O alta dimineata albastra de vara... Azi aveam in plan sa ajungem din nou sus pe Crai. Bijuteria asta de munte nu inceteaza sa ne farmece cu cantec de sirena, inca avem o gramada de lucruri de descoperit intr-un masiv cu o creasta de doar 13 km.

In drumul spre Plaiul Foii ne intampina o abundenta de flori azurii de cicoare. Parca regasesti in iarba petice de cer senin.

Desi eram destul de hotarati sa luam bilet pentru accesul in PNPC, nu am reusit. Automatele de la Posta Zarnesti si Centrul de informare turistica Plaiul Foii nu functionau din varii motive... Ba "tensiune inadecvata in retea", ba "out of order" pe motive neprecizate. Macar am avut bunavointa.

Traseul prin Braul Cioringa e recent marcat cu TR. Noi il vom urma pana la Refugiul Sperantelor, si de acolo, o scurtam pe Valcelul cu Fereastra si Braul de Sus, pana in Creasta, la Refugiul de sub Vf. Ascutit.

Un copac pe catalige marcheaza intrarea in padure.

Mergem o perioada pe valea seaca a Calinetului, "marcata" cu grohotis alb.

Ai carte, ai parte :D Gasisem ca prin minune cu cateva zile inainte o copie dupa Monografia Pietrei Craiului a lui Emi Cristea, scrisa cu zeci de ani in urma. Am citit cu pofta despre padini, saritori, si valcele, si deodata nemarcatele Craiului nu mai pareau atat de ermetice si inaccesibile. Oricum, aveam ceva emotii daca vom reusi sau nu sa ne orientam la fata locului. Cu atat mai mult cu cat Craiul este un munte fluid... din cauza frecventelor caderi de pietre isi modifica de la an la an conformatia. Si poti avea surpriza, mai ales pe traseele nemarcate, ca nu mai regasesti aceleasi saritori, iar reperele pot fi total schimbate dupa o cadere de stanci.

La jumatate de ora de mers intalnim Izvorul Orlovski. In spatele lui se inalta peretele greu de confundat al Malului Galben. Stiam ca in fata aveam o alegere - ori urmam traseul TR pana la refugiul Sperantelor, ori abordam poteca pe una din variantele vechiului traseu - Malul Galben sau Hornul Nisipos.

Malul Galben.

Inarmati cu *cartea*, ne hotaram sa abordam traseul pe la Malul Galben. TR ocoleste atat Malul Galben cat si Hornul Nisipos, pe o cale mai sigura dar mai anosta, prin padure.

Saritoarea nu e deloc dificila... deasupra ei se regaseste chiar un cablu, care de asemenea nu e necesar abordarii. E un urcus simpatic, bun de incalzire. Chitita pe catarat, uit sa ma mai opresc si observ ca sunt deja nitel deasupra potecii pe care Turistul se mobiliza cu talent.

In aproximativ jumatate de ora regasim poteca TR, pe care o urmam pana la Adapatoarea Caprelor, un vechi bazin de piatra in care se colecta in trecut apa prelinsa pe stanci. Acum e fisurat, si nici urma de apa in el. Ma gandesc daca are sens ca in una din turele viitoare sa aduc niste tuburi de poxipol sa rezolv problema.

Dupa un mic si simpatic cablu, intalnim o poiana frumoasa de copaci si lespezi de piatra prabusite. Parca sunt ruinele unor ziduri stravechi, de cand lumea.

Garofita alba de stanci (Dianthus spiculifolius sau "Barba-ungurului").

Soarele incepe deja sa se ridice si sa arunce culori calde peste stanci. In inca jumatate de ora suntem deja la refugiul Sperantelor, proaspat refacut, si inca nevandalizat. Privelistea de aici e minunata, si profitam de ea sa luam micul dejun si sa crestem putin glicemia.

Imediat dupa refugiu ne despartim de poteca. Suntem atat de entuziasmati ca uit aparatul pe focus manual si clicai mai departe ca japonezul. Am dat practic buzna. Asta e singura poza inteligibila (desi defocalizata) pe care o am cu intrarea in Valcelul cu Fereastra. Oricum, este suficient de caracteristica sa fie usor de identificat.

Saritoarea nu este greu de abordat, la capatul ei se gaseste un pin de care se poate asigura urcarea.

Problema e ca daca urci prea sus (dupa cum am mai spus... buzna!) , te simti nitel ca o matza in copac. In loc sa o iau prin micul diedru din stanga, aleg gresit urcarea aparent mai abordabila prin dreapta. Problema e ca intre punctul in care trebuia sa asigur coarda, si punctul in care ma aflam era ori un urcus in sus care nu stiam unde duce si daca e usor de descatarat, ori o mica traversare in stanga peste un bolovan destul de neted, burtos si fara prize (cel putin asa parea in stresul momentului).

