Dupa harababura de 24 ianuarie, urma sa avem si noi parte de cateva zile departe de oras. In lipsa altui vehicul mai acatarii, ne inghiocam in Taz cu bagaje pana la ochi si ne indreptam spre Sirnea. Prin Targoviste a fost relativ linistit drumul, desi destul de denivelat si plin de gropi intre Campulung si Fundata.

La locul consacrat de belvedere, mai sus de Valea Mare Pravat, am intalnit si primul patruped al zilei. Luasem de pe drum si o punga de boabe, care i-au prins bine micului cersetor. Si nu numai el avea sa se bucure de ele.

Ce poate fi mai idilic de atat ? un camp inzapezit strabatut de un drum nins, case rasfirate pe dealuri, si un soare care te face sa ranjesti ?

Ceva totusi reuseste sa ne strice Zen-ul in cativa pasi simpli.

- te codesti sa urci o panta la risc, nestiind ce e dupa colt

- ramai intepenit pe marginea drumului

- constati ca nu poti pune lanturile pentru ca ti s-a rupt un arc elicoidal pe stanga fata si atarna cu capatul rupt si taios la cativa centimetri de roata ta

- ai o strafulgerare de intelegere, ce a pocnit sonor cu cateva zile inainte in parcare, la vreun sfert de ora dupa ce il pusesei la odihna pe Taz

- ai alta strafulgerare de intelegere amintindu-ti sentimentul ca masina inota in unt la un oarecare giratoriu prin Chitila

- panica, soc si groaza, cand iti aduci aminte cu ce relaxare dadeai prin gropi si luai curbele pe serpentine la limita aderentei

- dai la lopata vreo juma de ora sa te calmezi, de forezi prin gheata si ajungi la pamant, dar reusesti doar sa produci multa zloata. Roata stanga pe care greutatea se lasase in mod nefericit - de la inclinatia drumului plus centimetrii lipsa de la arc - era in noroi si nu avea tractiune, iar roata dreapta care era deja pe pamant nu prelua cine stie ce greutate.

Weekendul se anunta interesant. Nu stiam daca sa ne intoarcem in Bran sa cautam un service, daca sa chemam o platforma, sau sa scoatem bagajele din masina si sa ii dam foc.

Un om de treaba se ofera sa ne impinga... Noi refuzam politicos, tocmai vorbisem cu proprietarul pensiunii sa ne tracteze cu... un cal :D si nu voiam sa deranjam aiurea. Bietul om a stat el ce a stat uitandu-se la noi si a revenit in 15 minute cu oferta. Cum nu era nici urma de cal la orizont, am profitat de ocazie, si l-am repus pe Taz pe drum. Acum tot tupeul meu de a lua de volan se cam dusese, si aveam in cap numai arcul ala care statea sa cada de tot de pe taler. Iau avant, urc panta din a doua incercare, reusesc cumva sa trantesc droasca pe un loc de parcare de la pensiune, si gata. Parcam, studiem pe toate partile problema, inghitim in sec si bagam capul in pamant ca strutii. Daca ignori problema nu exista. Am ajuns la concluzia ca nu avea rost sa ne stricam complet iesirea, renuntam doar la planul de a merge spre Saua Strunga, si hotaram sa ne limitam la balaureala pe dealurile din imprejurimi.

Ne cazam, aruncam o privire pe geam la delusoarele line si captusite cu zapada, infulecam ceva sa ne mai treaca foamea, apoi continuam pe fond nervos, tragem un pui de somn, si parca viata nu mai e asa gri. Se anunta o inserare minunata, vedeam de la geam versantul abrupt al Gutanului si Saua Strunga (scobitura stirba din extremitatea dreapta a Bucegilor, in imaginea de jos), locuri a caror revedere va trebui sa mai astepte nitel.

Ca sa nu lancezim in casa, profitam de inserare si facem o plimbare batraneasca pe dealuri. Din Crai ramasese luminat auriu doar un mot din Varful La Om, restul incepea sa fie inghitit de valatuci de nori intinsi spre munte asemenea tentaculelor unui Cthulhu.

Pe marginea drumului se adunasera nametii de la deszapezirile succesive, pe alocuri formau ziduri inghetate de inaltimea unui om.

Bucegii in schimb ardeau ca jarul. Superba coloristica !

