Dimineata, cand ceata se ridica si cand apare si soarele de dupa nori, oricat te-ai grabi nu poti sa nu te opresti si sa te uiti putin in jur.
Cineva crantane matinal din miristea proaspat tunsa. Au mai ramas cateva fire de grau, care sigur pentru micul locatar sunt un festin. Sper ca uliul sau soimul a carui silueta in asteptare o vazusem pe un stalp de telegraf, ceva mai in spate, nu ii va face zile fripte.

Suntem in drum spre Bansko si deja se vede creasta de marmura a Vihrenului, in Pirinii de Nord. Se acopera destul de repede de nori, din 5 in 5 minute parca se reconfigureaza complet cerul.

E ora 10, si am ajuns la cabana Vihren (1981 m), pe drumul asfaltat. La 10:30 eram pe traseu.

Muntii isi trag numele din panteonul slav, dupa zeul Perun, ce antropomorfiza tunetul si fulgerul. E interesant modul in care se diferentiaza ca aspect (si ca evolutie in timp) creasta Vihren - Koncheto de restul masivului. Partea sa de nord in care vom balauri azi e o creasta bine individualizata de marmura, cuartite, sisturi cristaline, care se inalta taioasa din restul masivului. Celelalte parti, centrala si sudica, seamana intr-o oarecare masura cu Retezatul nostru - munti de granit vechi, erodat, campuri de bolovani mai mici sau mai mari, si o gramada de lacuri glaciare frumoase. Nu merita Rila atata tam-tam, si aici sunt sute de lacuri permanente (plus alte sute de lacuri care seaca in timpul verii).

Deja pleci de la nivelul jnepenilor si al golului alpin, privelistea e deschisa cat vezi cu ochii, poteca serpuieste molcom in sus. Uneori mai taiem cate o curba sa depasim cate un grup. Am facut destul de putine pauze, cumva urcarile din saptamana anterioara ne-au prins tare bine. Intr-un ritm nesperat, am reusit sa ajungem sus pe Vihren in doar 2 ore.

Lacul Goliamo Vlahino.

Tineam jeleurile "la chimir" si din cand in cand mai bagam cate o fisa. E un gen de conditionare pozitiva, ca la cai - mai reusesti niste metri in plus, mai primesti un urs acru.

In ultimele ture am reusit si noi sa gestionam mai bine rezervele de apa. Pana acum puneam sticla la gura si o dadeam pe gat, si chiar nu e nevoie. Cel mai bine e sa eviti deshidratarea band mai des si cu inghitituri mici. Nu stiu cum ne-au trebuit atatia ani sa intelegem treaba asta. Cam la fel si cu modul in care trebuie sa mergi sau sa cobori ca sa iti menajezi genunchii, si aici am avut o strafulgerare de "a-ha" la un moment dat.

Incet-incet, lasam grupulete diverse in urma. De la grupuri de copii in tabara la oameni in varsta, care se odihnesc des si pe care se vede ca dragostea pentru munte ii tine puternici, pe poteca ce serpuieste la deal intalnesti drumeti de toate felurile si categoriile.
O sa ziceti ca sunt rea... dar nu ma pot abtine :D Mostra de stil pe munte: se lipesc mainile bine in solduri si se urca asa tot drumul. Evident fara rucsac, pe care il cara constiincios cavalerul din spate. Evident, doamna in cauza avea si un ras cabalin sonor, care se auzea de la un deal distanta. Din fericire, zgomotul se auzea doar in repaus, la deal disparea, trebuia probabil sa mai si respire.
La celalalt spectru e aceasta familie frumoasa - el cu unul din copii in spate, ea cu celalalt de mana, abia suficient de mare cat sa duca si el un rucsacel mic si burdusit. Muream de curiozitate ce anume cara el... Ti-era mai mare dragul sa ii vezi, si te intrebai admirativ daca in locul lor ai fi atat de mobil si de motivat, incat sa nu renunti la viata ta de pana atunci si sa continui faci ceea ce iti place, incluzandu-i si pe cei mici. Un blog foarte relevant in aceasta directie - aici.

Ultimii 300m - un urcus sustinut pe un versant selenar erodat.

