Dupa ce am scapat de coada de 7 ore din vama sarbeasca (deh, daca mi-ar lua si mie Coasta - Dalmatiei - probabil le-as sabota la fel turismul, nedand doi bani pe faptul ca stau oamenii ca prostii sa imi tranziteze tara dupa ce ies din Croatia), ne-am indreptat spre Anina, unde ne astepta o pensiune pe malul lacului Marghitas. Cum, nu ati auzit de el ?! Nici noi...

Am ajuns la 3 noaptea, conducand pe pilot automat pe serpentine si un drum desfundat, de pierdusem speranta sa ajungem undeva. Am mancat somnambuli niste resturi carate cu noi zile intregi, am reusit sa nu facem nicio toxiinfectie alimentara (m-am simtit nitel ca Bear Grylls, desi n-a trebuit sa omor ce mancam) si ne-am pravalit care pe unde a apucat. Am facut ochi a doua zi pe la 11.

Desi erau in plan cheile Nerei, Cheile Carasului erau mai aproape... plus ca in Anina nu mai venim prea curand...

Asa ca am luat-o frumusel in sus pe cursul raului Caras, de la intrarea in Carasova.

Prima intalnita a fost pestera Valeaga, la naiba, astupata de binevoitori (sau de natura) in dorinta de a proteja populatia de lilieci.

Asa arata portalul pesterii de jos, obturat de bolovani...

Si asa arata de sus, ca doar nu credeati ca gasesc un bolovan si nu ma urc pe el, nu ?

Se pare ca si aici e sezonul fluturilor, asezati grupulete pe marginile apelor.

Urmatoarea e pestera Liliecilor... La naiba, pe asta n-o mai ratez, am zis !

Problema e... ca lipseste (iarasi intentionat) un lant... cel de jos care te ajuta sa urci peretele.

Lianele de alaturi nu aratau mai apetisant decat peretele cu pricina... Asa ca taras grapis, 50% din noi se catara frumusel pe peretele cu pricina, agatati cand in carabiniere, cand in piroane sau scari metalice ramase in urma, si reusim sa nu ne rupem gatul (mare minune), in timp ce ceilalti 50% stateau la prindere jos.

Am bifat-o, dar nu am avansat prea mult, intrucat fiind cu un acces dificil, chiar era plina de lilieci, care falfaiau teritoriali, asa ca ne-am dat dusi.

Victorieee ! Cu adidasii in punga si frontala de gat.

Gandalf si toiagul lui.

Desi eram saturati de rauri, cascade si lacuri, tot frumos era si Carasul !

Incaltarile de apa care s-au dovedit taaare utile si comode.

Am ajuns si la Pestera de Sub Cetate.

Concretiuni calcare aninate (ca doar venim din Anina) de tavan.

Cee draguuuut !

Mai stam mult aici ? Nu, serios....

Umezeala condensata pe peretii pesterii ii dadea un aspect usor reptilian, si evident era alunecoasa.

Straturi de silex in peretele tigrat....

Nisip, care marcheaza probabil inceputul unui sifon care se umple la viituri

Dantelarie de calcar

Si iesim din nou la lumina, si ne intoarcem spre casa, cu gandul la cina.

Niste vacute pasteau semete in drum, dupa o curba.

Pensiunea noastra de la mama naibii.. pardon, de pe malul Lacului Marghitas. Frumos, liniste, verde, si spatiile largi pe care orasul ti le refuza.... un loc minunat.

Pensiunea (Erika pe numele ei) este afacerea unui italian care a luat in concesiune terenul unei foste cooperative agricole, si a amenajat intr-o parte din cladirile vechi camere primitoare si curate.

Restul au ramas ale caprelor carora le datoram micul dejun :) O branza si un cas excelente !