Ziua incepe cu o dimineata fantomatica. Dealurile din jurul lacului Plav fierb, aburi plutesc pe suprafata linistita, si in zare incep sa se trezeasca mangaiati de soare Alpii Dinarici.
Maine se anunta ploi, deci alta fisa spre cel mai inalt varf din Muntenegru (care nu e in Muntenegru :D ) nu mai primim. Asa ca facem un numar mai mult sau mai putin intreg de ochi, bagam o cafea fara zahar, si ne indreptam spre Vusanje, apoi Zarunica, din parcul national Prokletije. Fiind spre granita cu Albania, comunitatile musulmane devin din ce in ce mai frecvente. Le recunosti dupa micile moschei cu minarete (una este si pe malul lacului Plav), si dupa pietrele funerare care poarta cu sine doar imaginea celui care a fost, fara sa fie organizate intr-un cimitir.

Sabotii si tamburii lui Grutza sunt nitel obositi si trebuie dusi la doctor. Nu, n-am plecat la un drum de 3000 km chiar complet fara frane, dar nu strica deloc nitica precautie suplimentara, asa ca ii proptim la roti niste bolovani, in stilul Dacia, cca 1980. Totul e in panta in tara asta...

Am prins o fereastra de vreme buna intre niste zile ploioase, asa ca umiditatea te inconjoara peste tot, iar dealurile nu s-au trezit inca. Simti ca respiri apa, si ceata absoarbe in mod nefiresc zgomotele.

Negurile incep sa se risipeasca si din ce in ce mai multa lumina si cer isi fac loc printre ceturi.

Cateva vacute Milka expatriate.

Drumul trece pe la o "cafenea" - asa figureaza pe harti stana. Un cioban imens si barbos insa neasteptat de tanar, ne face prietenos cu mana. Are un caine pe masura, alb, masiv, si bland. Cu parere de rau, nu i-am onorat invitatia al ceai sau cafea, aveam alte prioritati :)

O ciuperca uriasa, cat talpa mea.

Ienupar.

Relieful e foarte interesant... o combinatie de carst in calcare jurasice modelat de ghetari. Ca o shaorma cu de toate, gasesti pe parcursul catorva kilometri campuri de lapiezuri, pesteri active sau uscate, doline si relieful tipic glaciar - cu grohotis si morene purtate cu zeci de mii de ani in urma de limba ghetarului in curs de topire.

Practic tot drumul este o succesiune de vai si trepte glaciare. Urcam terasa dupa terasa, si iarba e inlocuita treptat de stanca alba, erodata.

Camp de lapiezuri - albe ca niste oase gigantice, in ale caror geode nu ti-ar sta comod cu piciorul. Pe ploaie devin alunecoase ca niste capcane.

Un sistem cel putin interesant de marcaj. Lapiezurile sunt un labirint in care e usor sa pierzi poteca, urmele pasilor pe stanca sunt ceva mai discrete decat pe pamant. Asa ca bulina de marcaj e insotita si de directia in care trebuie sa cauti marcajul urmator. Pe alocuri, e inlocuita doar de o banda rosie, tot asa, orientata in directia in care gasesti urmatorul marcaj.

De ajutor a fost insa si marcajul cu... noroi :) Plouase in ziua anterioara si pasii celor de dinainte au ramas vizibili.

Mici "terarii" din gaoacele de piatra, care gazduiesc melci.

Traseul e destul de indaratnic, in sensul bun. Este marcat cu punct negru - considerat un traseu turistic greu. Are cateva saritori mici si simpatice, niciuna nu este asigurata cu cabluri sau lanturi, insa daca sunt abordate cu atentie (si stanca e uscata) nu prezinta riscuri. Urcusul spre Prevoj Kolata (saua de dinainte de varf) prezinta ceva probleme, intrucat peretele e foarte abrupt, poteca e ingusta si exista un risc considerabil ca daca ai un grup numeros in fata sa iti iei in cap ceva pietre.

Turistul alege sa faca o pauza la umbra, soarele daduse deja la o parte norii si arunca vapai spre noi. Zaresc mai multe intrari in stanca si o investighez pe cea mai accesibila, nu aveam foarte mult timp la dispozitie.

Pestera are trei mici ramificatii si cateva concretiuni de calcit. O mica saritoare umeda duce spre un sifon din ce in ce mai scund, unde se intrevede o galerie plina de puncte sclipitoare. Nu erau insa familiarele picaturi de condens care difuzeaza ca niste stelute subterane lumina frontalei... ci ochisori de fluturi, multi fluturi.

La dus e mai usor decat la intors. Inaintez pana la un sifon care devine prea ingust sa ma lase sa trec in "mersul piticului". Claustrofobia invinge curiozitatea si ma intorc, nu tavalitul in noroi era scopul de azi. Gasesc o mandibula de rumegator, pe care o adaug la colectia de trofee, trezindu-i Turistului oarece scarba atunci cand o scot incantata sa i-o arat. Am colectat tot felul de ciudatenii, de la cativa incisivi din craniul de cal de pe Varful lui Stan la un craniu de capra din Scarita-Belioara... si inca suspin dupa o vertebra (probabil de urs de pestera) pe care am lasat-o in Stogsoare acum cativa ani.