Dupa doua ore suntem sus, la 2917 m, pe al treilea varf al Balcanilor dupa Musala si Olympus, si al doilea al Bulgariei. Aici, inghesuiala mare, evident, incepusera sa se adune oamenii, dar dupa experienta traumatica cu Rila, nu mai parea dracul chiar atat de negru, majoritatea erau totusi oameni pasionati de munte, nu pitipoance cu caini de poseta. Reusesc cumva sa pozez dracia de pe varf izolata de multime, mai aruncam o privire in jur, si ii dam mai departe. Norii incepeau sa acapareze versantul vestic, si am apucat cam ultimele minute de fereastra de vizibilitate. Noroc porcesc din nou :)

Privelistea de pe varf spre NE.

Privire spre N.

Spre NV. In fata se distinge potecuta serpuita de pe Kutelo, si inca o poteca pe curba de nivel plecand din Saua Premkata.

Privire spre SE.

Coboram spre Saua Premkata, la 2670 m. Coborarea e asigurata cu lanturi, nu sunt neaparat necesare, insa pe vreme rea sigur isi gasesc utilitatea. Roca e destul de alunecoasa chiar si asa.

In Premkata ne ajunge din urma norul. Insa si pe jos sunt niscaiva pufosenii. In cateva cercuri de piatra, puse pentru atentionare sa nu fie calcate, cresc flori de colt. Si sunt multe cercuri acolo ! Cumva, aici se poate ca acestea sa fie conservate pe marginea uneia din cele mai circulate poteci.

Din Saua Premkata coboara drumul spre refugiul Kazana, Cabana Banderitsa, si inapoi spre cabana Vihren.

Noi continuam insa in sus, abia asteptam altceva... Am bifat Vihrenul, sa ne facem mia de metri de ascensiune pe azi, dar tinta noastra era creasta Koncheto.
Aici avem alternativa sa urcam pe Kutelo, sau sa continuam pe potecuta de pe curba de nivel ce porneste din dreptul unei momai mari plasate pe sa. Intrebam in stanga si in dreapta, ne chiombam nitel in poza facuta hartii de langa cabana - harta care s-a dovedit al naibii de utila, intrucat nu stiam exact unde e creasta cu pricina - si aflam ca da, acela era drumul. Ni se recomanda ca la intoarcere sa o luam pe sus, pe Kutelo. Noi strambam din nas, abia coborasem de pe Vihren, parca nu ne venea sa urcam degeaba inapoi la 2900 m, dar aveam sa aflam la intoarcere de ce merita pe acolo :)

Mai departe regasim prin ceata si marcajul BR, si un grup mai maricel de romani care ezitau sa continue traseul de creasta in conditiile de nor actuale.

Stalpii si cablul persista un timp pe versant, insa la un moment dat urca in creasta, si atunci incepe partea frumoasa a traseului. Nu poti decat sa te asezi si sa te uiti in zare.
Muntele inseamna din aceeasi rasuflare eternul si efemerul. Vezi cum piatra se transforma in nisip, cum se scurge la vale, si totodata aceeasi piatra o simti sub picioare drept ceva imuabil si care va fi mereu acolo, cel putin in marja ta omeneasca de timp. Vezi entropia la lucru peste tot, si cumva asta e in regula, e parte din roata vietii si a mortii.

Tot in grupa nordica a muntilor Pirin se afla si doi dintre cei mai sudici ghetari europeni - si noi tocmai ne uitam la unul din ei - ghetarul Banski Suhodol. Nici prin cap nu ne trecea ca aceasta limba de zapada, aparent doar un vestigiu al iernii trecute, este un mic ghetar permanent, ramas din ultima glaciatiune.

Las putin Turistul sa se bucure de peisaj si ma duc mai departe spre Banski Suhodol, varful geaman de 2884 m, aflat foarte aproape. Fac cativa pasi si dispar complet in nor. Curand nici nu ne mai auzim, norul nu e ca ceata, se simte mai degraba ca un ghemotoc de vata care amortizeaza sunetele.

Un scurt timp am drept companion pe creasta o pasare, usor iritata ca ii tulbura cineva linistea.

Dupa ce ca risti sa cazi intr-una din cele doua rape, cea din dreapta, sau cea din stanga, pe Banski Suhodol mai poti sa cazi si intr-o groapa :D Un mic aven de cativa metri casca gura la tine din micuta creasta.

