Dupa mai multe trasee nereusite anul asta (Doabrele neterminate si Stogsoarele balaurite), am zis ca avem nevoie de un WIN. De ceva care sa ne spele creierii de stresuri si zgomot inutil, si care sa ne lase placut frageziti si obositi dupa.
Cu Santamarie batand la usa, fugim de hoardele de Homo Șlapiens de acasa, afumati de mici si manele, inspre Valea Malinului.
Stiam ca ne asteapta o tura de cel putin 10 ore, si nu voiam sa ne streseze timpul, asa ca am facut ochi inaintea Soarelui, pe la 4 jumate. Vorba aia...

"Pentru ca ma scol in fiecare zi la 4:30, merit o bere."
Costica Brehar, sofer de autobuz (cu oameni).

Constatam cu oarece surprindere ca au disparut triburile de camperi de pe valea Cerbului, si au aparut in locul lor niste table cu campatul interzis si reclama la amenzi. La Gura Diham era inca liniste la acea ora, doar o voce tanguitoare de lautar se auzea incetisor dintr-o pravalie.

In jur de ora 9 treceam deja paraul spre Plaiul Fanului, pe o scurtatura dibuita prin padure de langa Gura Diham.

O pata galbena imi atrage privirea. Langa o iasca gasesc o colonie de Fuligo Septica - o ciuperca mai apropiata ca structura de amoebe decat de fungi. Toata colonia e de fapt un plasmodiu - o masa multinucleara de celule nediferentiate care se deplaseaza pe substrat in cautarea nutrientilor.
Pigmentul galben aprins care ii da culoarea se numeste fuligorubina, si e parte din mecanismul incredibil al fungului de a tolera nivele incredibil de mari de metale pentru un organism viu - fuligorubina cheleaza metalele si le converteste la forme inactive biologic (si netoxice).
Se alatura si ea fungilor care ne pot oferi pe viitor arme impotriva lui Bacillus subtilis, Candidei albicans si celulelor canceroase din carcinomul nazofaringian.

O iasca in vestuta ei multicolora tricotata de bunica.

Din cauza saritorilor mari de la finalul vaii, Malinul se abordeaza de obicei pe Valcelul Poienitei si Hornul Pamantos. La nordul poienii Costilei dibuim o potecuta mica spre Valcel care scoate untul din noi asa, de incalzire.

Exista multiple variante de coborare in valea Malinului, toate hornuri relativ friabile si abrupte, dar fara dificultati tehnice. Noi luam prima cursa in jos, pe Hornul Pamantos.
Hornul se poate descatara sau se poate rapela portiunea lui mai abrupta (noua ne-a fost lene sa scoatem coarda).

In jur de ora 11 vedeam pentru prima oara la fata Malinul, si in stanga Valea Coltilor.

Am facut bine ca am asteptat o zi dupa ploi. Am gasit valea in mare parte uscata, saritorile ei spalate si mai toate infundate de cate un bolovan sus n-ar fi fost deloc o placere pe ud.

Trecem pentru incalzire de prima saritoare usurica a vaii...

... si ajungem la cea care pe partea dreapta a obstacolului e prevazuta cu cordeline, sufe si alte acareturi. Ma incapatanez sa ajung sus fara ajutor si desi ma simteam destul de ruginita, a mers surprinzator de ok, intr-un ramonaj stangaci la care ma incurca teribil sacul. Te ajuta si cateva prize strategice (nu imi dau seama daca sunt sapate in conglomerat, sau daca sunt bucati de roca dislocate in partile cele mai oportune, dar zic mersi pentru ele.
Cordelina e nitel putreda, cablul nitel ruginit, insa e prins in doua puncte.
Cu ocazia asta decid si ca pentru a "merita" Valea asta, nu scapa nicio saritoare necatarata azi - cel putin din partea mea. Le abordam pe toate frontal si nu ne mai stresam de pragurile inierbate si friabile pe care unele din ele ar fi putut fi ocolite.

Turistul a fost cavaler si a carat coarda pana aici, dar e randul meu.

De aici nu mai ai alta solutie... decat in sus.

