Satul Pestera... unul din satucele desprinse parca din panza unui pictor, pe care le iubesc. Nu stiu cum se face ca ajungem prin zona doar iarna, in restul anului suntem ocupati cu alte hoinareli, si nu cautam neaparat aceasta liniste, ci mai degraba puncte de acces la diverse coclauri :)

Dupa zilele "urbane" de la Viena ne prinde parca bine o pensiune calda, in care sa mai savuram cate un (litru de) vin de casa seara...

... si cate o scurta drumetie pe omatul pufos.

Lumina joasa ne aminteste ca suntem in jurul celei mai scurte zi din an, si arunca umbre prelungi peste zapada imaculata. Era atat de liniste, sunetele erau amortizate perfect... Te izbea mereu senzatia ca esti rupt de lume.

Facem o scurta incursiune prin Pestera Liliecilor. Numele probabil nu spune foarte multe, decat ca, precum orice alta gaura ceva mai linistita in pamant, adaposteste lilieci (mici si mari, cu urechi de soarece sau cu nas potcoava, dupa cum anunta si un panou informativ). Nu am insistat prea mult, inca nu aveam in dotare frontale, si nici chef de inmuiat in baltoace in miezul iernii. Lenea era prea mare !

Gravity... thou heartless bitch !

Slabe ecouri ale sclipirii de vis a zapezii... In amintiri arata altfel.

Si o pata de culoare in marea de alb.

Scurta plimbare prin Prapastiile Zarnestilor, oameni mici intr-o lume mare :)

Peisajul abunda de trasee pentru escalada cu nume din cele mai nastrusnice.

Dupa 3 zile si cu cativa pasi mai aproape de diabet, ne intoarcem acasa, in asteptarea Craciunuluuuui !

A fost (pana acum) cel mai frumos si bogat brad pe care l-am avut vreodata.