Dupa cum se vede, azi urmeaza sa fie o zi ploioasa, asa ca ne-o vom petrece sub pamant. Lasati soarele ala si norisorii fotogenici de afara, si traseele de ferrata care ne asteapta, prognoza zice altceva. Sa n-o contrazicem :)

Candva, sarea era mai pretioasa decat aurul...

Galeria Franz Joseph e prima in care iei contact cu mina. E galeria principala de acces si transport al sarii extrase, si prima sapata in exploatare. Condensul si curentii de aer si-au facut treaba in sutele de ani, si peretii galeriei sunt ca si slefuiti - desi au fost formati cu dalta.

Privesti in jur cu ochii unei muste prinse in chihlimbar. In jurul tau se stratifica anii sub forma stratelor succesive de sare, diferentiate in functie de puritatea sarii, si de conditiile in care au fost depuse. Liniile albe reprezinta straturi mai pure decat cele inchise la culoare.

Desi poarta azi nume de Habsburgi, exploatarea miniera a inceput aici inca de pe vremea romanilor.

Castrul Potaissa a folosit printre altele la apararea zacamantului si exploatarii de sare. Romanii exploatau "ciupercile" de sare ajunse in apropierea suprafetei, in galerii piramidale de cateva zeci de metri adancime. O atestare documentara a exploatarii de la Turda exista intr-un document emis de cancelaria maghiara in 1075.
In 1271 mina a intrat in posesia episcopiei romano-catolice transilvane de Alba, insa doar pentru un scurt timp; in majoritatea existentei ei, comoara de sare din munte a avut o importanta strategica si nu a fost lasata din mana de coroana maghiara si habsburgica.

In apropierea salinei se afla si cateva lacuri cu apa sarata - Lacul Durgau si Lacul Ocnei - foste exploatari superficiale de sare prabusite si umplute cu apa. Fostul lac Carolina, in prezent colmatat cu pamant in urma unor alunecari de teren e corespondentul Ocnei Mari ("die Obere Grube") - aparent cea mai veche galerie de exploatare sistematica din zona.

Mina nu a cunoscut niciodata vreun utilaj mecanizat. Oamenii au scobit subteranul cu tarnacoapele, doar cu forta propriilor maini. Peretii au fost daltuiti, blocurile scoase bucata cu bucata, apoi in zonele expuse la curenti, umiditate, condens - sarea s-a prelins si s-a netezit precum opalul. Puturile minelor - primele care au fost sapate, sunt si astazi singura modalitate de ventilare a minei. Ventilatia e in totalitate naturala, prin efect Bernoulli.

Mina Anton a fost prima exploatare din reteaua actuala de galerii. Ciocanele au lovit fara odihna peretii de sare ai galeriilor care se adanceau pe zi ce trece, pana au ajuns la cei aproximativ 130 m unde se afla fundul galeriilor conice de exploatare. Se indeparta din burta depozitului de sare cate un bloc de cateva sute de kilograme, si apoi se ridica la suprafata in saci de piele de bivol, cu ajutorul crivacului.

Caii care impingeau crivacul isi traiau putinele zile in galerii. Dupa luni de stat permanent in intuneric, cand erau scosi la suprafata orbeau din cauza luminii, si isi gaseau sfarsitul "de mila" in mainile stapanilor. Cu timpul, carcasele lor si ale bivolilor sacrificati pentru piei au inceput sa fie aruncate in mina Anton, pana cand aceasta s-a umplut de cadavre.
Din acest motiv mina nu va fi deschisa niciodata circuitului turistic; desi sarea conserva foarte bine, cadavrele sunt in stare de descompunere si genereaza gaze. E ultima razbunare a animalelor moarte. Din loc in loc pe galeria de acces se strecoara un miros fetid, de grasime ranceda, pe care il cunosc prea bine din salile de disectie de la subsolul Medicinei. Mirosul usor ranced al carcaselor care razbate dincolo de formolul usturator... e acelasi.

16 generatii de lucratori au trudit aici, intre 6 si 8 ore pe zi. Lucrau in mina nu pentru plata de un florin pe luna (echivalentul a 40 de paini), ci pentru ziua din an in care puteau sa isi ia acasa ratia zilnica de sare exploatata, si pentru sarbatorile in care primeau cate un butoi cu vin si un bivol - probabil din cei sacrificati pentru piei, care in restul timpului erau aruncati inapoi in mina in locul sarii.

Conditiile din salina tind sa redea minei sarea furata; cristalizeaza pe orice obiect abandonat acolo, busteni de lemn, scari, traverse. Recristalizeaza si la baza peretilor unde se prelinge dizolvata de condens, insa sub forma unei dantelarii amorfe, nu a cristalelor cubice, ordonate, carora le trebuie timp si liniste sa creasca.

Cateva obiecte din arsenalul minerilor de odinioara - carlige, scripeti, lampi, te intampina la intrarea pe Scara Bogatilor. Pe scara nu urca sau cobora oricine. A fost construita doar pentru pasii "beneficiarilor" care vizitau mina. Muncitorii urcau si coborau prin puturi, pe sfori, folosind scripeti.

Cristale cubice de sare cresc pe obiecte.

Vechi lampi - in stanga o lampa cu carbid.

Balanta.

Scripete.

Oxidul de fier coloreaza rosiatic cristalele de sare.

"Altarul". Langa obiectele abandonate ale minerilor zac si niste obiecte de cult... pe un pat de bani, cum le sade mai bine.