Pe alocuri, zapada iernii trecute inca persista, sub forma unor arce fragile. Ne strecuram pe langa ele, incercand sa nu ne udam talpile. Linistea e incredibila, se aude doar apa prelingandu-se de pe gheata, si cate o pasare razleata.
Scara lucrurilor te inseala fenomenal de mult. Carligul acela mic al limbii de zapada din zare e de fapt inalt de-un stat de om.

Pe valea asta opozitia e prietenul cel mai bun, ramonajul si spraitul sunt solutiile la care recurgi cand prizele peretilor spalati nu te ajuta - si mai toate saritorile sunt asa. Insa stanca e placut aderenta si te ajuta uneori, cand ai mai multa nevoie, cu cate o priza solida de mana sau una in care incape la fix varful bocancului.

Pe ici pe colo imi asigur partenerul. Nu vrem stresuri inutile, vrem sa terminam tura in siguranta, oricat ne-ar intarzia asta. Ocazional, deasupra saritorilor se gasesc pitoane sau spituri. Ignor cordelinele strecurate oportun insa incert pe sub bolovanii de deasupra saritorilor - oferta de bolovani solizi la care poti asigura e generoasa, si prefer sa nu filez din poala, ci la punct fix, chiar daca dureaza mai mult.

Un spit....si vizavi de el un bolovan de care se poate asigura lejer.

Incepem sa zarim Coltul Malinului.

Orientarea nu e problematica pe vale, ai mereu in dreapta peretele de stanca si singurii afluenti sunt la stanga. Soarele ne face cu ochiul din Valea Hornului, care urca din Malin pana in Strunga Hornului, intre Strunga Galbinele si Strunga Coltilor - finishul vecinelor omonime de abrupt.

Suntem sub Strunga Coltilor si Coltul Galbinele, si valea se deschide larg, in zona numita La Lespezi, unde ne permitem si prima pauza a zilei. Nu-mi sta gandul la mancare, singurul combustibil in ture sunt jeleurile acre plasate strategic la chimir, timpul sandwichului va fi cand ajungem seara la masina. Pana atunci cel mai bun pranz e o portie de adrenalina.

Soarele deja e puternic, si il simti cum iti arde pielea, asa ca ne cautam un loc umbrit, langa confluenta Malinulu cu Scorusii, inainte de canion. Avem timp din nou sa savuram linistea perfecta dintr-o zi oarecare de vineri, in care nu auzi nici macar o voce in jur, ocazional cate un croncanit plin de speranta, cate o pietricica rostogolindu-se la vale impinsa de vreo capra, sau un ciripit vesel al unui rezident.
Talvegul vaii Scorusilor sclipeste argintiu, suvoaie mici de apa se scurg pe pereti. Situatia nu e 100% uscata nici pe iarba. O luam in sus pe pajiste, inspre canion, si testez pe propria piele cat de alunecoasa e iarba de fapt, si ma duc pe burta cativa metri. Tine ce tine, apoi de la o anumita inclinatie in sus, pur si simplu devine patinoar. Recunosc, ca nici atentia nu era maxima, nu era expunere semnificativa in acel segment si aveam timp sa ma opresc, dar imi amintesc de ce urasc cu pasiune pragurile de iarba care ocolesc saritorile. Ma intorc pe teren mai sigur, in stanga, pe pietre.

Floricelele de nu-ma-uita imi vor aminti mereu, de anul trecut, de o fiinta draga pe care am pierdut-o.

Soarele incepe sa coboare dupa pranz si ne calauzeste pasii spre ultima portiune pe care o aveam de parcurs pe vale - Canionul. Dupa canion, valea se deschide din nou intr-o palnie putin abrupta insa foarte erodata si friabila, spre Costila si platou. Coltul Malinului e in continuare santinela vaii, pe dreapta in sensul de urcare, iar pe stanga am lasat Valea Scorusilor - un foarte dubios 1A - doar daca nu o iei pe firul vaii - am aflat asta dupa ce am catarat naivi cateva saritori din el, la iesirea din Valea Galbinele anul trecut.

Unele saritori au ferestre, insa sunt micute si colmatate, sau iesirea din ele nu e suficient de comoda sa merite osteneala. Asa ca tot pieptis e solutia pana la urma.