Decid sa renunt la sac si sa il arunc dincolo ca sa ma pot misca mai usor... dar el, al naibii, alege pozitia de energie potentiala minima si se rostogoleste la vale inapoi de unde urcasem. Grrr... Macar acum ma bucur ca aparatul foto care pana atunci ma incurcase rau la urcat, atarnat in fata, era la gat si nu in sacul care facuse cateva tumbe generoase in cei 15 m pana jos. Eh, asta e, cea mai mare paguba sunt biscuitii care pana acum erau crutoane, iar de acum vor fi faina. Va trebui ca turistul sa cedeze prioritatea sacului (bine ca nu il primise in freza), si abia apoi sa se asigure si sa urce.

Leg coarda (si self-ul) de copacul cu pricina, ridic sacul, si apoi din incercarea 3, ajunge coarda si la turist. Uff.. greu fara rutina cu asa ceva, avem multe de invatat si tampenii de facut pana va merge totul struna. Smecheria e sa nu facem tampenii riscante, ci doar cel mult din astea penibile :)

Multumim bradului impodobit, mama, cu coarda la baza (evident, e foarte popular printre cei ce urca pe aici si simt nevoia sa se asigure), si urcam mai departe. Incepe stancaria alba pe care o iubim. Suntem intr-o valcea ingusta, si singura cale e in sus.

A doua saritoare nu e deloc dificila... In curand dam si de soare. Castigam rapid altitudine, jos incepe sa rasune valea la Plaiul Foii. Ce bine ca suntem aici, intr-o splendinda izolare, si ne bucuram de minunile astea, in loc sa "savuram" lautareasca de jos !

Urmatoarea saritoare, la final, necesita o strecurare destul de incomoda printr-un hornulet scurt. Nu stiu prin ce fenomen, eu care ratez tot ce e la nivelul ochilor si mi-as rataci si capul daca n-ar fi insurubat, reusesc sa localizez sus doua pitoane. Pe al doilea nu stiu cum il pierd din vedere si incredibil, cu el la botul calului, dureaza ceva sa il reperez din nou. In sfarsiiittt ! Doua asigurari sunt mai bune decat una, chiar daca pitoanele arata relativ bine, nitel ruginite dar nu mancate.

Turistul se pricepe la chestii legate de ordine. Daca ma lasa cineva cu 25 m de coarda, ma gaseste cel mult facuta ghem in ea.

Ne strecuram apoi printr-un horn destul de ingust, si zarim deja un puncticel miiiic de lumina prin stanca. Ura, am ajuns la Fereastra !

Asigur de un jneapan mai solid imediat la baza Ferestrei, si gata, acum am scapat de portiunile delicate, urmeaza o plimbarica relaxata pana sus.

Trecerea prin Fereastra marcheaza trecerea in Valcelul cu Smardar. Peisajul se schimba, valea se largeste, in fata se intind jnepeni si pajisti de un verde mirific presarate cu grohotis alb. Parca am ajuns in Rai... minus partea cu muritul, desigur. Nemarcatele astea au pe langa farmecul si adrenalina pasajelor de catarare si sentimentul acela fain de a descoperi ceva secret si doar al tau, chiar daca pentru un moment.

Tinem directia usor spre stanga, pe langa peticul asta frumos de iarba care te imbie sa te tavalesti pe jos ca un caine fericit.

Orientare. Traseul e in partea cealalta, dupa traditie.

Niste ferigi miniaturale domnesc peste imparatia unei firide in calcar.

Muchia Rachitei care margineste Valcelul cu Fereastra la dreapta nu mai limita atat de strans valea, si exista riscul balaurelii aiurea. Daaar, aveam *cartea* (mai mult pentru confortul mental, ca aveam vaga senzatie ca stim unde suntem). Ne-au ajutat si urme identificabile prin grohotis, precum si marcajul cu momai (la care mai adaugam si noi cateva pietre, ca si ele ne-au fost noua de ajutor) care ne asigura ca eram pe directia buna, oricare ar fi aceasta :)

Tinem in continuare stanga, si ajungem in scurt timp dupa o portiune de jnepenis la Acul de la Amvon.

O pufosenie. Iti venea sa o scarpini sub barbie, ca pe o matza, desigur daca ai fi putut localiza barbia fapturii vegetale.

Acul de la Amvon.

Astfel de urme ne-au insotit tot drumul, impreuna cu alt fel de urme :) Capritele erau prin preajma, dar nu s-au lasat admirate.

Trecem prin Portita Acului si traversam canionul Cioringa spre Briul de Sus, care iese in creasta langa refugiul de sub Vf Ascutit. Desi pare benign vazut de aici, partea sa mai joasa este plina de saritori surplombate si spalate, unele pitonate si care necesita si alte pitoane pentru escalada (conform *cartii*). Deci nu e chiar o plimbarica in fapt de seara, chiar daca portiunea sa de obarsie dinspre creasta e placut inverzita si imbietoare.

