Ce face omul cand are doua zile libere ? Pai, pe una o petrece pe coclauri, si ailalta in eternul santier, punand piatra pe casa.
Dar povestea asta-i despre prima :)

Azi nu aveam minuni de vitejie in plan, asa ca am plecat relaxat pe la 9, si am ajuns la 12 la manastirea Stanisoara, numa' bine pentru predica de sfantu' "Dunitru" rasunand vesela din boxe peste dealurile linistite. Ceva frumos si spiritual, cu multe sabii si morti violente, doar atat am prins, apoi s-a lasat linistea cand ne-am afundat in padure.
Potecuta marcata PR ne duce in jumatate de ora la cascada Gardului - o cadere frumoasa si inalta de apa, chiar daca anul asta seceta a facut-o mai filiforma.

Urcam pe stanga cascadei, cand pe bolovanii masivi, cand pe praf friabil, si dibuim vechea poteca spre Seuta Doctorului, candva marcata si amenajata. Urcusul e scurt pana in Seuta Doctorului, in jur de 2.5 - 3 km, dar nu e gratis de la 700 la 1400 m. Ne miscam in ritm de melc si ne infratim cu panta de 45 de grade care nu ne mai paraseste pana sus.

Vechea poteca e vag vizibila, pe ici pe colo. Am un sentiment familiar de balaureala prin frunze, de toamna trecuta, prin Muchia Cosarei, pe aceeasi panta de-a coasta dealului, si aceleasi frunze alunecoase dincolo de care nu stii daca te asteapta terra firma, gropi, radacini de copaci sau rulmenti. Doar te bucuri de mersul dubios si ebrios prin frunze.
Chiar daca iar am ajuns cu o saptamana prea tarziu sa prindem fagii aurii, padurea e minunata. Trunchiurile prabusite au mirosul reavan al redevenirii spre pamant, colonizate de iasca si alte ciupercute tomnatice. Soarele e deja jos, desi e abia ora 13 si temperatura e mai degraba de o vara tarzie decat de un sfarsit de octombrie - zburlit si infrigurat cum era alte dati.

Din peretele de vizavi se aud pietre cazand. Am auzit frecvent, si la dus, si la intors pe traseul BA. Daca au fost capre hiperactive, alte animale, sau pur si simplu gravitatia la treaba - nu stiu, insa chestia asta ne-a determinat sa fim cu ochii in paispe si sa incercam sa evitam mersul in imediata proximitate a peretelui.

Ne proptim intr-un perete de stanca, si ne tot coiam pe care parte sa ocolim, cand ne dam seama ca poteca duce de fapt in sus. Ura, bagam in sfarsit tractiune 4x4 !

Peretele nu e nici pe departe inaccesibil, e chiar terasat in cel mai primitor mod. Regasim un piton vechi cu inel, si mai sus chiar o sufa de metal - suficient cat sa stim ca pifometrul nu ne-a inselat si ca suntem pe poteca buna.

Castigam repede inaltime, si recompensa e pe masura. Stanca noastra se iteste ca prova unei nave din marea de culori calde, valuri peste valuri de toamna te inconjoara peste tot.

Unii fagi inca nu sunt dezgoliti de auriu, si te privesc cu ochii larg deschisi.

Probabil e plina de minuni ascunse Cozia asta... nu am investigat daca aici e o pestera, sau doar un clivaj in stanca.

Pe alocuri te scufunzi pana la glezne in frunze. Imi aduc aminte de frunzele in care m-am scaldat pana la brau, undeva in Trascau, in eterna cautare a potecii - evident, balaurisem si atunci drumul, daca am fi supereroi asta ne-ar fi talentul principal.

Revenim in firul vaii si regasim si un curs firav de apa, intai ascuns prin frunze, apoi curgand timid intr-un caus de piatra. Ma simt captiva intr-un tablou de Shishkin si ma mir ca nu ma umplu de culori.
Lasam paraiasul pe dreapta, si continuam sa urcam. De aici ne ajuta ceva mai mult vechile marcaje, si ocazional cateva momai.

Suntem fix sub Coltii Foarfecii.

Si dupa multa lalaiala, poze, si umplut sufletul de culori calde, ajungem in Seuta Doctorului (cca 1440 m). Am facut fix 3 ore de la manastire.
Prin dreapta Coltului de sus al Foarfecii continua o poteca spre crestetul acestuia, pe care insa suntem prea lenesi sa o luam. Stiam ca mai avem o paine de mancat pana pe platou, asa ca dupa o scurta pauza o luam mai departe la picior.

Muchia Fruntea Oii, pe care trece o alta poteca tainica a Coziei. E pe lista :)

Valuri de toamna.

Stana Foarfecii, pustie, darapanata, insa cu o priveliste de vis din pridvor, si zburatacit vesel de pasarele inauntru.

In sfarsit, sus. A mai trecut o ora, si soarele a coborat si mai mult. Mai savuram putin razele calde, sclipirea meandrelor Oltului in departare, Durducul si Bulzul itindu-se din iarba pufoasa si zadele aurii care imbratiseaza vazduhul.

Coboram pe BA inapoi spre Stanisoara. Trecem si pe la punctul binecunoscut de belvedere care parca te soarbe inspre departari.

Apusul da foc potecii, frunzisurilor si trunchiurilor rasturnate ca niste paianjeni uriasi. E mereu magica ingemanarea luminii cu intunericul.

Ajungem pe ultima geana de crepuscul inapoi la parcare. Ma manca nitel pielea din cauza proximitatii cu manastirea, asa ca taiem dealul direct spre parcare, suficient de tiptil cat sa speriem si sa ne speriem de cainele din fata grajdului manastirii.
Adevarata aventura abia acum incepe, eu, Valcea si Grutza fiind un trio cu care nu te plictisesti niciodata :D