Se pare ca ne-am naravit la munte in ultimele saptamani...
De data asta am ales sa facem ceva mai solicitant: varful Ciucas. Vara, traseul dureaza cca 4-5 ore. Iarna... urma sa aflam :)

Ne mobilizam dimineata relativ repede, cred ca e prima data cand reusim sa plecam la ora la care ne-am propus - 7.

Se anunta vreme destul de frumoasa, cel putin acolo unde mergeam noi.
DN1A trece prin Cheia, ulterior ajunge in Pasul Bratocea, la aproape 1200 m altitudine, loc din care incepea si traseul nostru.

Parca te invita muntele, nu ? Cateva limbi de zapada mai persista pe dealuri, in zonele umbrite, insa in rest totul asteapta primavara. Totusi o baie de noroi nu e ceea ce ne dorim... eh, poate mai sus sa mai fie zapada frumoasa.

Facem o mica pauza la inceputul Vaii Berii, unde incepe traseul spre cabana Ciucas, sa ne bucuram obiectivul de primele raze de soare ale zilei.

Crengile copacilor sunt inca acoperite de chiciura acolo unde soarele nu le-a atins inca suficient, iar dezghetul a transformat pajistile de pe marginea drumului in mici mlastini.

Ajungem si la traseul nostru in pasul Bratocea. Dupa un scurt urcus prin padure, niste copaci stravechi pazesc calea spre o poiana larga.

Turistul se umple deja de nervi, mai mereu in zapada pana la genunchi. "daca asa e pana sus 5 ore... eu imi bag... picioarele in ea de zapada". Turista, cu plamanii astupati (biscuise cu Smaranda si cei doi motani cu doua zile inainte), inhaleaza cu pofta niste Ventolin. Grijile noastre ca "nu va fi suficienta zapada" sunt inlocuite de grija ca nu avem noi suficienti plamani pentru cata zapada vom gasi...

Turistul imi arunca traditionalele priviri uracioase de "unde-ma-duci-femeie".

Probabil vara, aceste dealuri se umplu de oi precum e susanul presarat pe chifle (cata poezie in familia noastra !).

Stana era inca parasita, asa ca am profitat de ocazie sa o vizitam.

Stana are si tablouri cu turisti privind in zare.

Nu vreau sa ma gandesc cum tundea oile locatarul stanei...

Insa frumoasa priveliste avea !

Atata aer, atata lumina, atata libertate... Dealurile scaldate in lumina diminetii daruiau o infuzie de energie. Sa compenseze infuzia de nervi provocata unora din noi de zapada in care se scufundau dincolo de genunchi la fiecare pas.

Am avut noroc sa prindem o zi complet lipsita de vant, ceea ce e destul de rar in Ciucas.

Vremea e frumoasa insa, asa ca persistam. Incep sa se intrevada stancile erodate tipice ciucasului, si un releu prevazut cu... alarma ?! Piuia de zor in toata valea, cand iti era lumea mai draga.

Ne gandim ca daca intram in padure, mai dispar si troienele formate de vant la camp deschis.

Poteca serpuieste agale in serpentine, insa din cauza latimii sale considerabile a fost troienita cu spor. Alegem sa urcam direct pe panta dealului, chiar daca pare mai solicitant.

Urcam pieptis spre releul cu pricina, desi nu mai vedem neam de marcaj macar tinem directia generala "in sus".

De data asta nu ne-a mai deranjat cand un grup ne-a depasit si a inceput sa urce in fata noastra. Parca descoperisem apa calda, normal ca e mai comod sa faca cineva poteca in fata ta. Facem o pauza, ne luam micul dejun, ca deh, nu esti tu insuti cand ti-e foame, ne impacam cu ideea ca mai putina zapada nu o sa fie, asa ca incepem in sfarsit sa ne bucuram de ce primim.

E cald la deal, hainele groase devin inutile. Asa ca in miezul iernii, ne impachetam hainele groase balot si facem tot traseul doar cu un tricou si un polar pe noi.

Urcam incetinel si incepem sa vedem stancarie...

Pentru inceput ne delectam cu Coltii (usor stirbi si tociti) ai Bratocei.

Printre stanci ar fi trebuit sa recunoastem Porumbelul, Sfinxul Bratocei... dar e mai greu cu zapada. Cerul parea nitel nehotarat daca sa ne furnizeze soare sau troiene.

La culmea Bratocea incepe sa se deschida un peisaj de vis. Varfuri de brazi ingropati in zapada viscolita te fac sa realizezi ca de fapt plutesti pe placi de vant deasupra vegetatiei, si din loc in loc, te mai scufunzi printre crengi.

E greu sa fii brad in Ciucas... batuti de vant si viscol, siluetele lor se inalta chinuite si mototolite deasupra zapezii.

Din loc in loc turistul face spagatul mai ceva ca Van Damme, intre doi brazi, scufundat pana la brau in nameti, maraind turista care topaie peste placile de vant. Deh, dupa greutatea si sufletul omului :)

Regasim si marcajul, suspendat pe un stalp transformat de nameti in pitic. Stalpii au peste doi metri inaltime.

Ne scurmam calea mai departe, cand deasupra, cand prin marea de zapada.