Ne balacim in zapada acoperita de crusta (escaladand parapetii de zapada, te afundai intr-un strat generos pana la genunchi), si incepe sa se lase gerul. Scartaim usor inapoi spre casa si adormim cu gandul sa vedem Craiul mai de aproape in ziua urmatoare.

Ma scol la 6 jumate in speranta ca prind ceva rasarit. Imi era o lene sora cu boala, asa ca n-am fost chiar complet dezamagita ca a trebuit sa ma culc la loc... se vedea doar niste ceata. Tot asa si la 7... si la 7 jumate. Turistul miscase doar ca sa anuleze alarma la ceas. E timpul sa incep subtil sa fac niste zgomot si sa fosnesc din pungi. Obtin un mormait iritat. "Scuuuuuuze, te-am trezit cumva ? Acum, daca tot esti treaz, e 7 jumate, ar fi bine sa plecam pe la 8, nu ?".

Daca tot nu mai ajungeam nicaieri cu masina, am decis sa lungim putin circuitul de plimbare. La traseul pe la Curmatura Groapelor - Sat Ciocanu am adaugat o bucla mai larga, care trecea prin poienile de la baza versantului estic al Craiului - poienile Grind, Lespezi si Funduri - apoi pe la Cabana Brusturet, si se intorcea pe un scurt traseu de legatura spre satul vecin Ciocanu.

Ceea ce nu aveam sa anticipam insa, a fost ciudata matematica a acestei zile. 6 suflete, 19 picioare si 22 km.

A inceput cu o tentativa de mic dejun. Ne uitam nitel descumpaniti la aceasta zi, era cam plumburie, comparativ cu ziua senina-sticla de ieri pe care am piedut-o incercand sa il scoatem pe Taz din bucluc. Valatuci de ceata acopereau varfurile dealurilor, mai sus de 1200 m parea ca nu e nimic. Ceturi scandinave de sfarsit de lume.

Coboram din pensiune si incerc sa imi mananc sandwichul. De obicei, ca sa mai scutesc un sfert de ora, nu mananc acasa, ci pe drum.

Tentativa nu a reusit. La fosnetul foliei au rasarit ca de nicaieri 3 catei. Un ditamai dulaul si doi minioni. Mi-a fost fizic imposibil sa mananc ceva, pentru ca al' mare era cat mine practic. A topait cu o detenta de invidiat in cele 3 (!) labute ale lui pana mi-a clampanit din mana micul dejun. Am decis ca sandwichul nu mai era practicabil cu bale pe el, le-am dat si celorlalti niste bucatele, si ne-am vazut de drum, convinsi ca la un moment dat urma sa scapam de ei, (si poate sa mananc si eu ceva, ma gandeam eu naiva).

Cateii se tin scai de noi. Doi pitici plini de energie, (sa le zicem Taciunele si Morcoveata) se alearga in jurul nostru si se harjonesc. Ba chiar se simt mai protejati cu gasca extinsa, si se apuca de scandaluri prin sat. Turistul e in mod de facepalm deja, gandindu-se ca acum avem treaba, sa despartim toate potaile din sat dintr-o incaierare generala care parea iminenta.

"Pot sa vin si eu cu voi ?" pare sa intrebe un catel mai timid. S-au vazut, s-au mirosit, s-au placut. Acum avem 3.

Il vedem in urma si pe dulau, gafaind ca o locomotiva, cu limba si urechile flencanind in urma, chinuindu-se sa tina pasul cu restul gastii. Mi se rupea inima cand vedeam cum topaie din rasputeri... dar nu parea sa isi constientizeze prea mult "handicapul", era vesel, si avea doar nevoie de odihna mai des.

Morcoveata si Taciunele nu erau in stare sa mearga normal. Se dadeau de-a berbeleacul prin zapada, fericire mare ca erau scosi la plimbare. Devenea din ce in ce mai clar ca urma sa fim 6 toata ziua. Si ca o sa traim toata ziua doar cu ciocolata, ca la asa priviri, stiam deja amandoi unde or sa ajunga sandwichurile.

Turistul mai face o tentativa. Eu tin de sase, Schiopul era un pic mai sus pe poteca, Timidul se uita nestiutor in zare - parea un bun moment sa te intorci cu spatele sa iei o imbucatura pe furis.

Instant 3 perechi de ochi il fixeaza. Nici o sansa nu a avut.

Se preda, prins asupra faptului.

In drum spre Curmatura Groapelor chiciura depusese ace de gheata pe frunze si crengute. Parea totusi ca soarele incearca sa sparga ceata.

