Iarna abia a inceput in ianuarie, si dorul de duca de anul asta asemeni. De ceva vreme mi se tot scurgeau ochii dupa brazii incarcati cu bezea ai Vladesei, asa ca ne punem pe drum spre Chiscau unde triangulasem centrul planului acestor zile.
Cum azi n-aveam stres, ne prinde o dupa-amiaza superba pe Valea Oltului, abia pudrata cu zapada. Departe pe crestele Fagarasului si chiar si prin Cozia, iarna era deja intrata in drepturi.

Toate bune si frumoase pana iesim din arealul cunoscut. Naivi, alegem ruta prin Deva si Brad in detrimentul serpentinelor dinspre Arieseni si Vartop - doar n-are cum sa fie distrus tocmai E79. Pana la Deva pare in stare neasteptat de buna, ceea ce e suspect. Dupa Brad insa drumul isi revine si se umple de cratere, fiind chipurile in lucru... probabil de cateva cincinale. Urmatorii 60-70 km i-am facut in ritm de melc, printre gropi si valatucii de ceata care se incovrigau in faruri. Unele portiuni erau desfundate si aproape impracticabile, Grutza scartaia din toate incheieturile, si drumul prin Deva incepea sa para o gluma proasta. Incercarea de a maximiza mersul pe bucatile dezalanate de autostrada ale patriei a fost platita scump prin bucatile decopertate complet si transformate in drum de tara (da' european), pe care media de viteza era de 5-10 km/h. Si asa, estimarea noastra "mai avem o ora jumate" comunicata gazdei s-a transformat in 3-4 ore de sontacait spre pensiunea din Chiscau.

A doua zi am stralucita idee de niste pestereala off-season. Ziceam ceva de triangulat niste chestii cand am ales Chiscaul - era vorba de Vladeasa, Lacul Geamana si Pesterile Meziad si Farcu. Asa ca dam in bobi intai spre Meziad, ca e cu program si cu ghid, si sigur nu le prindem pe ambele deschise azi.

Fantomatice fapturi pastelate cu multe brate se iteau din ceturi. Ici si colo cate un paraias curgea dezvelit printre hotare de tarlale, gardulete subrede pe jumatate mancate de putregai si cateva capite de fan jilav mai marcau din loc in loc marea fara limita de alb... intrucat nu stiai exact unde incepe cerul si se termina pamantul.

O luam pe drumul forestier spre pestera Meziad. La cabana ne oprim, de acolo in sus nu era deszapezit. cabanierul foarte amabil ne da numarul de telefon al ghidului de la pestera si se uita la noi usor derutat si circumspect, nestiind exact de unde sa apuce dorinta noastra nestavilita de a intra la finele lui ianuarie in pestera. Ne intoarcem spre sat, si inapoi spre semnalul GSM. Reusim sa luam legatura cu ghidul, si el la randul lui extrem de amabil - ba chiar usor jenat ca abia coborase de acolo, ca pestera e inundata, iar cablul de curent e nepracticabil, dar sa vorbim si maine, sa vedem, poate reusim sa o vedem... Mi s-a parut usor SF faptul ca un om complet strain se agita sa iti faca viata mai usoara sau mai placuta, e ceva nou pentru mine. L-am lasat insa pe om in pace, iar in ziua urmatoare aveam oricum alte planuri, asa incat Meziad ramane pe altadata, la vara - cand insa nu va mai fi la fel de pustie ca acum.
Sunam si la ghidul minei Farcu, insa nici aici nu avem noroc. Doamna draguta de la celalalt capat al convorbirii ne spune ca de asemenea intrarea in mina Farcu este inundata in perioada asta, a dezghetului si precipitatiilor, deci nici acolo nu avem ce vedea. Ne intoarcem cu coada intre picioare la casa cu buburuze, din ce in ce mai multe buburuze... Asta e, vrand-nevrand, vom avea parte de o zi de lene, indopare de zici ca vine acusi ignatul - plus niste vinisor de udat gatlejul - si adormim bocna dupa cateva filme. Ai nevoie si de asa ceva din cand in cand.

Cu bateriile incarcate ne punem pe drum spre Vladeasa.

