Dupa atatea zile "furate" in weekend, era cazul de o vacanta mai lunga.

5 zile. Intregi :D

Ajungem pe inserat dupa multe ore de condus la Sozopol. Ne astepta vila familiara, cu golfuletul linistit din fata, care in timpul noptilor nu s-a dovedit chiar atat de linistit.

Daca data trecuta locuiam cu niste purtatori de copite, care tropaiau pe scari de cateva ori pe zi, de data asta au fost undeva prin preajma niste gigei care aveau ceva foarte important de beha.... povestit. Noaptea, intre 1 si 2, cand era lenea mai mare si somnul mai dulce. In prima seara oricum am cazut lati, si am dormit lemn, pana pe la 2-3 noaptea cand m-am trezit sa vad cum arata cerul. Era perfect senin si plin de stele. Sozopolul plutea in luminite multicolore... Am savurat linistea care se lasase pana la urma peste strazi, marea indaratnica izbindu-se de tarm... Zgomotul valurilor are un ritm linistitor care te trage la somn si lene.

Dar, ca sa nu ne dezicem... tre sa balaurim si pe aici putin. Mai ales ca marea pare putin furioasa, nu era de balacit in asa valuri, dar era al naibii de placuta privirii.

Luam Golanca si ne indreptam spre sud, cu intentia sa cautam locuri frumoase si pustii. Tarmurile Bugariei sunt pline de asa ceva, plaje salbatice, faleze rosiatice erodate, si din loc in loc golfulete cu nisip fin si cu cate o plaja amenajata. Odata ce te indepartezi de aglomeratia statiunilor, te poti bucura liber de mare si nisip. Atat de liber ca nici bulendre nu-ti trebuie, zonele mai pustii sau chiar marginile plajelor populate abunda de ursi in costumul lui Adam. Am incercat sa nu ii prindem totusi in poze.

Prima oprire - Primorsko. Am fost usor dezamagiti cand am identificat farul. O chestie micuta de 2-3 m inaltime, cu o lumina in varf. Utilitarian.

Betonul falezei e putin dezolant, insa bolovanii de pe tarm sunt inveseliti cu tot felul de graffiti-uri. Si cu canguri in concediu.

Leonardo da Vinci si Shakespeare.

Andrea Bocelli si Picasso. Ma rog, lui Picasso i-ar fi stat mai bine ca un cerc cu trei buline si doua bete, daca ar fi sa aplicam o justitie karmica a esteticii.

Einstein, Zweistein si Roger Waters.

Bob Marley pare ca pica in melancolie, amintindu-si cum copia la chimie intr-a 5-a.

Marea asta neagra... numai neagra nu e. Atatea nuante de azuriu, smarald si bleumarin, separate de fuioare de spuma... Valurile au ceva hipnotic si relaxant.

Micul port din Primorsko.

Mergem mai departe in sud... Imediat dupa raul Dyavolska, se afla plaja si faleza stancoasa din Kiten. Nume predestinat dupa cum aveam sa aflam...

O testoasa cocheta cu un sirag de scoici.

Ne punem papucii de apa, si ne plimbam putin pe stanci. Faleza nu demult prabusita a imbogatit rocile imbracate in alge cu roci albe, friabile, cel mai probabil coraligene.

Candva, aceste bucati banale de calcar au fost casa unor corali.

Coralii sunt niste adevarate relicve ale trecutului... Aparuti undeva in Cambrian, in urma cu peste 500 milioane de ani, au inceput sa populeze masiv marile in Ordovician, 400 milioane de ani mai tarziu. Diverse specii de corali au aparut si s-au stins, fiind evident dependenti de multi parametri in habitatul lor maritim - salinitate, concentratia algelor, a zooplanctonului, temperatura... Sunt insa niste adevarati supravietuitori, fiind dispusi la cooperare cu diverse specii de alge sau organisme unicelulare fotosintetizatoare (dinoflagelate), care le furnizeaza hrana, le consuma dioxidul de carbon si reziduurile de azot produse, in schimbul impartirii habitatului.

Culoarea coralului este un indicator al bunastarii. Supus la diverse forme de stres (poluare, turbiditate prea mare a apelor, contaminare chimica, cresterea temperaturilor, scaderea oxigenului dizolvat datorita proliferarii planctonului - atunci cand omul isi baga coada si pescuieste in exces) coralul expulzeaza algele, iar colonia pierde masiv pigmentii.

