi o ceata epica atunci cand strabati morocanos Centura de la nord la sud, in timp ce mormai in barba "cam cat de stupid ar fi sa crap acum, inainte sa plec, ca musca pe parbrizul unui tir?"

Dar, nu-i nimic, orice aventura e mai bine decat nicio aventura, asa ca ne impacam cu ideea ca o sa incepem traseul in jur de ora 13.

Si asa se face ca in binecuvantata zi de 2 ianuarie, cand hoardele de turisti se intorceau furiosi de prin concediile sincrone, noi urcam agale la ceas de pranz pe culoarul Rucar-Bran. Oamenii - evident furiosi si panicati sa nu stea in coada la intoarcere, asa panicati incat dadeau gramada pe banda ta in viraje, pe podete si viaducte, sau cand prindeau cate o groapa pe sensul lor de mers. Vorba aia, alalalt trage de volan, groapa trage doar la paguba.

3 ore mai tarziu dupa marea recuperare a nadragilor pierduti suntem in Moieciu de Jos. Parcam frumos in buza strazii Valea Bangaleasa si o luam agale in sus spre tinta de azi - Bucsa. Mergem initial pe marcaj CR, apoi de la a doua intersectie, pe TR.

Treptat se lasa linistea, oamenii se imputineaza si cu fiecare respiratie te simti mai linistit si mai golit de ganduri.

N-avem mare lucru de facut azi, si nu e stres... jos in vale e gheata cat cuprinde, si gherutele sunt binevenite. Urcam apoi prin padure pe cetina moale, ocolind peticele de gheata, si ne reintalnim cu zapada in jur de 1500 m.

Treptat isi fac aparitia Iezerul, cu crestele sale batute de vant, apoi si abruptul vestic al Bucegilor. Brazii sunt plini de perle de gheata, care se aprind ca diamantele atunci cand intalnesc mai sus cateva raze de soare, printre ceturi.

E o lumina ireala, Soarele seamana bizar cu Luna, si uneori simti ca inoti intr-o noapte ciudat de luminata.

Leaota sunt niste munti cuminti, aparent banali. Insa iarna devin magici. Un flux continuu de nori, lumina, si umbra se scurge peste fruntile lor, mangaindu-le curbele domoale, brazii batrani, si cei cativa temerari care stau in bataia vantului prin sei sau coame.
Totul e volatil si se schimba intr-o clipita. Acum rotocoalele de nor se preling prin mica sa fara nume in care se termina Valea Barbuletul, apoi culmile dispar si plutesti in norul laptos care te inconjoara. Din cand in cand se mai ridica precum un catarg in mare Batrana si Gutanul, si mai departe piramida piezisa a varfului Scara.

Pe varf se lumineaza brusc.

Nici nu realizezi momentul in care bocancii inceteaza sa se mai afunde in zapada, si aterizezi brusc ca Bambi pe gheata, in vecinatatea stalpului de varf. "Hai ca pentru cativa pasi n-oi mai pune gherutele..." Dar sticla de pe jos te convinge urgent, nu era deloc de gluma, ajungea un singur pas gresit sa te duci de-a dura de pe crestetul troienit, rotunjit si sticlos al Bucsei.
Ceva dubios s-a intamplat zilele trecute cam pe toti muntii, la peste 1800-2000 m, ori ploaie, ori soare si temperaturi neobisnuit de mari. Crusta asta de sticla, taioasa cand te prabusesti in ea si in rest incredibil de dura cand incerci sa sapi trepte a fost peste tot... si a costat din pacate, in aceeasi zi de 2 ianuarie, o viata in Saua Caprei.

Jnepenii stau zburliti in cuiburile lor inghetate. E o zi neobisnuit de linistita pentru Leaota, cred ca niciodata n-am prins asa putin vant, mai ales iarna... dar in unele zone, unde vantul poate prinde viteza in urcare dintr-o vale sau pe un versant, iti congeleaza instant toate partile expuse si scade temperatura resimtita cu cel putin 5 grade. Cat am stat sa imi pun coltarii, mi-au intepenit degetele. Aparatul foto incepea sa dea rateuri, i-o fi venit sorocul de schimbare.

Regimentul de braduti temerari se insira de-a lungul traseului de creasta.

O luam nitel din loc pe BR spre culmea Barbuletu. Crusta asta pacatoasa isi cam bate joc de tine, iti da sperante, si haaatz, cand ti-e lumea mai draga si crezi ca scapi aluneci pana la brau in zapada. Te tine la urcare, nu si la coborare. Vanam un timp smocurile de iarba care inca se mai ghicesc pe alocuri, dar terenul e inselator.

Turistul constata destul de curand ca bocancii noi nu-s chiar prieteni cu el.

Pe langa faptul ca peticise piciorul gresit la calcai in urcare, s-a mai trezit si ud la picioare, ceea ce nu e deloc o placere in vantul taios care iti mai da a intelege din cand in cand cine e sefu'la munte. Asa ca decidem sa ne bucuram de viata, si daca tot ne intoarcem pe intuneric, mai balaurim putin pe creasta inghetata pana la apus, lasand pe alta data ideea de a face circuit cu muchia Barbuletu. Macar ne intorceam pe teren cunoscut.

Printre ceturi si gheturi inapoi pe Bucsa, dinspre Barbuletu.
Pare o manevra cu dor de duca, daca te uiti la inclinatia pantei, dar totul era inghetat bocna, si iti dadea o oarecare siguranta ca zapada nu o ia la vale.

Craiul din marea de nori.

Si a prins tare bine decizia asta.

Mereu alerg in fuga calului pe munte si apuc sa ma bucur de ce e in jur doar cand ajung acasa si deschid cutia cu amintiri. De data asta ne-am asezat pe gheata si ne-am bucurat de lumina in continua schimbare. Raze aruncate prin vai si printre piscuri, proiectate pe Crai sau Iezer. Terminatorul portocaliu al zilei care scana Strungile Mari, Gutanul si Batrana. Mangaierea rozului si a portocaliului pe zapada usor albastruie a culmilor mai domoale. Liniile taioase ale avioanelor cu reactie. Si marele final - un nor rosu pe care nu il uiti prea usor. In crepuscul se potoleste tot, vantul incetase complet, nu mai era nimeni in jur pe culmi. O lumina bizara inca zabovea, reflectata de zapada si cer.

Batrana si Coltii Tapului.

Incizura stirba a Strungii.

E momentul sa ne dezlipim de aici, si sa ne indreptam spre casa.

Potecile iarna sunt usor de tinut, si coborarea e mult mai rapida, zapada e mai prietenoasa cu genunchii decat pamantul, fie el oricat de moale.
Luam viteza la vale, uneori neintentionat. Zgomotul raului se muta de pe dreapta pe stanga si stim ca am ajuns la confluenta Barbuletului cu Bangaleasa.

2 ore mai tarziu de la "decolare" de pe Bucsa, gherutele scrasneau ritmic pe drumul forestier inghetat. ASMR curat ! :) Realizez din nou cat de mult ne incarca muntele, si cum negurile padurii noaptea nu mai sunt de temut. Probabil ca e si magia cifrei "doi" la mijloc - singura noaptea in padure probabil m-as fi simtit altfel. Din cand in cand mai inchidem frontalele si cautam bezna totala, doar ca sa ridicam putin capul spre puzderia cristalina de stele.

Grutza ne astepta cuminte langa un grup intarziat de petrecareti care se incapatanau sa ramana in vacanta, in ritm discret (culmea!) de manea si fum de gratar. Din fericire traficul se limpezise aproape complet, si avusesera loc deja doua batai pe DN1.