De cand eram copil si citeam cu nesat "Tara Legendelor" a lui Alexandru Mitru, Apusenii au capatat un farmec aparte. Munti plini de povesti cu flacai si fecioare, paraie izvorate din lacrimi, uriasi de piatra, zmei si stihii. Fiecare stanca pare ca la un moment dat a respirat Bine sau Rau, intr-o oranduire cosmica in care totul e legat si traieste impreuna.

Am ales la plesneala drumul dintre metropolele Bucea si Remetea ca sa ajungem cat mai aproape de satul Rogojel, unde incepe traseul. A fost o alegere minunata, desi inca nu stiam asta... si in momentul in care fundul lui Grutza fugea cu nesat, dupa ninsorile recente, ne-am cam regasit morcovii. Imprejurimile erau insa superbe. Dealuri absolut pustii, drumul deszapezit si neted ca in palma, diferenta de nivel nesemnificativa si nimeni care sa te zoreasca atunci cand valsezi cu viteza de pensionar prin curbe... senzatia de izolare era ireal de minunata.

Nu am intalnit nicio masina pana in apropiere de Damis, unde descoperim ca temerarul din fata noastra era nimeni altul decat utilajul de deszapezire. Usor iritati ca aveam treaba de rezolvat cu Vladeasa il depasim, insa la fel de rapid ne-am oprit pe dreapta sa continuam cuminti drumul din spatele ei... drumul nedeszapezit nu era chiar prietenul nostru.

Dupa ceva senzatii tari pe drum - printre care si firele de la prelata unui tir care ne agata milimetric oglinda intr-o curba - ajungem la drumul linistit spre satul Rogojel.

Casutele Statiei Meteo de langa cabana Vladeasa.

Cabana Vladeasa.

Circuitul urca pe coama spre statia meteo, atinge apoi varful Vladeasa, si coboara pe la Pietrele Albe prin padure, inapoi spre cabana. Zapada a cazut din abundenta iar pantele sunt domoale, motiv pentru care ideal e sa le parcurgi ori cu rachete de zapada ori cu schiurile.

Putinul Soare pe care l-am vazut azi dispare inghitit de ceturi inghetate, si cumva uriasii din jur devin tot mai uriasi, pe masura ce avansezi asemeni Alicei, in vizuina iepurelui - doar ca urci in ea in loc sa cobori.

Parca isi apleaca mainile sa simta si fruntile sa scruteze micile si ciudatele fapturi gafaitoare cu doar 2 maini si doua picioare care le calca pragul. Unii par incremeniti intr-o plecaciune eterna, altii intr-un vals in salonul lor fara tavan. Unii mai mici inca invata "pasii".

Niciun cotlon nu a scapat ghetii. Ai crede ca pe sub mantia de zapada din carca, poalele vor fi verzi. Dar si aici gasesti chiciura si cristale de gheata.

Dedesubt valea fierbea de nori. Orizontul separa un timp cu minim contrast pamantul si vazduhul, apoi nu am mai vazut nimic mai departe de 5-6 m. Senzatia de izolare, suspendati undeva intre doua plane, unul perfect alb si celalalt de otel - e de neuitat. Am zero regrete legate de vreme. Asa momente unice si fantomatice nu pot si inlocuite de niciun soare si senin perfect.

Spre modesta altitudine de 1836 m - varful si aproape de el statia meteo Vladeasa - copacii ne parasesc. Temerarii care mai populeaza pustiul de gheata niste mogaldete stranii ce se desprind din albeata aproape palpabila care ne intra in plamani. Par niste batrani greu incercati de viscol, adunati la un sfat incremenit in timp.

Soarele s-a ascuns de tot in ceturi, vremea se strica vazand cu ochii, si in afara vizibilitatii care scade drastic, incepe pe mica culme si un vant neprietenos. Faptul ca stiam ca suntem doar la o ora de o poteca evidenta si de brazii uriasi si paterni ne dadea oarece curaj sa inaintam in pustiul vinetiu care arunca in noi cu cristale de gheata.

Nu iti dai seama exact unde e solul, insa destul de departe jos, la cativa metri buni sub zapada. Turistul se scufunda imbufnat in zapada din loc in loc. Fata ii capatase niste nuante rosii-vinete, iar in ochi i se citea un staruitor si usor dusmanos "de ce eu ?! de ce aici ?! de ce acum ?! ".