Polipul de coral produce calcit si aragonit - cele mai comune forme alotropice ale carbonatului de calciu - pe care le depune pe substratul pe care s-a atasat, si formeaza roca coraligena. De obicei o colonie este identica genetic, sunt o suma de clone ale aceluiasi individ originar. Insa natura a avut grija ca si aici sa existe diversitate. Uneori in noptile cu luna plina, sau dupa apus, coralii elibereaza sincron gametii si se inmultesc si sexuat, schimband material genetic cu alte colonii.

Marea Neagra este practic lipsita de viata sub adancimea de 150-200 m. Primind mai multa apa dulce decat pierde prin evaporare, stratul de la suprafata (mai usor si cu salinitate scazuta) nu se amesteca aproape deloc cu cel profund (de salinitate crescuta, mai dens, complet anoxic si abundent in hidrogen sulfurat). Deci, doar 10% din volum poate gazdui viata, asa cum o cunoastem, insa forme de viata anoxica incep sa fie descoperite.

Ceea ce mi-a atras privirea ca ramasitele unui trunchi de copac, s-a dovedit a fi... tot piatra :)

Cum incepusem sa ne gandim cu jind la cina si o Kamenitza rece (sau doua... sau trei :p), renuntam la planul de a ajunge pana la Silistar, (un golfulet linistit la 5 km de granita cu Turcia), si ne luam talpasita inapoi spre nord spre estuarul raului Ropotamo.

Ajunsi aici localizam cateva poteci incepand din apropierea Centrului International Arkutino - o curte pustie cu un panou in bulgara unde putea scrie orice, inclusiv ca intrusii vor fi alergati cu caini si impuscati. Deh, vedem multe filme cu psihopati si avem o imaginatie bogata. Nici imprejurimile nu prea ne ajutau sa ne gandim la altceva, mergand printre dunele de nisip partial inierbate, dam de cateva locuinte, unele improvizate, si trecem practic prin veranda locatarilor, care nu si-au facut insa simtita prezenta.

Cam asta rezuma starea noastra de spirit. Un pui de japonez cu codite care pozeaza TOT si un turist care isi maseaza tamplele intrebandu-se "ce caut eu, in concediu la mare, prin dunele astea de nisip ?!". Animalutele stepei...

Ceva mai incolo, un stalp cu marcaj ne asigura totusi ca suntem pe drumul cel bun. Care o fi acela, si unde duce el, nu stim exact :D

Peisajul asta desertic e chiar neasteptat la malul marii.

La fel sunt si nimfele astea superbe, care ieseau parca de nicaieri deasupra dunelor.

Animalutele stepei se orienteaza. Poteca e in partea opusa evident.

Ajungem pe un deal de unde vedem un cot al raului Ropotamo. Un grup de pasari mari pe catalige se plimba prin terenul mlastinos, iar un altul zboara pe deasupra marii. In aceasta zona se fac si plimbari cu barca pe rau.

Dupa cotul asta ar trebui sa gasim estuarul.

O luam la picior mai departe pe poteca, insa niste tufe extrem de incapatanate si ascutite ne conving sa iesim vociferand din paduricea de stejari pitici. Initial intentionasem sa o luam pe plaja, dar drumul ducea la o plaja de nudisti, asa ca ne intoarcem la ultimul indicator. Dam de alti doi dezorientati care cautau, ca si noi, estuarul, si le explicam ca sigur nu pe acolo e, only naked people. Intram la loc in padure, si dupa jumatate de ora de balaureala pe o poteca ingusta si intepatoare, se deschide privelistea spre o faleza abrupta si salbatica.

Privim putin la apele care se sparg furioase de tarm, si mergem mai departe.

Inca niste dune, un grup de nudisti, si am ajuns.

Estuarul este marginit la nord de o limba ingusta de nisip si pietre, momentan inundata. Apa e limpede si curata.

Niste pescarusi teritoriali dau tarcoale locului.

Turistul se lungeste pe plaja, in timp ce eu imi fac de cap. Soarele incepea sa coboare din ce in ce mai jos, luminand cald plaja.

Cateva din comorile marii.

Oricat de mult mi-ar fi placut sa mai stam, chemarea berii si a burtii erau mai puternice :D Asa ca ne luam picioarele la spinare inapoi printre dune, si prin paduricea de stejari.

