haihui

 

   
 

Am reusit sa ne strecuram printre ploi intr-o duminica. O ferestruica mica-mica, precum masivul in care urma sa balaurim - Buila-Vanturarita.
Nu stiam mai nimic despre acest munte singuratic, decat ca este cea mai mica si mai noua rezervatie naturala a Romaniei. Si ca e plin de schituri precum cainele de purici :) Nici n-am vrut sa ne documentam prea mult, ne era dor de munte si de verde, asa ca ne-am lasat surprinsi.

Mergem cu canapeaua pe drumul forestier spre schitul lui ma' homie, Pahomie. De acolo urma sa o apucam spre Curmatura Oale, de unde stiam ca este intrarea in bucata cea mai accidentata de creasta a Builei - cea dintre culmea Stogsoare si varful Vanturarita.

 
 

La schit - agitatie mare, se canta de zor, fiind duminica. Aproape de intrare te intampina o apa rece si cristalina, pe care cei de la schit au gasit necesar sa atarne o icoana. Unele miracole vorbesc de la sine, nu stiu de ce ne mai chinuim sa le punem atatea etichete inutile.

 
 

Booon... ne echipam de scandal, punem un bolovan la roata sa nu mai avem evenimente de tip "domnu' domnu'... masinaaa !", sepci, autan, trusa medicala, busola... harta - mai putin. Cica drumul spre Curmatura Oale, marcat cu PG, incepe undeva mai jos de schit... insa clar nu aici unde am intrat noi cu forta in traseu.
Turistul inarmat cu gps gaseste un loc pe unde se putea aborda padurea. Nici urma de punct galben. Nu-i nimic, ii dam inainte, uite ca pare calcata nitel iarba, aduce a poteca chestia asta.

 
 

Dupa ce dam de o scorbura gigantica intr-un trunchi vechi si prabusit, si apoi de un portal de dimensiuni piticesti intr-un hatis de crengi, ne dam seama ca am apucat-o pe o poteca de animale - cel mai probabil mistreti, avand in vedere cantitatile industriale de jir de pe jos, urmele de copita, si de raturi pofticioase care au scurmat stratul de frunze ramas din toamna.

Cum naiba reusim... nu stiu. Nici n-a inceput bine ziua si noi incercam sa orbecaim cu crengi in ochi si in patru labe prin noroi si hatisuri dupa sfanta poteca. Daca unii se tarasc pe sub mese in biserica schitului, ne conformam si noi, ce sa facem. Macar asa sa ne integram si noi in comunitate.
Turistul incepuse deja sa injure nitel. Eu eram inca in modul de "moaaama cat verdeee... ce frumos miroase pamantul, ce draguta e buturuga aia... ce naiba tropaie pe langa noi ?!". Padurile Builei par ceva mai salbatice si mai locuite. Poate si pentru ca parcul este mai mic si mai bine administrat, nu se defriseaza aiurea, si probabil nici nu sunt la fel de hartuite animalele precum in alte zone mai populare, incat sa fuga in patru zari la auzul omului. Totusi, aici esti mai linistit decat in Bucegi sau Crai, macar stii ca nu dai nas in nas cu mos Martin, ci mai degraba cu un cerb sau niste mistreti. Capre negre sunt si ele prezente, insa la altitudini ceva mai mari, cand ajungi la stancarie.

GPS-ul care ne bagase in bucluc ne si scoate la poteca, dupa o panta abrupta la 45 grade. Niste crengi se zgaltaie si din boscheti ies doi disperati plini de frunze si pamant. Vantul incepuse sa izbeasca cu putere copacii, care scartaiau din toate balamalele.

 
 

Ura, avem poteca. Reusim sa iesim cumva la un punct de belvedere, cu o larga deschidere spre est unde iti intampina privirile masivul Cozia, recognoscibil prin releul de pe Ciuha Mare.
N-am mai vazut de mult atata padure ! Intacta, neciuntita, perfecta, si de un verde superb de proaspat.
Potecuta pierduta si regasita e ingusta, inca acoperita de frunzele din toamna.

 
   
   
 

Dupa 1,5 ore ajungem la stana Oale. Inca nelocuita, usa avea drept balama o talpa veche de bocanc. In jur bondari roscati pufosi si urzici cat cuprinde, care te piscau prin pantaloni. Poate ne mai scoate romantismu' maica din genunchi, sa nu se mai dea batuti atat de repede, cine stie. De aici, uitandu-ne in spate spre padure, se ghicesc deja stancariile Stogsoarelor si undeva dupa culmea impadurita - Curmatura Oale.

 
 

O privire spre Cozia si Valea Oltului.

 
   
   
 

In zare, se ghiceste si toata creasta Fagarasilor inca brazdati pe vai de zapada.

 
   
   
 

Treptat, terenul incepe sa devina mai accidentat, apar brazii, lapiezurile, grohotisurile mari... si dispare iar poteca. Am pierdut-o cand am intrat din nou in padure, si a urmat un nou episod de balaureala mai mult sau mai putin inspirata. Poteca tinea probabil coama dealului, noi am taiat cumva panta oblic intre o alta poteca situata pe curba de nivel si cea oficiala, care naiba stie unde era exact. Iar crengi in par si in ochi si in general si in particular.

 
 

In fine, la 3 ore dupa plecare am infrant: am ajuns in Curmatura Oale. Yay !

 
 

Aici avem surpriza sa constatam ca a aparut un marcaj pe traseul "periculos, cu probleme de orientare, dificil, interzis iarna, in principiu here be dragons, nu va apropiati". Deci drumul va fi mai usor de gasit decat a fost pana acum :D

 
 

Felinare albastre de gentiana.

