haihui

 

   
 

Iar avem o sambata care se anunta frumoasa, iar e rost de coclauri.
Plecam plini de sperante de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor. Cu putin noroc, si multa tragere de inima si picioare, planuiam sa ajungem sus, sus, la 2500 m.
Ne amintim destul de repede motivul pentru care nu ne place drumul spre Poiana Izvoarelor... panta indracita care dureaza cel putin jumatate de ora, si care iti taie nitel din elan.

 
 

Degetarut/Potiras (Soldanella Montana).

 
 

Pentru ca primavara nu-i ca iarna, verdele crud, floricelele multicolore, suvoaie de apa provenita de mai sus, din dezghet, luasera locul zapezii, paraiaselor inghetate si frunzelor uscate. Revedem toporasi, floarea-pastelui, flori de macrisul-iepurelui, si multe alte vesele si colorate fapturi vegetale.

 
 

In Poiana Izvoarelor regasim o prima vedere asupra stancilor pe care ni se pusese pata de data asta.

 
   
 

Cuiva i-a ramas mic semnul.

 
   
   
 

Ne indreptam spre Pichetu Rosu, o mica poienita la baza muntilor, captusita cu brusturis, in care o tabla anunta refill-ul stocurilor de apa, si lipsa izvoarelor pe traseu mai departe. Noi, oricum eram ca intotdeauna, cu camara - si casa in general - dupa noi, precum melcii.

 
 

De la Pichetul Rosu ne astepta un drum prin padure de aproape 2 ore spre PrepeleaG (nimeni nu stie exact unde e, dar cica e fain cand ajungi acolo).

 
   
 

Constientizam ca fiecare munte e unic in stilul lui...

Fagarasul are abrupturile sale ascutite, din sisturi crsitaline (roci metamorfice), in care efectiv vezi cum straturile de roca au cedat fortelor titanice care le-au pliat candva, cu zeci de milioane de ani in urma (mai precis, candva in mezozoic). Iarna se scutura din cand in cand, riscul de avalansa e binecunoscut in Fagaras, si multe tragedii s-au petrecut pe crestele lor.

Craiul e de un alb orbitor, o coasta calcaroasa, ca o bijuterie montata in paduri de brazi, taios, abrupt, si plin de grohotisuri. Numai bun pentru amatorii de adrenalina.

Parangul si Retezatul poarta siraguri de lacuri glaciare pe fruntile lor, si causurile in care le tin sunt pavate cu lespezi mari granitice - locuri in care te simti intrus intr-un teren de joaca al uriasilor.

La capitolul sculpturilor, Ciucasul e rege. Aceleasi conglomerate - elemente de roci eruptive reunite de un liant de calcare - erodate in cele mai bizare si jucause forme: "Goliat", "porumbelul", turnurile "Tiglailor", "babele la sfat", alternand cu zone mai line si mai prietenoase.

Apusenii sunt munti mici, erodati, si impaduriti, insa bogatia lor se afla in adancuri - pesterile nenumarate sapate in calcare, si intruziunile vulcanice care au adus cu sine bogatia minerala. I-au adus insa si pe cei care adulmeca resursele precum hoitarii, si sunt dispusi sa rada de pe fata pamantului munti intregi pentru a accede la aceste resurse.

 
 

Bucegii (de care ne-am ferit pana acum, din cauza popularitatii lor) sunt alcatuiti din roci conglomerate cenusii, imprumutand cate putin din caracteristicile celorlalti - au cate ceva din abrupturile Fagarasului, grohotis (mai marunt decat cel din Piatra Craiului, ce-i drept), vai glaciare, si stanci sculptate de vreme. Daca Fagarasii au avalansele, Bucegii au viiturile si torentii. Vedeam prin padure nenumarati copaci prabusiti - unii dintre ei de dimensiuni impresionante - si purtati de suvoaie, precum si numeroase aduceri-aminte ale oamenilor care au fost victimele viiturilor, de obicei toamna sau primavara.

 
   
 

Ajungem la baza Vaii Bucsoiului. Traseul nostru ocoleste muntele prin dreapta.

 
   
 

 
   
   
   
 

Un copac de forma unui paianjen urias din povestile lui Tolkien anunta ultimul urcus spre Prepeleag.

 
   
   
 

Aici se separa poteca care ocoleste Bucsoiul si merge spre Valea Tiganesti, la cabana Malaiesti, de drumul nostru care urca pieptis inca 800 m. Suna deja epuizant numai cand te gandesti.

 
 

Urmeaza o portiune scarboasa si innoroiata de urcus printre tufe si crengi, alternand cu limbi de zapada, care degajau o racoare placuta. La un moment dat gresim drumul si o luam in sus pe o vale captusita cu zapada. Cand trecem de o saritoare destul de dificila, de unde m-am ales cu un suvenir pe un picior (trece !), ne cam prindem ca nu pe acolo era drumul, si ca trebuie sa cautam marcajul in alta parte, altfel situatia era destul de sumbra pentru planurile noastre. Din fericire, il regasim mai incolo si dupa aproximativ 45 minute, iesim din hatisuri.

