O zi perfecta de septembrie... perfecta pentru recuperarea de dupa mare. La o bolovaneala buna pe Valea Seaca dintre Clai - pe cotatia lui alpina - un 1B simpatic.

Poteca se despinde pe dreapta drumului TA, imediat dupa bifurcatia spre cascada Urlatoarea. Un bustean pravalit marcheaza intrarea pe firul vaii.

Dupa cam 20-30 minute de boschetareala in sus, cand remarci ca fiecare episod in care canapeaua te-a tras la lene lasa urme, isi face aparitia si prima saritoare notabila a vaii, numai bine plasata acolo ca sa cearna ca un examen pe cei ce se aventureaza pe aici.

In stanga saritorii e o fisura, o varianta care nu-i de nasul nostru. In dreapta - un traseu ocolior plin de noroi. Evitam pe cat se poate rutele ocolitoare - se simt ca si cum ai "trisa" valea.

Am numarat cam 20-21 m de perete mai mult sau mai putin vertical. Initial nu a parut mare lucru, insa cumva, expunerea si muchiile rotunjite, cam fara prizele "copaie" cu care ne simteam confortabili, au cam facut sa ne tremure nitel gladiolele.
Plec dupa mine cu coarda in spate, in speranta ca voi reusi macar sa asigur jumatatea. In fond fusese ideea mea, important era sa nu am pe nimeni pe constiinta :)
La mijloc - un piton providential. Gata, trai nineacaaaa, dispare instant morcovul, leg sfoara de ham, pun o bucla echipata, si I'm the king of the hill. Trec fara cine stie ce probleme bolovanul care zace la mijlocul saritorii. Sus mai este un spit ceva mai solid si mai nou decat pitonul cu pricina, insa asigurarea psihologica intermediara a facut minuni.

Aleg sa il asigur pe turist la punct fix, macar de test. Intr-adevar, merge mai greu coarda fata de situatia in care l-as fi asigurat de la brau. Micul cordon ombilical face minuni, si turistul urca propulsat si fara griji.
Privind in urma, saritoarea nu a avut nimic dificil in sine. Problema era expunerea, si lipsa de incredere in propriile picioare.
Nu pe uscat, in orice caz - nu vreau sa ma gandesc insa ce fel de patinoar ar fi fost pe cea mai mica urma de umezeala.

Urmeaza diverse saritori, mai mici sau mai mari. Unele - cu "intrebare ajutatoare" de tipul bustenilor pravaliti strategic, altele cu ocolisuri pe care ne-am incapatanat sa nu le luam. Valea e confortabila si din punctul asta de vedere, stii ca daca nu reusesti sa treci de ceva, ai totusi variante rusinoase, dar mai sanatoase, si nu chemi salvamontul sa te culeaga balot.

Ganditorul.

Hai sa bagam niste ramonaj. La primul am sfarsit intr-o pozitie nenaturala, viermuind in sus pe bolovanul cu pricina - cand de fapt trebuia sa ies gratios intr-un sprait deasupra. Turistul in schimb, cam relaxat, domnule... pai mersi, cu picioare de batlan, altfel se resimt greutatile vietii.

Deasupra zonelor mai dificile se gasesc pitoane cu inel, de care poti asigura.

O privire in sus, spre Claia Mica.

Jos, Busteniul isi revine din amorteala. Dincolo de el se vede Baiul.

Prizele astea parca sunt facute sa fie abordate... cu fundul. Candva bulboanele unei viituri, te invita sa iei loc la o cafea cu ele.

Parca fiecare Vale are ceva aparte. Daca la cele din Crai merge si abordarea de bizon - adica ai o gramada de prize, relativ solide (sau nu... dar ai de unde alege daca esti atent), te agati cu disperare ca de viata insasi cu mainile de ele, si ii dai inainte. Aici insa ai nevoie de ceva tehnica, nu mai merge abordarea asta.
Am invatat multe in vale, e cam prima data cand incercam mai cu simt de raspundere ramonajul si deschide noi perspective in abordarea unor chestii care pareau destul de greu de rezolvat fara.
Nu in ultimul rand, prizele sunt diferite - rotunjite, sau mici in care incap doar cateva degete. Bolovanii sunt destul de spalati, nu te mai poti descurca fara picioare si incepi sa mai pui cate o caramida la tehnica amatoristic-deficitara in care picioarele exista doar ca sa nu cazi in fund.

