Padurea, ca de obicei primavara, e minunata. Covorul de frunze a inceput sa fie impodobit de floricele multicolore, de la "gainusa" alba (Anemone nemorosa), pana la brebenei si mierea-ursului.

In fata se deschide valea deja familiara. Zapada e din ce in ce mai putina, si se transforma in noroi. Pe alocuri pe poteca simtim nevoia coltarilor, altfel toata plimbarea relaxata risca sa devina un patinoar incomod.

In aer si in capetele noastre pluteste mirosul pranzului :D Mai mereu planuim doar sa facem o pauza si sa mergem mai departe, dar sfarsim cu un bol de ciorba de fasole sau o farfurie de pilaf, si o prajitura cu mere si ciocolata. Si dupa aia mai rostogoleste-te la deal daca mai poti...

Traseul Take Ionescu (BR), intre La Prepeleac (Diham) si Malaiesti, este teoretic inchis in timpul ierii, avand portiuni riscante.

Turistul se indrepta spre cabana cu gandul sa isi odihneasca genunchii batuti de soarta si de nevasta. Mie mi se rupe brusc filmul cand gasesc in fata cabanei un camp intreg plin de branduse. Capsoarele lor violet erau risipite prin iarba galbena si prin peticele razlete de zapada. In sfarsit am prins si eu un cadru cu o gramada de branduse, nu ma mai impresioneaza prea mult noroiul prin care trebuie sa ma tavalesc ca un porc sa prind cate un cadru mai haios.

Singurica, o brandusa aproape alba in campul de violet. Hipster much ? :D

Clefaim prin noroiul de langa cabana si ne intindem pe o banca la soare si pranz. Care din noi nu si-a dorit sa faca o baie de namol prin balti, cand ploua torential si eram de-o schioapa ? Nu am inteles niciodata de ce namolul de Techirghiol e acceptabil social, in schimb atunci cand micul porcusor isi doreste o baie de noroi, mamele si bunicile sunt de-a dreptul oripilate.

Lasam in urma larma cabanei si cautam un petic de iarba mai uscata si mai linistita. Era cald si placut la soare. Zapada - chiar si cea ascunsa in hornuri, incepuse pe alocuri sa se topeasca si sa se destabilizeze. Brana Caprelor era nepracticabila, ne-au spus cativa baieti de la cabana.

Mirosul de pamant, zapada umeda, si jnepeni alterneaza in aerul placut amestecat de curenti lini si calzi.

Ma intorc din scurta plimbare la locul in care il lasasem pe turist sa isi umple rezervorul de lene. Doar ca nu il gasesc singur :)

Mititelul asta statea cuminte langa el, asa cuminte, incat Turistul nici nu era constient de prezenta lui. Daca tot eram satui, am saturat la randul nostru cu sandwichuri pe puiul asta. Asa fericit si recunoscator era, incat a ramas cu noi, chiar mai insistent decat ne-am fi dorit.

Acum suntem atenti cu urechile cat farfuriile...

...acum cadem lati cot la cot cu oamenii... Zici ca a dat cineva o bomba cu lene, soldata cu 3 victime.

Dupa-amiaza pandea dupa colt, asa ca ne retragem spre Rasnov. Speram sa lasam catelul la cabana, in mod cert i-ar fi fost bine aici, era hranit si bagat in seama.

Insa nu s-a potrivit socoteala noastra cu intentiile cainelui. Efectiv a fost imposibil de lasat in urma. Am incercat cu speriatul, cu tipatul, cu agitatul betelor de trekking, bietul de el se itea mereu de dupa cate o piatra sau un trunchi de copac, plin de speranta ca il luam cu noi. Mi se rupea inima de mila, m-a umflat si plansul la un moment dat, ca stiam ca nu avem ce sa facem cu el acasa. La un moment dat am cedat si l-am luat la scarpinat, si evident, ne-a urmarit pana la masina, unde l-am umflat cu boabe, si l-am lasat undeva la intersectia cu drumul spre Diham, el fugind dupa masina noastra, eu bocind de mila cainelui. Ca la nebuni... :D

Un pic de mancare, putina smotoceala si tandrete, si ai in el un prieten pe viata. S-a lipit tare mult de noi piticul...