Doi brazi se tin de mana, si probabil comenteaza in ritmul lor milenar ce face lumea pe poteca din fata lor.

Pasul Bratocea - Varful Ciucas e un traseu folosit si pentru schi de tura.

Un pin singuratic arunca un ochi peste culme. Pare ca ii place ce vede !

Candelabru :)

Croindu-si drum cu greu printre nameti, turistul.

Anotimpurile se succed cu repeziciune. Ba sunt nori plumburii de toamna, ba e cer albastru cu nori pufosi, ba e un plafon jos si claustrofobic de nori. Cumva avem noroc si deasupra noastra e mai mereu frumos si soare, chiar daca in jur se aduna norii, cu treaba pentru seara, dupa cum urma sa aflam.

La tribuna, publicul asista si chicoteste la cum "se scufundaseu" turistii in poteca.

Aruncam cate un ochi in urma. Am mers o gramada si inapoi se aduna norii.

Ne indreptam spre Saua Tigailor.

Incepe sa iasa si soarele, la inceput arunca timid niste raze pe culmi, apoi aduce culoare pe stanci.

Tigăile Mari... da, ciudat nume pentru niste munti.

Se pare ca numele, desi figureaza asa in toate hartile, isi are originea in "ţíglău ~ ţiclau ~ stânca, pisc de munte, ridicatura, movila". Deci o denumire mai corecta ar fi Ţiglăile Mari.

Oricum s-ar numi, sunt de-a dreptul maiestuoase, in mantia lor de nea.

Pe mancate, turistul nu mai e un gremlin.

Goliat, uriasul, se iteste in drum... Cere tribut in ciocolata. Pe care il mancam.

Nu suntem singuri :) niste urme patrupede se indreapta spre valea Babarunca.

Il lasam in stanga pe "Goliat" si pe "Batranul cu oile"...

... care navigheaza parca pe o mare de zapada, involburata de vant.

In stanga Tiglailor Mari se vad si "Babutele la Sfat" (coloanele calcaroase din centrul imaginii). Poteca spre Cabana Ciucas trece printre ele. Au pesemne multe de povestit...

Un brad troienit trage cortina peste vale. Zapada avea uneori o culoare turcoaz ireala... exact nuanta din fotografie.

Doi bolovani pupaciosi... Trebuie sa fie neplacut sa te certi, cand nu ai cum sa pleci trantind usa. Asta e, stau frunte in frunte pana le trece :)

Altitudinea, soarele in cap si oboseala fac turistul sa confunde o bucata de zapada cu sticla cu apa.

Din cand in cand cate un corb teritorial croncane pe deasupra, si te face sa traiesti mai intens linistea ireala cand ii auzi falfaitul aripilor.

Inca putin pana la varf... abia mai avem energie sa ne bucuram de sculpturile in zapada inghetata faurite de vant.

Siii.... am reusit ! Transpirati, obositi, dar fericiti si mandri de noi.

Atat de aproape de cer... plafonul jos de nori plumburii parca atinge varful nins si imaculat, e un peisaj al contrastelor.

In zare se vad deja ploi, asa ca decidem ca e cazul sa ne grabim inapoi, ne asteapta un drum destul de lung.

A inceput de ieri sa cada... cate-un graunte de polistiren :) Puteai sa juri ca asta erau sferele mici de gheata cu care incepuse sa ninga, printre razele de soare.

Oboseala mare...

Bradutul binevoitor si batut de vant ne indica in continuare drumul si ne spune ca nu e timp de pierdut.

Cerul se intalneste cu muntii.

Revenim pe domeniul brazilor scufundati in zapada, si ne intampina o priveliste ireala.

Te simteai pe alta lume, cu un alt soare, din care se intrezareau din cand in cand doar cioburi, prin patura de nori.

Va mai amintiti de pinul singuratic care privea spre buza vaii ? Tot el...

Nu suntem singuri se pare... Combinatia de ceata care nu te lasa sa vezi nimic la mai mult de cativa metri, si urme de genul asta iti dau un chef de mers... :)

Poteca si marcajul ne ajuta sa nu o luam pe aratura in whiteout.

Pe masura ce coboram, ninsoarea se inteteste.

Coboram rapid pe coasta dealului. Nu ne mai stresam pe unde calcam, alunecam la vale ca pe schiuri.

Soarele se duce incet-incet la culcare, in timp ce norii se preling pe dealuri. De nerecunoscut fata de dimineata...

Trecem din nou prin zapada care la inceput ne provocase crize de nervi, de data asta nonsalanti. Coborarea pe zapada e o placere, chiar daca mai aterizezi din cand in cand pe burta in ea. Cand mai dam de cate un petic de iarba, ni se pare tare si neprimitor.

Nici nu intram bine in masina, ca incepe sa ploua usor. Decidem sa o luam inspre DN1, la gandul gropilor de pe DN1A pe intuneric, insa nu realizam cat de departe era de fapt. Cand iesim in sfarsit dintr-un Sacele interminabil, intram in potop, care ne-a insotit pana aproape de Ploiesti. Sa ne invatam minte sa ne mai abatem alta data de la drumul drept :)