Valea se mai domoleste putin si ne lasa ragaz sa savuram nuantele ruginii pe cale sa acapareze intregul munte. In cateva saptamani copacii se vor descotorosi de frunze si isi vor conserva fortele peste iarna.

Exista Homo Sapiens... si Homo Capiens.

Uite-asa mori ca prostul, facand bancuri cu lilieci in ramonaj la o saritoare de pe Seaca dintre Clai.

Prima saritoare cu "fereastra", abordabila prin interior, multumita bustenilor.

O nastere dificila. Probabil de la tartacuta generoasa.

Pui de bogdaproste. Ordinea in echipament n-a fost niciodata punctul meu forte.

A doua saritoare cu "fereastra". Aici cineva a jucat popice cu bolovanul ala infipt in vale. Trebuie sa recunosc ca e o senzatie aparte sa stai sub peretele de conglomerat crapat, cu bolovanul lui Damocles deasupra capului. Trunchiurile de copaci insa iti fac viata mai usoara.

Dupa ce se iese din ferestruica, se face un sprait micut, dar usor intimindant, peste ea.

Siii... am infrant ! Dupa cca 3 ore, iesim la o panta inierbata, care ne duce in Saua Claii. Aici avem de ales - la stanga Braul Mare al Jepilor (sau Braul lui Raducu) duce spre poteca Schiel, pe sub vechiul teleferic de exploatare forestiera, poteca in prezent marcata TA, care se intoarce in Drumul Urlatorilor, dupa ce intersecteaza 3 valcele - Comorile Claii, Comorile de Mijloc si Comorile Branei. La dreapta, Braul se termina in poteca marcata CA a Jepilor Mici (sau Valea Jepilor). Posibil sa fie putin mai lunga ramura sa nordica, insa privelistea abruptului Caraimanului e superba, si poteca e ceva mai bine conturata. Intalneste doar Valcelul Claitei, tot un 1B, care urca insa ceva mai sus spre Vf. Jepii Mici.

In Sa ne intalnim cu alt grup... nitel mirat de unde venim cu atata echipament pe noi. Luasem destule daravere cu noi, cine stie unde si cum se vor dovedi utile. Am ajuns la concluzia ca s-au intamplat prea multe nenorociri pe munte anul asta ca sa merite sa pleci neechipat, fie si daca abordezi doar o vale de abrupt usurica precum Seaca Dintre Clai. Casca sta obligatoriu in cap, pana ajungi la poteca marcata. Dupa ce am citit de accidentul Silviei Murgescu, aproape ca nu imi mai vine sa ies din casa fara casca*.

* Cu atat mai mult cu cat idiotul de vecin de la 5 s-a gandit - ce pot face/doua maini dibace - sa isi remodeleze balconul care bate fix deasupra intrarii. Atat de dibace a fost, incat atunci cand a inceput sa cada niste tencuiala, au venit niste dorei de la primarie sa inconjoare intrarea in bloc cu banda alb-rosie de avertizare. Desigur, asta a rezolvat complet problema.

Paranoia e puternica la noi - acum ca s-a mai asternut frigul si toamna peste munti, am plecat nu doar cu folia de supravietuire fiecare, si cu calorii (nu pot sa ii zic mancare, ursii acri, batoanele de susan, si ciocolatele "minoritar" - adica ROM - nu se pot incadra in categoria mancare) si apa cat pentru 2 zile, dar si cu toale surplus, manusi, caciuli, si o paturica de polar. Mda stiu, aici am exagerat nitel, cand se aduna kilele in spate ai plumb in picioare, dar daca se intampla sa ne scrantim vreo glezna si sa fie nevoie sa stam cine stie unde peste noapte, puteam imparti paturica in 2 ponchouri calduroase. Plus trusa de scule care contine dezametazona (te scoate din soc si din dureri in 15 minute), hemisuccinat (daca pisca albina sau musca vipera, stiu, nu e sezon...), doxi (ce faci capusa, singurica, singurica ?), ibuprofene, Strepsils-uri si plasturi de toate felurile, betadina, spirt, plasturi, comprese sterile, si cam toata marmacia. Nu de alta, dar stiu SIGUR ca in momentul in care voi lasa trusa acasa voi avea nevoie rau de tot de ceva din ea.

Printre acele decidue ale unei zade, se intrezareste cantonul Jepilor (Schiel).