Ne oprim putin pe marginea drumului si asteptam sa treaca un grup galagios. Spre ghinionul lor, carau 4 oameni (!) o bucata lunga de lemn. Iar compania nu agrea deloc obiectele contondente. S-au repezit instant la scandal, nu am mai vazut catei atat de protectori fata de niste oameni pe care ii "adoptasera" cu cateva ore in urma. I-am potolit cum am putut, adica i-am chemat putin la rasfat.

Deja incepuse sa se incalzeasca. Geaca groasa incepea sa fie prea mult, un polar si o helanca erau tot ce aveai nevoie.

Oare urechile ti-au crescut asa mari pentru ca salta la mers, ca la Dumbo elefantul ? Dulaul e un urias bland, se lasa rasfatat si chinuit. Din cand in cand isi mai oblojeste labuta bleaga, pe care probabil si-a zdrelit-o putin, lasa in urma mici picaturi de sange. Labuta fusese probabil rupta intr-o capcana, sau cine stie, de vreo masina, si nu se sudase cum trebuie. Mi se rupea inima cand il vedeam cum tine pasul cu restul, mereu gafaind dar destul de des luand-o inainte. Labele ramase erau puternice, cainele era vesel... cum am fi putut sa il gonim ?

Turistul la inceput morocanos ca umbla cu potaile dupa el si nu poate sa faca un pas fara sa calce un caine, se inmoaie destul de repede. Incepe la un moment dat ca la fiecare oprire sa numere pe toata lumea, sa se asigure ca nu am pierdut pe cineva pe drum. Iti intra repede pe sub piele niste fiinte vesele si iubarete, care iti insenineaza efectiv ziua. Te intrebi ce naiba ii motiveaza sa mearga cu tine mai departe, disciplinati pe poteca, mai abatandu-se uneori cand prindeau cate o urma de vulpe sau de iepure.

Macar cu hidratarea nu aveau probleme. Isi mai bagau din cand in cand nasurile in zapada pentru a lua cate o gura si pentru a se racori.

Ne apropiem de Poiana Grindului, incep sa se arate culmile glabre ale zonei despadurite, si stancile pudrate cu zapada ale Craiului. Tocmai am intalnit Valea Seaca a Pietrelor, pe care vine unul din drumurile de la Cabana Brusturet (CG).

Superba poiana, spatiu deschis, soare, si un senin sticlos. E timpul pentru o pauza. Mai impartim niste mancare cateilor, noi bagam ciocolata si pastram restul pentru ei, mai incolo.

Morcoveata se bronzeaza.

Si inapoi la poteca !

Din poiana Grind nu mai erau urme de pasi, asa ca a inceput distractia. Zapada e mare prin poieni, desi soarele incepe sa prinda putere si o topeste, ajunge pana la genunchi sau chiar mai sus.

Nu ne-am inchipuit dimineata cat timp vom petrece cu ei azi si cat de mult ne vom bucura de ei. Inclusiv cand se incurca in picioarele tale, sau cand tabara pe tine ciorchine sa te pupe, daca esti cumva pravalit prin zapada. Ba te ajuta si cu branciuri uneori, sa ajungi mai repede unde te indreptai. Deja incepusera sa mearga putin mai disciplinati, nu mai mergeau tavalug in fuga, si incercam sa spargem noi poteca in fata lor. Morcoveata si Taciunele se terminau mai repede decat zapada, in scurtele momente eroice in care incercau si ei sa fie cap de coloana ii pierdeai prin nameti si ii reperai dupa cozi.

Sar'na pentru masa !

Lasam in urma poienile, una cate una. Grind, Lespezi, si apoi ajungem in cea mai intinsa dintre ele - poiana Funduri.

Dulaul vede zapada in fata si pleaca cu Timidul la tavaleala.

Taciunele - talie mica, inima mare. Si ochi pe masura :)

Din Poiana Funduri, drumul nostru revine in padure (BA) spre Cabana Brusturet. Lasam in urma intersectia cu TA care urca in Saua Funduri si de acolo coboara in Valea Urzicii - melanjul pacatos de groho-noroi cu care ne delectasem vara trecuta.

Soarele coboara, si lumineaza din ce in ce mai cald padurea. Ne apropiem de cabana Brusturet, mai avem de coborat in chei o panta destul de pacatoasa iarna. Cateii se descurca in continuare de minune, sprinteni si la vale. Ne facusem deja planul cate portii de mancare luam si cum facem sa cinstim si patrupezii.

