Motto:
"Hai putoare, ridica piciorul !"
(Tibi, cca 2022)

Motto:
"Cine aprinde primul frontala e un fraier !"
(Spitalul de ortopedie Azuga)

Stiind ca aveam o tura scurta in plan, ne trezim ca boierii la 8, facem tacticosi cafeaua, bagajele, si pe la 9 reusim miraculos sa iesim din casa. O noua performanta, daca ar fi trebuit sa ma duc la munca imi trebuiau minim doua ore sa ma tarasc.
Ajungem la un fabulos... 12 pe drumul spre Hotel Pestera. Si pe la un 12 jumate o luam incet la pas prin iarba incaruntita de iarna ce sta sa vina. Namolul era proaspat dezghetat, soarele ne-a convins destul de rapid sa mai dam jos din bulendre. Halal decembrie...

In fata ni se deschide Valea Obarsiei. La intersectia cu Valea Șugărilor insa lasam valea in stanga si o luam in sus pe piciorul Obarsiei.

Culmea Doamnele desparte Valea Obarsiei (in dreapta) de Valea Doamnei. La vest de Valea Doamnei se rostogolesc cuminti Coltii Tapului, Batrana si Gutanu, trei giganti blanzi si molcomi la putin peste 2000 m.

Urcam printre musuroaie de iarba moale si muschi.
Fiecare pare un ecosistem propriu, o mica gradinita suspendata care mai castiga putin timp cu capsoarele la soare pana cand zapada va ajunge sa le inveleasca complet.

Ciupercuta scofalcita de primul viscol.

Prima peticire a zilei, cand cresti mai mult decat iti permit bocancii.

Furnicute la deal.

Bolovani imbratisati tindandu-si de cald reciproc.

Spre est se itesc din platou Babele si Sfinxul.

n fata situatia era destul de cenusie, si desi jos am urcat la tricou, cum stai locului intr-un nor iti intra frigul in oase si incepi sa mai pui straturi pe tine.

Piatra cu dinti de rechin.

Forme si texturi.

Si suntem sus pe varful Obarsiei, la putin peste 2000 m.

Am mers cu Tibi in urechi o vreme, pas dupa pas ("Hai putoare, ridica piciorul!"), insa lenea a triumfat, mai ales ca i-am promis Turistului ca o sa fie o tura de frumos si relaxare asa ca decidem sa nu continuam spre Coltii Obarsiei.

Urme pe buza prapastiei, si o frumusete de spectru Brocken in centrul imaginii. Privitorul interpus intre sursa de lumina si un strat de nori (sau orice atmosfera incarcata cu vapori) genereaza difractie si "rupe" lumina in lungimile de unda componente.

Costila se iteste inspre est, cu culorile ei de bomboana, in marea de vata de zahar.

Vedere spre sud-vest.

Doamnele prin valurile de nori.

Coboram in ceaunul care fierbe al vaii.

Ma petrece-n har o mare de nori
Fara glas, imi striga chemarea
Si-n cel mai crud alb
Vad mii de culori.

(Bucium - Zimbrul alb)

Urme de viata.

Nu imi place frigul, dar imi place muntele imbracat in bezea si scartaitul zapezii sub talpi. Iubesc modul in care ma pot bucura de viata din jur, care altfel ramane ascunsa. Niste urme in zapada iti spun ca nu esti singur - ci ca esti inconjurat de viata. Urme de pasari, iepuri si rozatoare mici, lupi, ursi... Locul in care o vulpe s-a aruncat cu botul in zapada in cautarea cinei. Urmele unor corbi sau cotofene care s-au adunat la sfada. Coasta muntelui e ca o carte cu ilustratii in care imaginatia completeaza eroul principal, si momentul ala in care mintea deseneaza peste urmele din zapada e cel in care ma simt cel mai legata de Gaia asta minunata.

Daaar, daca tot ne ingheata cururile si ni se inoada mucii in barba, nu vrei sa stam sa vedem apusul ? E un beneficiu al zilelor scurte si plecatului tarziu.

Ne cuibarim intr-un mic balcon de stanca. Soarele se taraste lenes spre orizont si pe nesimtite marea de nori se incalzeste.

Bai, chiar in calea releului tre sa stai ? Imi iei netu'...

Doar barnaul mai iese din gluga. Dar ce nu face omul pentru un loc in fata la asa ceva...

Jos prin vai marea de nori a persistat toata ziua, la noi insa a fost un joc continuu de uite-muntele-nu-e-muntele.

Te simti la malul unui ocean.

La apus se desparte cerul de pamant, si se linistesc curentii care au tot adus aburi din vai, lasand pamantului ce-i al pamantului si noua seninul culmilor inghetate.
Am descoperit tarziu Bucegii - pentru ca ii stiam plini de oameni - si mai tarziu vaile lor sudice. Estul are provocarile vailor de abrupt, vestul are satele suspendate in timp, insirate pe dealuri, insa potcoava sudica are vai molcome, cascade si culmi care exorcizeaza demoni si te umplu de liniste. Prima data am fost aici in primavara trecuta, dupa ce am pierdut-o pe Mocutza.

Soarele se rostogoleste incet mai departe si causul nostru de stanca se raceste.

Pe Costila s-au aprins luminitele. La fel si pe cer.

E o luna aproape plina, talpile scrasnesc pe zapada inghetata. Pasii monotoni capata un ritm de clown beat acolo unde dam de cate o acumulare de zapada in care ne scufundam putin, sau de cate un musuroi de iarba moale. Ochii s-au obisnuit cu intunericul strapuns de luna, si niciunul din noi n-a vrut sa strice vraja aprinzand frontala.
Desi ne prinde frecvent noaptea pe la poalele muntilor, n-am mers des la lumina lunii - de obicei suntem prin paduri cu ochii roata si urechile ciulite pentru ca acolo luna nu ne poate ajuta.

Coboram prin feerie si ne intoarcem acasa cu fetele inrosite si sufletul mai plin.