Cantonul a fost construit in 1910 de fratii Schiel, pentru a folosi exploatarii forestiere (impreuna cu funicularul de pe linia Bolboci - Bratei - Busteni) care furniza materie prima fabricii de hartie din Busteni. La nevoie, a fost folosit si de drumetii care strabateau potecile Bucegilor.

”Cantonul Jepi (..) era folosit la nevoie şi de turişti, pentru adăpost. Stă atârnat pe margine de munte, asemenea cetăţilor medievale, fiind compus din parter, pod şi pivniţă, cu terasa din spate de care am vorbit, şi ea atârnată. În fată, intrarea se face pe o scară cu patru trepte si are două ferestre, una în stânga uşii si cealaltă în dreapta. Pe fata dinspre sud se văd două ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar la pivniţă o uşă si o fierăstruică. În partea stângă se afla lipită de canton o altă construcţie mică, numită «Casa naturaliştilor». În faţa cantonului era o gheretă unde, printr-o ţeavă, curgea un jet de apă rece, captat printr-o conductă de la un izvor de sub Babele, de unde, mai târziu, se captase apă şi pentru casa din şaua Caraimanului. (…) Interiorul cantonului, format dintr-o încăpere mică, o săliţă, avea trei uşi, care duceau: la dreapta – în camera cantonierului, în faţă – în camera rezervată familiei Schiel şi funcţionarilor mai mari ai fabricii, iar la stânga – în camera rezervată turiştilor. Când mergeai mai des şi te cunoşteai cu cantonierii, mai dormeai şi în camera rezervată familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turiştilor era «mobilată» cu un prici mare, cu cetină de brad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemână o cergă mare, dar cam nespălată. În cameră se mai găseau o masă mare din brad, două bănci şi o sobă din cărămidă, care scotea fum mult şi dădea căldură puţină”.

A fost nationalizat in 1948, insa desi a reusit sa supravietuiasca "epocii comuniste" ca sediu al Salvamontului, a ajuns intr-o paragina totala in prezent. A fost vandut unei persoane private la un pret de 180 000 EUR in 2013.

La piciorul turistului isi face aparitia un pitic grasun cu zurgalai la gat. Fericit ca vede oameni, dar cumva ulterior realizeaza ca nu sunt droizii pe care ii cauta si dispare din peisaj inapoi spre Vale. Auzisem noi mai demult scancete de caine si latraturi frustrate, dar nu ne-am inchipuit ca cineva ar lua balot un catel de genul asta pe aici, mult mai potrivit pentru canapele decat pentru plimbari pe munte. Simpatic piticul, oricum.

O ultima privire spre Claia Mare, care isi inalta ciuful la 1863 m.

Crucea Eroilor.

Natura isi revine incet pe Creasta cu Zambri, arsa acum cativa ani (posibil in urma unui traznet). Potecuta se strecoara pe spinarea ei, apoi coboara spre Valea Jepilor.

Temerari bradutii... cum stau falnici, la ei acasa pe orice prag de stanca.

De lene sa mai coboram pe picioare la o varianta mai comestibila a potecii, punem nitel sfoara la treaba, daca tot o aveam :D

Un scaunel de uitat in zare... precum babutele stationate pe la porti prin sate.

Maria-sa, Caraimanul. Si amintirile cinelor de pe veranda gazdei din Busteni, cand eram copil, cu bunicii la munte.

Luam pulsul unor copaci seculari...

Bizar, dar vedem Valea Jepilor prima data in viata :) Am evitat strategic potecile marcate din Bucegi (cu mici exceptii).

Firele superbe de apa ale Cascadei Spumoase. E mai frumoasa de la distanta, cand poti sa stampezi oamenii din poze, si nu auzi urletele care acopera atat zgomotul telecabinei peste rolele intinzatoare ale cablurilor, precum si vuietul apei cazand. E o performanta :)

La fix 12 ore eram inapoi pe canapea. 2,5 ore dus, tot atata intors. Drumul prin Bucuresti a durat cam 30-40 minute, iar apoi pana in Busteni - 2 ore si ceva. Valea in sine - cam 3.5 ore, 1,5 ore pe Braul lui Raducu spre Valea Jepilor si 2 ore de coborare nenorocita pe Jepi. Tura fulger pentru oasele noastre batrane, s-a lasat cu niste dureri de ceafa, genunchi si te mai miri ce muschiuleti pe care nu i-am mai folosit de mult. Cred ca ar fi cazul sa mai dam cate o tura pe la sala de catarat, pana nu ruginim de tot.