A fost o iarna capricioasa. Zapada din munti a facut multe victime anul asta, si ne-a cam tinut acasa. Iarna adevarata a avut loc in doua saptamani din martie, si cumva am reusit sa nimerim o zi feerica, dupa o ninsoare ca in povesti, pe dealurile Fundatei.

Nimic nu se compara cu lumina diminetii pe dealurile astea. Curbele lor domoale parca iti incetinesc putin pulsul si te lasa sa absorbi prin toate simturile lumina, vantul, aerul taios de iarna tarzie si sclipirile zapezii.

E o dimineata rece, aproape -8 grade, insa iti vine sa zburzi in tricou prin zapada proaspata ca un catel scos la plimbare. Pe masura ce urci, incepe sa se zareasca fruntea taioasa a Craiului, acoperit de nea. Niste cumulonimbusi frumosi se inghesuie pe deasupra muntilor, loviti si manati de colo-colo de curentii de aer.

Imediat langa Fundata dam de minunea asta... Ce n-am vazut toata iarna, vedem acum - dantelarie efemera de zapada care pana la finalul zilei se va scutura si va dispare. Ne simtim norocosi ca ne clatim privirile cu asa ceva si zabovim la niste poze.

Casele si pensiunile pestrite cu arhitectura indoielnica (vad ca prin Arges se poarta cornisele duble fara vreun scop aparent) mai lasa loc din cand in cand unor casute traditionale acoperite cu sindrila de lemn. Mestesugul sitei (solzisorii de lemn care acopera peretii caselor vechi) si al sindrilei se vor mai conserva astfel cateva zeci de ani, pana cand si aceste case vor fi paraginite si uitate.

O luam usor in sus spre piciorul muntelui Sf. Ilie (Santilia Mare), ultimul varf din Bucegi inspre Leaota. Planul de azi era sa ajungem in Curmatura Fiarelor, saua care desparte cele doua masive, dar intrucat Turistul avea ceva de furca cu piciorul sau drept (ceva de genul asta... nu, glumesc, o metatarsalgie are nu ii da pace de ceva timp) mai mult am iesit la o plimbare relaxata, pana unde s-o intampla sa ajungem, fara sa stabilim obiective prea marete. Si asa trageam de lesa de ceva vreme :)...

Sfatul Batranilor... Brazii uriasi erau peste tot in jur, cu fiecare ac si crenguta imbracate in chiciura.

Din loc in loc se deschideau portaluri spre cate o poiana ninsa.

Ajungem la o zona de defrisare, mai putin trista si socanta acum decat ar fi vara, acum ranile padurii sunt acoperite. Se lasa norii si ceata.

Dupa poienita cu vedere la sat, si un totem ciudat de gheata care privea spre soarele fantomatic, ne trezim (evident) ca ne-am abatut de la poteca. Nu ne vine sa ne intoarcem, asa ca urcam un deal inzapezit, unde zapada ajungea deja pana la genunchi. Apoi trecem o vale larga presarata cu arbori masivi dezradacinati sau taiati, si reintram in padure.

Mai zaream uneori razleata banda rosie pe copaci, alteori doar cate un marcaj forestier, alteori adulmecam poteca sau ne mai ajutam de GPS. Iarna nu-i ca vara, in afara de efortul suplimentar de a bate poteca (cu care te obisnuiesti pana la urma si incepi sa uiti sa mergi normal) ai si problema orientarii. Orientarea cu pifometrul se dovedeste a fi la fel de eficienta precum cea cu GPS-ul, si continuam drumul in sus pe piciorul Santiliei Mari.

Langa noi zburataceste speriat un pasaroi destul de mare... Ne lamurim ca e un cocos de munte cand gasim "pufuletii" produsi de emotie, ceva mai incolo pe zapada :)
E o pasare timida, solitara, greu de intalnit, cu multi pradatori naturali, si este specie protejata. Iarna se hraneste cu cetina si muguri de conifere, iar in anotimpurile calde isi imbogateste dieta cu afine si alte fructe de-ale padurii. Cumva a reusit sa sunteze selectia naturala desi isi face cuibul in general pe pamant, printre radacinile copacilor batrani - compenseaza probabil prin faptul ca la doar 10 zile puii incep deja sa zboare. Am mai dat de o urma de iepure, si posibil o vulpe, insa in rest, liniste completa, padurea era tacuta. Mos Martin doarme probabil in barlog, sau ii mai intreaba din cand in cand de sanatate pe cei de la Postavaru.
De departe, premiul pentru cea mai tare stire cu urs a fost asta:

"Este vorba despre un urs de talie medie, recidivist (:D), care şi anul trecut a intrat în casele localnicilor şi a făcut pagube însemnate, să nu mai vorbim de spaima pe care o bagă în oameni. Sâmbătă a intrat în două case locuite, s-a dus direct în cămară şi a mâncat ce a găsit, de la zahăr şi bomboane, până la carne pusă la păstrat în untură. Unul dintre gospodari mi-a povestit că dormea la mansardă, când a intrat ursul; a auzit zgomot jos, a văzut animalul, dar nu a îndrăznit să coboare”, a declarat Benke József. „Pour la bonne bouche, ursul sătul s-a tratat cu „o sticlă de afinată”, a mai relatat directorul Asociaţiei „Zetelaka és Társai”, „apoi, au povestit sătenii, s-a dus pe deal şi s-a culcat sub primul molid care i-a ieşit în cale”.

Poteca incepe sa capete inclinatii dubioase, dar macar nu aveai unde sa te pravalesti impreuna cu zapada multa si proaspata.

Aici ni se infunda insa drumul. In sus, la adapostul padurii - ditai zapada, cam greu de inaintat. Puteam ocoli pe coasta mai expusa a dealului, insa ni s-a parut ca nu merita riscul sa o luam la vale, stratul proaspat, pufos nu era mai deloc solidarizat cu stratul vechi. Asa ca ni se scurg nitel ochii in zare spre Bucegi - care jucau v-ati ascunselea cu norii si ceata - si facem cale intoarsa.

La gradinita de brazi, puietii intind gaturile curiosi de sub poalele batranilor. Se vede si un ciot de luna, ratacita printre norisorii de amiaza. Cumva am coborat odata cu soarele sub norii plumburii care imbracau varfurile.

Piciorul turistului rezista eroic. Sau era doar ruginoza de vina, si se drege de la miscare, repaus a tot avut iarna asta si nu pare ca i-a priit. Desi zapada se mai topise fata de ce era dimineata, lumina calda a amiezii incepe sa se strecoare prin dantelaria padurii. Nu mai vazusem de mult timp ceva atat de feeric.

Piatra Craiului, proaspat nins.

Bucegii (Varful Scara).

Inserarea e incredibil de frumoasa, si peisajul se schimba de la un kilometru la altul. Pozachu il chinuie pe Nupaichu sa opreasca la fiecare kilometru sa nu scape nimic, da' nimic nepozat. Raza aia de soare e de departe cireasa de pe tort, cineva pare ca are pile acolo sus :)