Privire spre N asupra ultimei portiuni de creasta. Cablul de asigurare nu mai este prezent de la cateva zeci de metri de Banski Suhodol. Posibil nici sa nu mai fie nevoie de el.

Creasta Koncheto, (in traducere - calutul - denumita anecdotic dupa pozitia adoptata de unii oameni care "calaresc" creasta, de teama de a nu cadea de pe ea) este complet pustie de vegetatie, stancarie curata. In unele portiuni este ascutita ca o lama pe care abia ai unde sa calci (imparti practic suprafata cu stalpii care iti asigura trecerea). Norul din vest ii ajuta putin pe cei cu rau de inaltime, ceea ce nu stii nu te afecteaza, macar nu poti vedea haul de acolo. Inspre est in schimb, pierzi simtul masurii intr-o cadere abrupta de cateva sute de metri. Mintea iti joaca feste, pasii pe care ii faci cu usurinta in alte contexte acum devin niste pasi de Bambi pe gheata, iar cablul de asigurare e binevenit.

Incet, iese si soarele. E minunata combinatia asta de ceata laptoasa transiluminata de cate o raza.

Ne indreptam spre Kutelo, si lasam in urma partea ingusta a crestei.

Pe Kutelo, cocotata la 2908 m - o momaie.

Piramida Vihrenului si Saua Premkata privite dinspre Kutelo. Ceata a stat cumva cuminte de partea cealalta a muntelui, probabil tinuta acolo de configuratia reliefului care genereaza curenti sau diferente de presiune atmosferica.

Om versus munte. Cu pasi de furnica, orice e posibil.
Coboram pe traseul comun BV-BR spre refugiul Kazana. In fata noastra doi Lolek si Bolek galagiosi se alatura unui grup mai mare. Nu stiu ce marca de melita aveau, sau ce anume se intampla in viata lor, dar au trancanit fara pauza toooot drumul. A naibii acustica de amfiteatru a vailor...

Potecuta derivata din traseu care duce la punctul de belvedere spre ghetarul Snezhnika. Nu imi este foarte clar daca se poate si cobori pe acolo, probabil ca da, dar nu am incercat.

Intotdeauna in emisfera nordica, fata nordica a unui munte va fi mai putin expusa la soare, si - din cauza eroziunii mai accentuate, a climatului mai aspru, a expunerilor mai repetate la cicluri de inghet si dezghet - mai abrupta. Nici Vihren nu se dezice - fata sa nordica este o fortareata inexpugnabila, iar la picioarele sale se afla si cea de-a doua ramasita a glaciatiunii - ghetarul Snezhnika, in circul glaciar Golemyia Kazan. De aceea, prin mica sa care se deschidea spre caldare, era o poteca foarte bine batuta care cobora pe povarnis inspre ghetar (atunci nu am inteles de ce).

Refugiul Kazana. Poteca il ocoleste spre dreapta, si in apropierea lui se bifurca in banda verde care coboara la cabana Banderitsa, si banda rosie, care coboara la cabana Vihren.

O ultima privire inapoi spre uriasul impietrit.

O caprioara (?) ia o gustare tarzie, probabil delicioasa, la cat de absorbita era. Am zarit-o in acelasi loc timp de zeci de minute.

Vedem in zare cabana Vihren. E mai departe decat pare, a naibii Cabana Morgana pare ca se indeparteaza pe masura ce te indrepti spre ea.

Coboram pe o potecuta ingusta si verde. Abia ne mai asculta picioarele, si chiar daca ne-am miscat in mai putin de 8 ore pe tot traseul, inclusiv lalaiala de pe ultima parte pentru a nu merge in siajul sonor al lui Lolek si Bolek, basicile, bataturile, monturile si genunchii incepusera sa protesteze putin cate putin.

18:15 - ajungem inapoi la bifurcatia spre care ne uitam nedumeriti de dimineata, si care anunta Vihren-ul in toate directiile pe acelasi marcaj banda rosie. Nu observasem insa scrisul mare de pe piatra care indica refugiul Kazana.

Verii copacilor din misterioasa padure poloneza.