 
   
 

In sfarsit, catarare ! Lanturi ! Stanca ! Ne punem pe urcat. Mai avem 650 m in sus.

 
 

Manusile de scrambling le vom purta pe noi, vrand-nevrand, toata vara, sau pana la urmatoarea naparlire. De ce ? Pentru ca am reusit iarasi, exact ca in Parang, sa ne parlim la soare ca tractoristii (inclusiv cu manusi) cu sepcile si crema de soare IN rucsaci si nu PE noi. Poate de data asta ne invatam lectia, si a treia o fi cu noroc. Era atat de placuta vremea, cu un soare de mai care se ascundea din cand in cand in nori, cu cate o picatura de ploaie... La naiba, ploaie ?!!

 
 

Cu fix o panta inainte de golul alpin, incepe sa picure. Ne uitam cu ciuda in sus, ne intrebam de unde naiba a aparut norul ala care pare ca inconjoara tot muntele, si nu pare sa plece prea curand. Stam si chibzuim, o parte din noi nici nu vrea sa auda de pietre ude, cealalta parte protesteaza ca la cat am urcat pana aici, hai macar sa vedem ce e mai sus.

Ne consolam cu un sandwich, un pachet de biscuiti, si cu ideea ca nu-i nimic daca nu reusim, macar suntem aici, si e deja frumos, si cand ajungem acasa la pisi intindem "lenea mare" si adormim satui la un film.

 
 

Primii rododendroni isi fac aparitia... Peste cateva saptamani, vor imbraca muntele in ciclam.

 
 

"La mine nu mai ploua !"

Un palc de stanci mai sus, la 20 metri de turist (care gasise semnal si rezolva o problema "de viata si de moarte" prin telefon), ploaia se facuse nevazuta, in schimb isi facusera aparitia niste minunate raze de soare si un petic de senin. Ura, avem noroc !

 
 

Si nu mai avem nicio scuza sa ne intoarcem.

 
   
   
   
 

Incepe o vale cu grohotis. Pe masura ce urcam, toporasii omniprezenti devin uriasi si se transforma in... panselute.

 
 

Nu am vazut niciodata asa toporasi pe steroizi !

 
   
   
 

Panorama completa aici.

 
   
 

Departe de haosul urban, incepi sa fii mai constient de ce e in jur. Cate o floare rosie condimenteaza peisajul. Un gandacel isi etaleaza haina iridiscenta. Sub picioarele tale e un covor de floricele roz.

 
 

Gentiana, cu albastrul ei intens caracteristic, pare rupta din noapte in pajistea inca palida.

 
   
 

Ii fac cu mana de pe creasta Bucsoiului turistului care isi ia o binemeritata pauza mai jos, pe pajiste. Am lasat bagajul si am mai urcat putin...

 
   
 

Se intrezareste Costila, si niste nori nu tocmai prietenosi la orizont. Aveam un drum destul de lung in fata noastra.

 
   
   
   
 

De ce simtim rush-ul altitudinii si adictia de a reveni ? Ma intrebam cand coboram de pe munte, gandindu-ma la starea pe care am avut-o peste 2000 de metri. Eram efectiv ca un drogat care voia mai mult, si uitasem de durerea de picioare, de oboseala, de deshidratare, de faptul ca mancasem toata ziua doua sandwichuri si un pachet de biscuiti, sau ca ne asteptau aceiasi 1500 metri de coborat. Voiam mai sus, si culmea e ca undeva gaseam si resursele de a o lua la goana in sus spre varf. E posibil sa fi fost si efectul lasarii in urma a rucsacului care imi indreptase umerii 5 ore pana aici :) Dar acasa am cercetat putin, si am gasit asta...


Se pare ca altitudinea provoaca o scadere a serotoninei, care pe termen lung predispune la depresii si creste frecventa suicidurilor. Insa provoaca si o crestere a dopaminei, care mediaza in creier recompensa. Poate daca te numeri printre cei carora scaderea serotoninei le e eclipsata de cresterea dopaminei si a senzatiei de recompensa, vei fi si printre cei care trag sa ajunga din nou la ceea ce le hraneste dependenta...

 
 

La intoarcere observ si traseul spre Malaiesti via Brana Caprelor, care imi scapase complet la urcare.

 
   
   
   
   
 

Padurea inverzise in petice. Puteai distinge verdele proaspat al foioaselor, alternand cu zonele mai inchise dominate de conifere.

 
 

Turistul vrea sa o ia pe scurtatura.

 
   
   
   
 

Coboram incet poteca inghesuita, atenti sa nu facem o baie de namol sau sa calcam vreo minunatie ca asta...

 
 

Dupa cateva ore bune, ajungem destul de rupti in Poiana Izvoarelor, unde ne alimentam copios cu apa, (epuizasem cei 4 litri luati cu noi), si ne relaxam putin picioarele batute de soarta.

Deja ne vedeam ajunsi acasa la pisi, cu "lenea mare" intinsa, si adormind satui la un film. Meritam, nu ?

Si pentru ca aniversam casatoria la sfarsitul lui mai, multumesc, sotioi, pentru inca un an minunat de balaureala alaturi de tine !