Statia meteo parea translatata in alta lume. Acoperita de un strat generos de gheata, intinsa si pe cablurile pentru stabilizarea senzorilor. N-are nevoie de ei, ca e vremea nasoala putem sa ii spunem si noi :)

Nu avea niciun rost sa mergem mai departe spre varf, vizibilitatea era zero la mai mult de 10-20 m. Orele sunt destul de tarzii, pentru iarna - e 16:30 - asa ca decidem sa ne intoarcem spre cabana cat inca ne mai ajuta lumina sa ne gasim pasii inapoi.

E cred cea mai crunta vreme pe care am prins-o vreodata pe munte. Sunt recunoscatoare pentru caldura din pufoaica, trag si manusile groase peste cele de polar care ma lasa sa pozez tot ce misca - le dau jos doar pentru scurte intervale de timp sa mai supun aparatul la cate un mic supliciu. Degetele puteau sta doar cateva zeci de secunde afara, vantul musca din ele cu sete si iti amortea simturile. Pun deoparte curand aparatul, nici focusul nu ma mai ajuta, si deja riscul sa il umplu de gheata prin componente devine prea mare la vantul ala. Cristalele de gheata te loveau in fata cu putere, cu greu puteai tine ochii deschisi impotriva vantului.

Ne lansam inapoi in alb, spre cabana.
Zapada isi schimbase consistenta pe alocuri, de la pulver la o bezea bizara. Urmele noastre se stergeau cu repeziciune desi fusesera asternute acum nu mai mult de jumatate de ceas.

Acum mi-e mai usor sa inteleg de ce se ratacesc oamenii iarna pe munte... pe noi ne ajuta psihologic faptul ca aveam semnal la GPS si baterie externa, inca se puteau citi urmele cu ceva atentie, si aveam frontale si o busola care nu putea nici sa dea gres nici sa ramana fara baterii. Insa ajunge un moment de panica in conditii de vizibilitate slaba sa nu mai stii de unde vii si incotro te indrepti, chiar daca esti extrem de aproape de o cabana sau un adapost.

Odata ce parasim coama infuriata a Vladesei, si incepem sa recunoastem siluetele familiare ale copacilor rari, se linisteste putin si vantul. Din mazarichea enervanta si taioasa, ninsoarea se transforma in fulgi mari si pufosi. S-a lasat intunericul la nici o ora dupa ce am parasit statia meteo, si ne-a prins la fix la intrarea in padure. Spre cabana ne ghideaza un negricios simpatic care ne curata de toate resturile de mancare.

Ma opresc cateva minute la cabana sa mai trag fara succes cateva cadre. Fara trepied mai greu sa iasa ceva decent, si mai mult timp am petrecut cautandu-mi o manusa pe care o lasasem undeva pe jos, decat facand poze. Ca sa constat cu surprindere ca manusa mea era ceva mai incolo pe poteca, intre falcile impielitatului cu ochii ca mierea, care se decisese sa faca si el o plimbare nocturna spre Rogojel. Din fericire n-a fost nevoie sa il alerg pentru a o recupera, nu reuseam sa tin pasul. Iar viata fara manusi in conditiile astea e trista, foarte trista.

Turistului se consoleaza cu ceva zahar dupa supliciul la care a fost supus azi. Micul companion devine brusc atent la fosnete cu ochii lui cafenii larg deschisi si plini de speranta. Nu pare nicidecum un caine de munte, si te miri cum labutele lipsite de blana si corpul firav rezista gerului si viscolului.

Drumul inapoi pe poteca cristalina a fost parca prea scurt. Zapada scartaie sub bocanci, aburii respiratiei se condenseaza in valatuci grosi in fata frontalei, si fulgii de zapada iti mangaie obrajii. Din cand in cand iei in picioare un caine care gaseste de cuviinta sa franeze brusc in fata ta, sa mai adulmece cate o urma irezistibila.

La pensiune, atmosfera de club. Cele doua buburuze pe care le lasasem singure in baie pe o felie de mandarina mai summonasera un trib intreg de naiba stie unde... Turistul a avut de munca pana a strans intr-un pahar niste zeci de buburuze, si le-a dat - oarecum cu parere de rau - afara.