Oricat am bombani incapatanarea lor de a folosi alfabetul chirilic, poporul asta are o poveste interesanta. Pe harta de "cum sa enervezi un european dintr-o singura fraza", bulgarii figureaza drept iritabili prin intrebarea: "Si, tot in rusa scrieti ?".

Bulgarii, ca natiune sunt un conglomerat format din vechii traci, vlahi (valahi, cu origini dace), triburi de calareti nomazi din Asia Mica cu o identitate culturala mai degraba apropiata de turci si de mongoli (inclusiv prin religia samanica dominata de Zeul cerului, Tangra), tatari, si abia secundar, slavii sudici. S-au constituit in imperiu in secolul VII (681) cand Hanul Asparukh a cucerit Moesia si Scitia Mica.

Abia doua secole mai tarziu, Rurik - un viking - organizeaza slavii nordici de care nimeni nu auzise prin istoria de pana atunci, in Rusia Kievana - si astfel au luat nastere protonatiunile rusa, ucraineana, bielorusa. Dinastia lui Rurik avea sa conduca Rusia pana in secolul XVII.
Deci, la capitolul civilizatie, organizare statala, si forta militara, bulgarii "o' fo primii". La momentul de maxima expansiune, sfera de influenta (state vasale si teritorii cucerite) se intindea intre Nistru, Prut, Tisa, Dunare (pana la Pesta) si nordul Greciei, includea si teritoriile Romaniei, Moldovei, Macedoniei, Serbiei de azi. Valahii nostri bravi au fost vasalii Primului Imperiu Bulgar. In momentele sale de aur, armata hanilor bulgari masura pana la 30 000 osteni de cavalerie, imbracati in armura grea.

Imperiul Bulgar a avut o relatie de dragoste si ura cu Bizantul o perioada lunga de timp. In general l-a tinut la respect, insa a reprezentat si principala forta care a tinut departe de Europa expansiunea araba si turca (triburile pecenege si cumane) dinspre sud.

Prin secolul IX, doi frati calugari pe nume Chiril si Metodius au folosit un alfabet derivat din greaca pentru a populariza ortodoxia si scrierile religioase printre slavi - numit alfabetul Glagolitic. Ulterior, din el a derivat alfabetul chirilic, care contine majusculele din alfabetul grecesc si o serie de caractere ce reprezinta transcrierea unor foneme specific slave, care nu se regasesc in greaca.
Pe la sfarsitul secolului IX, Boris I al Bulgariei decide sa se crestineze, si odata cu aceasta decizie personala pe care n-ar fi comentat-o nimeni, striveste si interzice prin edict regal toate religiile samanice originare ale culturilor care au pus umarul la dezvoltarea vastului si puternicului imperiu. Face de asemenea, prin decret regal, slavona (si implicit alfabetul chirilic) oficiale in Bulgaria. Alfabetul rus este derivat din cel chirilic, deci cand ii spui unui bulgar ca scrie in rusa, ai cam dat cu mucii in fasole.

Si uite asa, cercul terorii se inchide. Au tinut piept Bizantului si turcilor, insa au cazut prada coruptiei ideatice a unui singur individ.
Ca si in cazul lui Constantin, trebuie doar sa aduci un lider politic la religia "potrivita", si se naste o noua putere.
Tarul Boris face exact ce se astepta de la un lider politico-religios. Atunci cand a fost cazul, a revenit dintr-o calugarie autoimpusa pentru a il detrona pe fiul sau, Vladimir, care incerca o reinstaurare a religiilor samanice slave. Trebuie sa dai si un exemplu, asa ca ii scoate ochii fiului sau, ii mutileaza sotia si ii exileaza pe amandoi la o manastire pentru a vedea greseala cailor lor.

Precum Islamul, crestinismul e o mema egoista. Autopropagarea, eliminarea altor religii, apostolatul, si cooperarea tenace cu politicul l-au transformat intr-un monstru care a inghitit si strivit alte culturi. Am involuat de la imperiul multicultural al lui Genghis la o monocultura crestina care ameninta sa ne arunce din nou in Evul Mediu, si care alimenteaza acum extremismul de dreapta, restrangerea libertatilor si drepturilor omului, si ucide umanismul si empatia.

Si, in aceasta nota optimista, here's a potato :D Poza de grup cu Kutelo, Vihren si norii din saua Premkata.