O "draperie" timida de calcar.

Fluturi de argint.

A doua pestera urmeaza imediat, dupa vreo 10 minute. Insa taman cand Turistul se asezase rabdator la gura ei - gropile umede si alunecoase nu-s tocmai "his cup of tea", constat ca galeria coboara brusc spre maruntaiele muntelui, si la vreo 5 m mai jos se aude si zareste un curs de apa. Un curent rece bate din pestera, prea rece sa fie doar apa responsabila pentru el. Prea imi aduce aminte de pesterile cu ghetar subteran, si urma sa aflu ca intuitia a fost corecta. "Ledena pecina" asa cum e inscrisa pe harti, inseamna "pestera cu ghetar".

Portiunea aproape verticala unde trebuie ceva atentie la caderile de pietre. Poteca serpuieste din prag in prag, cu mici saritori intre niveluri. 

Desi e septembrie, e plin de campanule si fluturasi portocalii care se aseaza pe tine. Efectul Nivea...

Stanca argintie.

Versantul nord-estic al Kolatei, aparent impenetrabil, si prea inalt sa incapa intr-o singura poza.

Dupa 5 ore si jumatate de la start suntem pe varf.

Vedere spre nord, spre Prevoj Kolata (saua de sub varf) si Dobra Kolata - un varf mai domol si cu 10 metri mai mic decat Kolata noastra.

Vest. Praguri de stanca framantate, si doline cu iz de Mehedinti.

Nord - vest - se itesc deja crestele Albaniei.

O culme imbietoare si foarte abordabila se intinde in fata, fara nicio poteca pe ea. Ma duc teleleu spre Albania, (sper ca nu ma impusca careva, nu-i ca si cum vreau sa trec ilegal granita) sa arunc un ochi mai de aproape spre Valbona.

Spre sud - valea Valbona strajuita de giganti mezozoici.

Prokletije inseamna in traducere "muntii blestemati", din "muntele cel negru", Crna Gora. Nu-i nimic blestemat aici, poate doar faptul ca ramai fermecat de splendoare, si iti doresti sa incremenesti asa, cu ochii la orizont.

Ma mustra constiinta sa il las prea mult pe Turist motaind la soare, si dupa un conflict interior demn de Padurea Spanzuratilor ma intorc totusi inapoi, fara sa privesc Valbona in ochi de pe ultimul mututoi de stanca. A fost o decizie buna, din alte motive...

Am avut un noroc chior. Ne grabeam in jos pe coasta muntelui, sa nu ne prinda din urma grupul mare pe care l-am depasit la urcare. Nu de alta, dar la urcare au fost cam trigger happy cu pietrele, si e un risc considerabil sa arunci pietre in capul celor de sub tine. Si a inceput sa picure. Toti norisorii aia prietenosi s-au schimbat la fata in mai putin de jumatate de ora.

Un stol de randunele au inceput la un moment dat brusc sa roiasca panicate, si nu mi-am dat seama daca era un semn al ploii care aparuse de nicaieri, sau al alertei iscate de o acvila care incepuse si ea sa dea roata vaii. Vremea s-a schimbat instant, cerul a devenit plumburiu, si cand am terminat de coborat partea cea mai delicata a versantului in trepte, am vazut cat de alunecos putea sa fie calcarul de fapt.

Si la urcare s-a simtit stanca putin alunecoasa, plouase cu o zi inainte si nu era inca uscata complet. Ploaia de acum a pus insa capac, trebuia sa inaintam in ritm de melc daca nu voiam sa ajungem mai repede jos, pe cur.
Urcarea a durat cam 5 ore, cu tot cu bananait pe langa poteca si poze facute compulsiv. Am petrecut aproape o ora pe varf... si inca 4 in coborare din cauza stancii umede.

Cu toate astea era placut. Miscarea te tinea cald, mantaua de ploaie - uscat... era o placere sa mergi prin ploaie si sa o respiri prin toti porii.

Cand mergi cu un nor deasupra capului.

Ne-am jucat un timp cu ploaia de-a v-ati ascunselea. Ieseam din nor, tocmai apucam sa dam gluga jos, apoi ne ajungea iar din urma si da-i cu o burnita marunta, care apoi a devenit ploaie in toata regula, atunci cand am ajuns inapoi la poiana cu indicator.

Insa mai aveam o surpriza rezervata pentru ziua de azi. Cand credeam ca ne-am luat ratia de soare, ploaia se opreste la fel de neasteptat cum incepuse. Bonus, ne mai ratacim putin intr-un camp de zmeura incredibil de aromata, si cand se strecura soarele pe sub nori, eram inapoi in poteca, cu toate simturile desfatate.

O baie binevenita.

Final epic pentru o zi magica.