La cabana insa - pofta in cui ! Norisorul de "ciorba" sau "fasole cu carnati" care plutea deasupra capetelor noastre de ceva vreme se disipeaza instant, cand realizam ca nu e nimeni acolo. Desi e recent renovata, si pare sa aibe si un ditai restaurantul, singurul om pe care il gasim e un nene care se chinuia (cu succes nu ca noi - doar avea o Dacie papuc antica !) sa iasa din niste nameti.

Dezamagiti, continuam drumul spre BG care face legatura cu satul Ciocanu. Vazusem noi pe harta o urcare de vreo 200 m acolo... dar nu ne asteptam chiar la asta.

O panta pacatoasa la 45 de grade, atat de pacatoasa ca nici zapada nu voia sa stea pe ea, ci se pravalise singura la vale. Cateii o luasera deja razna pe drumul spre Podu Dambovitei (mi se pare normal, orice fiinta normala la cap ar fi luat-o pe drumul ala drept, si nu pe panta asta, doar ca drumul respectiv ar fi fost extrem de lung, si in niciun caz nu era o alternativa.

Ii adunam repede, ii momim cu mancare (mai ramasese un sandwich), ii manam de la spate in sus pe panta cu orice pret. Nu ii puteam lasa acolo, venea noaptea si frigul, si eram la 5-6 km pe drumul scurt, si la peste 10 km pe cel lung, de locul de unde plecasera.

Din fericire, dupa niste momente de WTF si priviri panicate ("Pe bune, pe aici urcam ?") din partea lor, s-au comportat admirabil, si au venit dupa noi in sus pe panta naibii. Devenise totul foarte alunecos, era amiaza tarziu, soarele inmuiase zapada, asa ca am simtit nevoia de coltari. Si am profitat si de o repriza de giugiuleala, au venit toti la pupat si la ultimele resturi de mancare.

Bucati de zapada pravalite la vale, in poteca.

Iesim la liman intr-o poienita superba. De la Brusturet incoace nici tipenie de urme umane, doar de iepuri si probabil vulpi.

Pe unde ne-ati bagat si cat naiba mai e pana acasa ?! Trupa se mai racoreste tavalindu-se in zapada.

Toata lumea e epuizata. Din fericire, dupa stana, la cateva sute de metri, iesim in satul Ciocanu. De aici mai avem 4-5 km pana acasa.

Mai avem 1-2 km pana acasa... Deja Schiopul da semne de oboseala, limba ii atarna din ce in ce mai vanata, si abia isi mai trage sufletul. I se inmuia inima Turistului, ba chiar ne facusem planul ca daca cumva nu se mai ridica din cauza epuizarii, ori il luam cumva facut fedeles in fulare, ori ramane unul din noi cu el si celalalt se intoarce cu ceva de mancare de la pensiune. Nu mai aveam decat ciocolata la noi, dar teobromina e toxica pentru rinichii cainilor, nu ar fi fost o solutie. La un moment dat se lasa jos pe marginea drumului gafaind, si stau putin cu el in brate, scarpinandu-l. Hai uriasule, inca putin, hai ca poti ! Il asteptam si il chemam insistent cand mai da iama prin curti sau tomberoane - fara succes - dupa ceva de mancare.

Ajungem pe la 6 seara in centrul Sirnei. Aici Timidul incepe sa devina agitat, si nu stiam de ce, Dupa ce a disparut, mi-am dat seama ca incerca parca sa isi ia la revedere de la noi, practic de acolo il luasem de dimineata. Imi pare rau ca nu am apucat sa il rasplatim cu cina.
Dupa vreo 11 ore de hoinareala, suntem acasa si resuscitam de urgenta cainii cu boabele care stiam ca ne asteapta in masina. S-au evaporat instant in cateva secunde. Cu greu au reusit si Taciunele si Morcoveata sa prinda cateva.

Dimineata i-am cinstit cu paine si pateu. Fusese o noapte geroasa, ceata nu se ridicase inca, nici de pe drum nici de pe mustatile lor.

Am reusit sa ajungem intregi acasa cu Taz bolnav in 3 arcuri, din fericire nu a mai trosnit nimic pe drum. Ignorance is bliss, nu se compara modul in care zburam la dus in aceleasi conditii cu cei 40 km/h pe serpentine si 70 in rest, cu care ne-am intors.