Tot in jos, spre burta pamantului, se coboara 13 astfel de rampe pana pe fundul minei Rudolf.

Sprijinite in firidele de sare stau grinzi vechi de pin. Se pare ca impregnarea naturala cu rasina in combinatie cu mediul bogat in aerosoli salini e combinatia optima pentru viata lunga a lemnului - de aceea nu a fost ales lemnul de esenta tare si a fost preferat lemnul mai moale de rasinoase.

Pe nivelurile scarii sunt scrijeliti in casete anii in care s-a lucrat acolo. In aceasta galerie, lucrul a inceput in 1854 si s-a oprit in 1932.

Structura metalica ce adaposteste liftul actual e construita in apropierea vechiului put de acces - acum astupat cu scanduri.
Tot ce exista acum in mina a fost adus dezasamblat folosindu-se acest put de 3-4 m latime, si apoi reasamblat jos. Se gasesc aici terenuri de minigolf, mese de pingpong si biliard, o roata mare - toate ingredientele unui balci perfect :)

Trepte sapate in sare.

O privire de la "balconul" minei Rudolf spre mina Gisela.

Galeriile astea au un aspect bizar, reptilian; peretii poarta urmele daltelor care au scos si modelat sarea bloc cu bloc. Regasesti in patternurile modelelor de pe pereti cate o zi de munca a unui om - fiecare are "semnatura" proprie, pe zone de cate 1 - 2 mp.

Tot pe niste grinzi infipte in sare sta si podestul de deasupra minei Rudolf.

Mina Rudolf are o structura trapezoidala, mai "moderna" comparativ cu suratele sale conice. Tavanul sau e acoperit partial de o draperie de stalactite (aici in dreapta), datorate infiltrarii apei prin unele straturi de sare mai permeabile.

Daca regatul asta subteran ar avea un rege, probabil asta i-ar fi tronul.

Mina Theresia (Terezia) e cea mai veche dintre galeriile accesibile vizitarii. Exploatarea a inceput aici inca din 1690, si a coborat strat cu strat. Ulterior dupa abandonarea ei, a fost folosita pentru debusarea apelor din mina nou inceputa - Gisela (Ghizela), care se inunda periodic cu apa pluviala. Se vede si aici in imagine "cascada" de sare ce provine din acea debusare.

Sarea care nu putea fi valorificata sub forma de blocuri a fost si ea depozitata aici. Astfel a aparut si insulita de sare in mijlocul lacului suprasaturat, in care nu te poti scufunda, si in care acum plutesc barcute vesele.

Se pare ca in restul Europei nu prea au mai supravietuit astfel de exploatari... minele conice par a fi vulnerabile la surpare si infiltratii, insa momentan, asta nu s-a intamplat si la Turda. E salina care nu ar trebui sa mai existe. Probabil candva se va prabusi sub propria greutate, dar pana in prezent, nici bombardamentele si nici cutremurul din '77 nu i-a venit de hac - ba chiar a fost folosita si ca adapost pentru populatie in caz de criza.

Balconul minei Rudolf.

OZN-urile si sabiile laser din mina Theresia.

Pinhead s-ar simti ca acasa aici.

Scripetii uriasi ai putului de extractie.

Vagonet demn de filmele cu Indiana Jones .

Crivacul - sistemul primitiv dar eficient pe baza de scripeti si parghii care ridica la suprafata sacii si blocurile de sare...

... acum cu maruntaiele mancate de rugina.

Sala Josef (Iosif) urmeaza sa fie data si ea in folosinta turistica. Momentan e accesibil doar "balconul" - gura putului vertical cunoscuta si sub numele de Sala Ecourilor. Caracterul izolat al galeriei de exploatare (nu comunica cu nicio alta galerie) face ca sunetul sa se loveasca isteric de pereti pana la 20 de ori pana se lasa pagubas (cel putin conform inscrisurilor informative, n-am testat).
Si aici curentii de aer si-au facut treaba sa curete urmele daltilor, iar peretii sunt transformati in niste valuri incremenite de sare.

Vechea galerie de acces, inainte de saparea intrarii Durgau.

Coborand spre mina Gisela.

Mina Gisela a fost abandonata la modesta adancime de 1.5 metri, pe alocuri 2 (cei mai inalti dintre noi au iesit cu gatul nitel stramb de acolo). Abia incepuse exploatarea si galeria a fost inundata accidental - se pare ca a fost interceptata o lucrare mai veche, medievala sau romana. In panica, apa a fost debusata in lacul din mina Terezia.

Si in prezent, apa se infiltreaza. Nu se stie exact de unde provine, cel mai probabil e apa meteorica, dar trebuie pompata periodic odata ce creste nivelul.
Cu toate acestea, se pare ca in mina nu au avut loc accidente sau surpari majore.

Tavanul minei Gisela e jos si claustrofobic, mina nu a mai apucat suficiente zile de glorie ale sarii ca sa fie exploatata mai departe de atat. Ferestruica zabrelita da prin debuseul in forma de palnie spre lacul minei Theresia.

Pe obiectele lasate aici netulburate, se astern in timp cristalele cubice de sare.

Demult, acest bulgare cristalin ar fi insemnat o avere. Acum zace uitat intr-o firida in perete.

Dupa o zi in subteran, ajungi sa apreciezi altfel aromele solare ale toamnei. M-am bucurat de ea din plin pe drumul luuuung inapoi spre casa, zgaindu-ma cu obiectivul pe geamul masinii.

Piatra Craivii din Trascau, in fuga calului :)