Torentii aduc tot soiul de chestii dubioase la vale. Pana la butoi am mai dat de anvelope (?! am gasit una si pe Scorusi, mai sus anul trecut), tamburi de roti si diverse fieratanii de origini neprecizate. As fi curioasa care e sursa lor, ce Dacie 1300 condusa de extraterestri a decolat gresit pe platoul Bucegilor si s-a destramat pe drum.

Unele saritori ma solicita mai mult. Incepe sa se simta oboseala, decizia de a nu ocoli nimic are totusi un cost. Incep sa folosesc pentru prize cam orice am in dotare, chei de pumn, de genunchi, de cot, si la unele saritori prefer sa las deoparte rucsacul - ori il imping la deal in fata mea, ori il las in urma si il trag cu coarda pentru a imi lasa corpul liber pentru ramonaj.

Se pare ca totusi, Dumnezeu joaca zaruri :)

O noua rimaye de ocolit.

Are si Canionul provocarile lui. Una din ele este natura diferita a stancii. Din cauza prezentei prelungite a zapezii, eroziunea e mai accentuata si aduce mai mult cu tereul friabil al unei vai nordice - cum e Bucsoiul. Pe alocuri e umed, si reintalnim cate o limba de zapada. Unele praguri trebuie abordate cu atentie, mai ales cand e cineva in spatele tau, riscul de a disloca bolovani e mare.

La impins de bolovani.

Coltul de Sus al Malinului si Dintele dintre Colti. Prin nordul Dintelui (cealalta parte) trece si traseul de pe Creasta Malinului.

In jur de ora 16 ajungem la intersectia cu Brana Mare a Costilei. La Malin, Brana are o ruptura suficient de urata pentru a fi montat aici pe versantul dinspre Galbinele un lant, si pe versantul dinspre Creasta Malinului un lant impletit cu o sufa metalica.

O ultima privire inapoi in Canion. In sus palnia vaii se deschide spre platou.

Dupa lant, terenul e in continuare friabil, si urmeaza o traversare destul de expusa printre palcuri de jnepeni, unde un pas gresit sau o alunecare pe branele inierbate dotate din belsug cu rulmenti te-ar trimite inapoi in Vale. Asa ca imi asigur pentru confort Jumatatea mai buna la Sfantul Jnepenie.

"Mama lor de flori de colt... am vazut la flori de colt de m-am saturat, vreau si eu o poteca normala FARA flori de colt. Si mai sunt si urate" mai bombane uneori Turistul ofticat, dar macar reconfortat de prezenta corzii.

Trecem pe rand de diverse valcele si vai (Valea Tapului fiind cea mai mare din ele), asteptand oarecum cu stres portiunea erodata si umeda de la Valea Urzicii. Potecuta pare mult mai fioroasa de la distanta - suspendata ireal intre haul din dreapta si peretele din stanga.

Iata si intersectia cu Valea Urzicii. Cotata 4A, e o vale care si-a gresit targetul. Ce vedeti aici e saritoarea de deasupra BMC. Stanca uda si acoperita de muschi e uzuala pe vale, si e de inteles de ce multi se feresc de ea. Cataratorii seriosi care au skill-ul necesar sa o faca prefera traseele clasice de catarare - nu o vale unde asigurarile lipsesc si atat dificultatea cat si riscurile sunt mari.

Gasesc si aici un bolovan pe care sa fac o bruma de asigurare. Trecerea nu e insa atat de intimidanta pe cat pare la prima vedere - si nici pe departe la fel de periculoasa precum zona cu iarba de deasupra Vaii Malinului. Chestie de perceptie si propaganda, temuta "trecere peste Valea Urzicii".

Un omulet mic suspendat deasupra unei lumi intregi. Cand esti in locurile astea magice intelegi de ce unii isi petrec viata in abrupt. Unii si-o si sacrifica fara voie aici. Stanca te atrage inevitabil, e un malaxor al eternului care devine efemer, o rasnita a timpului, si desi te simti minuscul, nu te simti niciodata singur sau nelalocul tau. Aici depinzi doar de tine si de ce porti cu tine, si e o consolidare incredibila a relatiei cu partenerul de coarda. Uneori parca imi vine sa ii zic teambuilding :)

Arunc o privire inapoi spre peretii lasati in urma, spre brana improbabila si soarele strecurat printre nori si munte, ca intr-un salut. Parea la un moment dat ca se imbufneaza, insa prognoza a fost corecta si ne-a lasat sa ne continuam drumul. Desi suntem mereu pregatiti de ploaie, BMC pe ploaie nu e ceva ce iti doresti si ar fi trebuit sa punem pauza demersului... pana cand ar fi fost necesar.