In cele cateva minute cat am zabovit cu gura cascata la minunea asta de lumina, m-au ciuruit tantarii.

Micile trunchiuri contorsionate, sculptate de vant, parca sunt parte dintr-o padure locuita de iele. Incep sa se iveasca si culorile tomnatice.

Ratacind prin pustie, in cautarea unei beri reci.

Ca sa imbunez turistul care era deja de doua zile la mare, si inca nu apucase sa se balaceasca, il tratez cu un ratatouille.

Urma ca zilele urmatoare sa nu facem nimic. Da' absolut nimic. Ne-am fatait pe plaja in sus si in jos, ne-am bucurat de apa, bolovani, nisip, scoici si pescarusi.

Eram chitita sa vad apusul in Sozopol. Fiind o peninsula, asigura o vedere destul de larga si spectaculoasa, mai ales ca dupa intrarea in orasul vechi, drumul urca destul de mult deasupra marii. Doar ca am reusit sa lenevim prea mult dupa masa, si am pierdut cel mai spectaculos si mai rosu apus pe care l-am vazut vreodata... dar cu care nu am nici macar o fotografie.

Eh, asta e... ne indreptam imbufnati inapoi spre vila, insa ceva neprevazut ne taie calea. Mai precis, am luat intre roti o piticanie dulce si speriata.... si n-am putut sa o las acolo, in mijlocul strazii. Tremura toata, si era plina de funingine si ulei de motor, nu ii dadeam prea multe sanse, nici nu imi dadeam seama daca fusese lovita sau era doar speriata. Dar cum o insfac, ma capseaza si imi scapa din maini. Asa ca alerg mica bestie in susul falezei printre buruieni. Dupa ce isi revenise din socul de a trece pe deasupra ei niste monstri mari si zgomotosi de metal, incepuse sa fuga de mama focului. O prind si ... acum ce facem ?

Trecem pe la un supermarket sa luam cele trebuincioase. Fondurile pentru clatite s-a transformat in lapte pentru matza... si o conserva de ton si niste farfurioare.

Reusim sa strecuram discret bestia in vila. Speriata cum era, speram sa faca liniste si sa nu ne dea de gol. I-am improvizat un culcus sub umbrela de plaja sub care s-a ascuns imediat cum am lasat-o din brate, si pentru ca nu voiam sa umplem vila de purici am izolat-o in holul de la intrare.

Noaptea pe plaja, doi cu o lanterna. Nu, nu ingropau cadavre, luau nisip pentru o litiera improvizata. Daca ar sti astia din vila ce fac chiriasii...

Problema e ca micutza avea plamani puternici. Dupa ce a mancat doua farfurii de lapte si jumatate de conserva de ton, a inceput noaptea mieunaturilor lungi. Ma duceam din jumate in jumate de ora sa o linistesc... turistul incerca sa doarma cu dopurile de urechi, usile scartaiau ca naiba... se pare ca eforturile noastre de a fi discreti cu pisica esuasera lamentabil, la fel si instinctul meu care imi spusese ca asta mica o sa isi revina dupa 3 zile din sperietura, cand deja o sa fie peste granita, despaducheata, la noi acasa, scuipandu-se de zor cu Moaca. Cu toata parerea de rau, pe la 5 dimineata cand nu se mai lasa potolita cu niciun chip, am facut un lucru urat - am bagat pisica cu ton si lapte cu tot intr-o curte in orasul vechi din Sozopol. Daca ar fi sa relatam doar partea pozitiva a lucrurilor - cineva a castigat o pisica la loteria cosmica. Pacat ca nu am fost noi aia :) Daaaar, de data asta cred ca am reusit sa ii deranjam pe ceilalti mai rau decat am fost noi la randul nostru deranjati... ceea ce e o performanta !

A mai urmat o zi de lene pe plaja, plimbat, mancat, bericit, si de data asta am reusit si noi sa prindem apusul. Nu a fost la fel de epic ca cel de ieri, dar tot frumos ! Plus ca a venit la pachet cu un curcubeu :)

Si am facut si clatite !

Pe drumul de intoarcere ne-am tot alergat cu norii si cu ploaia, pana in apropiere de Ruse.

Dunarea de pe Podul Ruse-Giurgiu.