 
 

Castigam altitudine destul de usor si incepe o portiune placuta de scrambling, ceea ce e binevenit dupa orele de panta prostului prin padure. Iesim in 10-15 minute la golul alpin, si gasim o bucatica de (C)rai suspendata in varful brazilor. Stancarie de calcar alb scufundata in muschi si iarba, alternand cu blocuri de piatra prabusite, si culmi impadurite de desisul jnepenilor.

 
 

Pe alocuri poteca merge geometric pe creasta, si in alte zone coboara - fie pentru a evita zonele expuse, fie jnepenisurile incapatanate care s-ar fi lasat cu greu parcurse.
Din loc in loc, gaseam palcuri de gentiana, sau floricele albe care ocupau cate o crevasa.

 
 

Culmea Stogsoare.

 
   
   
 

Privire spre maruntaiele muntelui.

 
   
   
   
 

Poteca urca si coboara, si ajunge la un moment dat la o zona superba de stancarie.

 
   
   
 

Urci si cobori din piatra in piatra. Unele blocuri - chiar si cele mai masive, se misca si stai intr-un echilibru instabil pe ele, ca pe un balansoar. Uitandu-te in jos, pare ca te poti scurge prin crapaturile astea in adancurile pamantului, pana zaresti vestigiile iernii adapostite de soare in crevase. Blocurile jucause de piatra au cazut in toate felurile, creand bolte, turnuri cu ciuf de jnepeni, si rampe. Peste mii de ani, cand inghetul si dezghetul isi vor fi facut de cap, cand vantul, ploaia si soarele vor macina piatra, aici va ramane probabil doar un camp de grohotis.

 
   
   
   
   
   
   
 

Fosile.

 
 

Prima saritoare care ne da de furca o facem insa insotiti. Intalnim dupa bolovanisul uriesesc singura pereche de oameni pe ziua de azi - un el si o ea cu cortul in spate. Cu ei a venit si un caine, care nu stiu cum naiba, tot de noi s-a lipit. JUr, de data asta n-am facut nimic :D Nu i-am dat de mancare, doar l-am bagat nitel in seama pe paduchios. Stirb si destul de batran si costeliv pe sub claia aia de par latos, incomplet naparlit, a decis cumva vicleanul ca are mai multe sanse sa primeasca ceva de la noi decat de la cei cu cortul si cu bucataria in spinare.

 
   
 

Unde vrem sa punem piciorul, hop si el, bine ca nu i-au trecut prin cap idei ucigase, pentru ca la un moment dat aveam cainele in stanga si prapastia in dreapta - un branci jucaus sau o gudurare mai cu zel lipseau. Urcusul devine abrupt, ne tinem de jnepeni si de pamantul negru. Companionul nostru incepe sa scanceasca, si dispare. Am crezut ca s-a saturat de urcat porcaria aia pe care tocmai o coborase - ca din alta parte nu avea de unde sa vina, si se duce inapoi dupa cei cu izoprenele.

Turistul urca primul calare pe jnepeni. Bine ca erau acolo, altfel lucrurile puteau deveni mult mai periculoase. Coteste la un moment dat, scoate la capat saritoarea, si incepe sa rada.
"N-o sa-ti vina sa crezi cine ne asteapta sus!"
De sus ranjea la noi Stirbul. Se pare ca asta e un caine de munte ceva mai eficient decat catelandrii cu care suntem obisnuiti. Aia te urmeaza cuminti pe poteca, nu iti pleaca din picioare decat pentru a ocupa fix locul in care voiai sa calci. Asta a calculat unde trebuia sa ajunga, si s-a teleportat acolo printre jnepeni.
You go dawg !

 
   
   
 

Castigam incet altitudine.

 
 

Ajungem pe vf Vioreanu, unde este inscris cu vopsea albastra "Vf. Vanturarita". Vioreanu mai este numit si Vanturarita II. Vanturarita I - tinta noastra insa - este vizibila in fata, peste movilita din plan apropiat.

 
 

Il hranim pe Stirb, si gasesc si o geoda intr-o piatra in care ii pot turna apa. Bineinteles ca o lipaie cu pofta, si bineinteles ca isi baga botul si in sticla mea de apa, pe care n-am avut inspiratia sa o protejez prea bine. Eh, asta e, am ramas fara apa, la milostenia Turistului :) Rabd de sete, dar macar am facut cainele fericit.

 
   
   
   
   
   
   
 

De la Vanturarita, peisajul se schimba radical. Caldarile stancoase si abrupte se transforma in platouri line si pante inierbate. Muntele pare efectiv intors pe partea cealalta. Incepe si un vant destul de taios care ne mana mai departe la drum. Din Saua Stevioara, un panou anunta 3-4 ore pana la Pahomie, si era deja ora 16:30.

 
 

Partea nordica a muntilor Capatanii, si in zare, Fagarasul.

 
 

.... si verdeeeee.

 
   
 

In fata - Vf. Albu, muntele care ne desparte de Vf Buila.

 
 

Mereu e insa suficient timp sa adulmeci pajistea :D

 
 

In timp ce noi bananaim dupa marcajul PA pe care urma sa ne intoarcem spre Pahomie, Stirbul se cam satura de orbecaieli ("Oameni stupizi ! Nu va miroase clar ca pe aici e drumul ?!") si dispare din peisaj. Urma sa il gasim evident, teleportat langa masina.

 
   
   
 

Stana Stevioara.

 
 

Pe alocuri, padurea este atat de densa si umbrita, incat soarele nu a atins inca suficient copacii sa scuture toamna de pe ei.

 
 

Ne luam la revedere de la Buila cu o lupta epica intre nori si soare :)