Pentru ca nu aveam mare lucru de facut a doua zi, facem un mic ocol (de vreo 50 km) inainte de Buzau; vremea nu se anunta prea prielnica, dar si daca te prinde ploaia la vulcanii noroiosi, si daca nu, tot de noroi ai parte. Era cat pe ce sa ne intoarcem cand au inceput sa cada primii stropi de apa, insa destul de repede am iesit din ploaie.

Ne indreptam spre Policiori. Din Berca tinem DJ 102F, apoi 220 A, si incepem sa dam de panourile de orientare. L aun moment dat drumul se bifurca, la stanga aveam Paclele Mari, inainte Paclele mici. Decidem sa incepe cu Paclele Mici, sa lasam bomboana de pe coliva la final.

Nu stiu ce hidrocarburi dubioase plutesc pe aici in aer... dar dealurile astea emana pur si simplu liniste. Cerul plumburiu si tomnatec ameninta sa se scuture, iarba galbuie de final cald de septembrie valureste in vant... Parcam undeva langa o bodega, si lasam in urma forfota de acolo.

Ocolim dealul pe un drum desfundat, inconjurati de meri parfumati. Un turist ciorditor de mere a fost prins asupra faptului.

In stanga avem scrisul epic de pe dealuri cu "Vulcanii noroiosi" si un trepied metalic care pare sa marcheze locul.

E o plimbarica tare placuta. Nu doar meri gasim in cale, ci si tufe de macese, porumbe, si catina. Oricat de banal ar parea, rodul pamantului e mereu un miracol.

Cum, catina nu creste in congelatoarele din Cora ?

Porumbe brumarii si tomnatice.

Am reusi sa ne pierdem si intr-o camera inchisa, daca ni se da un Gps dupa care sa ne luam, asa ca ne tot invartim pe labirintul de drumulete in care ne trezisem, pana ne loveste o priveliste de-a dreptul selenara. Nimerisem undeva pe partea opusa a intrarii, si ca sa inlaturam orice suspiciune ca incercam sa ne sustragem taxei de 5 RON (or fi si din astia...) facem cu mana paznicului. Foarte de treaba, omul ne indruma pe unde putem cobori si se ofera sa ne aduca el biletele ca noi sa nu ne mai fataim spre intrare degeaba. Ii multumim si mergem mai departe atenti sa nu stricam noroiul.

Era... noroi, si mie mi-era rusine sa nu il stric :) Avea o culoare usor metalica si incremenise in tot felul de forme nastrusnice - valuri, canioane in miniatura, solzi de dragon, capcauni cocosati...

Mirosul de hidrocarburi e peste tot, din unele "cratere" bolborosesc gaze amestecate uneori cu petrol.

Unde noroiul se scurge lent la vale, vegetatia da inapoi. Probabil din cauza continutului mare de hidrocarburi, solul este toxic pentru plante. Totusi, ele se incapataneaza sa se cocoate si pe movile care pana nu demult erau vulcani "activi" in miniatura, si odata ce bolboroseala ursuza inceteaza, pentru a se muta in alte zone, tufele de stepa recastiga timid teren.

Solzi de dragon.

Bafta noastra e ca e o liniste perfecta, suntem singuri acolo. Ma bucur de mormanele de noroi de parca cine stie ce as fi descoperit. Turistul cu fesul meu rosu in cap exploreaza terenul mai ceva ca Armstrong.

Parasim Paclele Mici pentru cele Mari. Ne intoarcem la masina pe alt drum, inconjurati de toamna calma si colorata.

Paclele Mari insa sunt alta poveste. Fiind cele "mari", evident atrag mai mult public. Asa ca atmosfera oarecum de iarmaroc nu inceteaza sa apara. Nenea de la intrare care taie bilete anunta mecanic "Luati-o pe partea dreapta sa nu va murdariti. Nu atingeti noroiul, nu faceti baie in el, e iritant." Mda, nu e de mirare avertismentul, in mod cert exista inca oameni care vad Sfantul Graal al sanatatii in namolul de Techirghiol. Doar ca asta nu era chiar namol inofensiv, petrolul care irizeaza baltoacele din loc in loc da a intelege ca nu e tocmai un elixir al sanatatii.

Un pas mic pentru om... la fel de mic pentru umanitate.

Pamantul a incremenit intr-un labirint de canioane. Captiv intre versantii in miniatura serpuieste parca o reptila straveche.

Parasim lumea fluida a "vulcanilor" si ne indreptam la pas de seara spre casa, incercand sa nu dam ortu' popii pe drumurile de o banda si jumatate ale patriei.