Plonjam iar in cateva portiuni cu jnepeni indaratnici, unii din ei te strang asa de tare in brate ca abia te lasa sa inaintezi. Nu te superi insa, zici mersi ca te tin deasupra haului ca intr-un caus.

Vizavi peste Valea Cerbului se inalta Morarul, Acele si Sistoacele lor indracite pe care aproape nu le recunosti din acest unghi.
Si incetisor, odata cu coborarea soarelui dincolo de Costila, ajungem la coborarea pe Pripon. In fata perfect vertical si ingust ca un zid - Peretele Priponului.

Rododendron inflorit a doua oara, semn ca toamna e aproape.

Potecuta coboara spre talvegul Priponului, insa nu il strabate. E suficient de neprietenos sa te indemne sa cauti alternativa - si o gasesti pe dreapta vaii sub forma unei potecute inguste, presarate de momai.

Ajungem deasupra unei saritori de necoborat si fara copaci in jur de care ai fi putut sa rapelezi in siguranta, si ne blocam putin. Mai era maxim o ora de lumina, si ideal era sa ajungem in Valea Cerbului inainte sa se faca intuneric.
Se aude un bufnet in vale. O capra neagra aterizeaza de te miri unde in talvegul Priponului sub saritoarea cu pricina. Ne uitam surprinse una la alta, ea se face nevazuta in dreapta albiei, la fel de rapid cum aparuse. Ne intoarcem pe poteca pana in locul in care am pierdut-o si remarcam si sursa dezorientarii. Turistul isi da seama ca potecuta ne-a dus pe firul unei mici derivatii a Priponului, o parte din vale desfasurandu-se undeva in stanga langa perete. O momaie marcheaza trecerea acestei derivatii spre dreapta.

Saritoarea vazuta de jos.

Dupa o poienita plina de galbinele si niste flori gigantice asemanatoare cu Coada Soricelului, zarim si traversarea spre stanga a vaii si potecuta inspre Stana din Pripon (Stana Berbecilor) - pe care o tot asteptam. De aici aterizam fara evenimente in Valea Cerbului, si luam la picior drumul luuung spre casa.

Daca as fi supererou, talentul meu special ar fi sa localizez basul si lautarii de la 4 km distanta. Ultima ora din drumul in Valea Cerbului, prin intuneric, l-am petrecut in niste acorduri astrale de lautari cu ecou (de zici ca releul Trinitas de la Crucea Caraiman isi revarsa harul spre toate vaile) si niste bumsi-bumsi de club. Ne-a trebuit ceva sa pricepem faptul ca erau nu unul, ci doua focare de zgomot pe Valea Cerbului. In ultima portiune ma mir ca n-am dat de hoarde de ursi fugind din calea petrecerilor din creierii muntilor, asa ca am simtit nevoia sa ne facem simtita prezenta cu ceva fluieraturi, sunetul discret al pasilor nu mai era suficient sa ne anunte prezenta. Ursii erau insa pe alte trasee - unul a blocat niste turisti pe Jepii Mici, iar altul a dat RoAlert-ul prin Predeal.

Langa Ploiesti se termina complet bateriile. Lipseau cateva ore pana la pragul de 24 de ore fara somn, si ochii se inchideau in ciuda cafelelor baute. Decidem ca desi suntem la o ora distanta de casa, mai bine o parcurgem in siguranta si tragem un pui de somn intr-o benzinarie sa mai descarcam o bruma de adenozina. Ajungem inapoi in jur de 2 noaptea.

A fost o tura lunga si obositoare pentru noi, dar ne-a facut sa ne simtim bine. Ne-am impins limitele de confort putin mai departe, am scuturat lenea si rugina de pe oase. Un heirup binevenit, chiar daca inca ne numaram vanataile si zgarieturile dobandite :)