Potecuta tainica a Braului de Sus urca promitator prin stancarie si doua arii de jnepenis, din loc in loc asezonata cu momai.

Miroase fenomenal jnepenisul asta... imi era dor de mirosul proaspat al rasinii, chiar daca tufele inteapa nitel si te trezesti pudrat (cu polen) ca un popou de bebe. Bine ca nu avem probleme cu alergiile, la ce norisori fini starneam in urma noastra cand polenizam de zor.

Turistul se iteste dintre jnepeni.

Vedem deja refugiul de sub Varful Ascutit, puncticelul acela mic imediat sub linia crestei. Ura, am reusit !

Primul nostru nemarcat trebuie sarbatorit :) Cu un "Fagaras" cu rom si stafide, un sandwich, si un telefon la ardeleanul nostru preferat, Arpi.

Cu toate balbele noastre, a durat cam 6 ore urcarea. Nu ne simteam deloc obositi, parca ne legase cineva o racheta de fund. Nici nu se compara catararea pe valcele cu un episod epuizant de "panta prostului", desi acoperi aceeasi diferenta de nivel. Endorfinele si adrenalina isi fac treaba cu brio, si plecam mai departe pe creasta energizati.

Urmam creasta spre Nord - pana in Saua Padinei Inchise. Ne bucuram de scurtele si placutele urcusuri si coborasuri pe dintii de ferastrau ai crestei, de floricelele de primavara care persista mai mult in zonele umbrite de sub jnepeni sau de langa blocuri de piatra. Iau si bolovanul aferent turei, mi-e ciuda ca am uitat si nu l-am luat fix din Valcel... dar asta e, sa zicem ca in cateva sute/mii de ani ar fi putut migra acolo.

Jos, spre est, zarim prapastiile Zarnestilor si poienita cabanei Curmatura.

Spre vest - partea mai lina a Craiului.

In 45min-1h ajungem in sa, si coboram pe BA (traseul Brana Caprelor spre Diana).

Ne strecuram prin jnepenis des si incapatanat care se lasa greu, imi mai clatesc ochii cu cate un bulbuc-de-munte galben, si in fata... ce sa vezi ! Un traseu de legatura cu BA cobora frumusel direct din Padina Popii spre izvorul de la Gavan. Ne-ar fi scutit de cel putin 15 minute de mers degeaba pe Creasta sa avem de unde ne intoarce, si de alta juma de ora de tranta cu jnepenisul des... Eh, asta e, daca n-am cascat ochii si am mers teleghidati, asa ne trebuie.

Izvorul de la Gavan este cred cea mai apropiata de creasta sursa de apa a Craiului. In cuva naturala a stancii se scurge firav pe stanca o apa limpede si rece. Noi inca aveam 2 l din cei 6 luati de jos, asa ca nu aveam nevoie de reumplere.

Urmeaza cam doua ore de coborare pe un grohotis scarbos si instabil, care nici macar nu iti permitea distractia in stilul Marelui Grohotis (pe care puteai macar sa "calci apa" dupa ce prindeai miscarea si granulatia optima, dar plangi dupa bocanci). Partea buna e ca multe din portiuni pot fi ocolite prin dreapta, pe trepte inierbate.

In sfarsit, grohotisul se termina si ajungem la Diana. De aici urmeaza un drum anost prin padure pe Valea Ursilor, cea mai apropiata ruta de intoarcere fata de intrarea pe traseul Braului Cioringa, unde lasasem dimineata Golanca. O ora si jumatate de coborat anost prin padure cu podea de cetina uscata, si un curs de apa la inceput firav, apoi din ce in ce mai puternic pe masura ce aduna mici suvoaie din toata valea.

Carii imagineaza picturi abstracte pe busteni prabusiti.

In poienita dinspre valea Barsei insa ochii ne sunt recompensati cu o minune de panorama asupra crestei nordice a masivului, scaldata de o lumina calda, tarzie.

O adevarata pepiniera de brazi se intinde la marginea poienitei. Sa tot cresti cu Craiul asa aproape !

Dupa 11 ore de traseu revenim la masina. Ne odihnim putin, scobim hamesiti prin geanta cu rontaibile din portbagaj, ne relaxam picioarele asasinate cateva zile la rand, si ne pregatim de drumul spre casa.

Am ramas cu gandul la pajistea aia minunata scaldata in lumina apusului... aici e locul ideal de zacut si lenevit, dupa ce se termina balamucul cu pasunatul din timpul zilei.
Ceva lipsea cu desavarsire de pe pajistea din jurul drumului prafos spre Plaiul Foii, si nu imi dadeam seama ce.
Cicorile disparusera complet. Habar nu aveam de ciclul lor de viata... Fiecare floare dureaza doar o zi, si are nevoie de soare pentru a inflori. Seara florile se inchid, si nu mai vezi nici urma de azuriul minunat de dimineata.