Reusim sa plecam de acasa in timp record dimineata... am avut nevoie doar de o ora sa ne pregatim, in conditiile in care bagajele erau deja facute de seara in mare parte.

Ne hotarasem cu cateva zile inainte sa dam o fuga pana pe Omu, folosind ca acces noul, imbunatatitul si abtibilduitul Transbucegi... nu stiu de ce ii zice "Trans", ca nu traverseaza si nu va traversa nimic, se opreste pe platoul Bucegi, la cca o ora de Babele, langa Cabana Piatra Arsa.

Dupa ce facem stanga fericiti pe DN71, ratam cu gratie intrarea spre mareata realizare DJ713, ajungem undeva prin porumb la 9 km de Moroieni, si cand incepem sa coboram zdravan de la Cota 1000, ne suna clopotelul ca am ratat ceva. Ne intoarcem, gasim drumul cu pricina undeva ascuns, din pacate era prevazut si cu o tabla de "Acces interzis". Ne miram totusi de ce, intrucat pare - in primii sai metri vizibili dincolo de bariera - mai bine deszapezit decat drumul pana la Cuibul Dorului, din care pornise...

Destul de dezamagiti, ne indreptam spre telecabina Busteni care ne putea duce la Babele pe platou. Pierdusem deja o ora cu ocolul, asa ca acolo reusim doar sa platim parcarea - mai in scarba asa, intrucat parcasem undeva langa un trotuar (nici vorba de semn), si vine un nene sa ne ceara bani si pe aerul respirat daca se poate... Trecem printre baietii care ofera excursii cu "4x4" pana pe platoul Bucegi (ne lamurim oarecum de ce era deszapezit drumul pana sus, si totusi oficial inchis cu lacat... sa manance si gura lor ceva, daca erau singura alternativa la telecabina), si prin balciul plin de tarabe cu magneti de frigider si alte porcarii. Ajunsi la telecabina, constatam tariful destul de piperat, si mai ales, COADA enorma care se formase deja la casa de bilete... Facem un calcul sumar, ok, cel putin o ora-doua la coada, drumul pana la Omu e cam 3 ore de la Babele pe timp de vara, e deja ora 11... nici vorba sa prindem noi ultima telecabina la 15:45 si sa si reusim ce ne-am propus, dar vom primi bonus inghesuiala, coate in burta, scandal la coada, plus bananait pe platou degeaba impreuna cu posesorii coatelor. Deci... NU era o optiune.
Evident, harta noastra trona acasa in biblioteca. Am reusit sa gasim alta identica in balciul desertaciunilor de langa telecabina (Incredibil ! Ceva realmente util acolo !), si ne-am hotarat sa mergem spre Gura Diham.

Lasam in urma aroma de mici inghesuiala si tarabele parca omniprezente, in ciuda drumului desfundat, si ne indreptam spre Poiana Izvoarelor, stiind ca ne asteapta un urcus destul de nesuferit in primele sute de metri... care s-a dovedit si mai nesuferit din cauza zapezii pe jumatate topite si alunecoase, asezonata corespunzator cu noroi :)

Vremea insa era frumoasa, nici urma de nor, in stanga Bucegii se inaltau falnici, cerul era albastru-sticla... Asa ca incepem sa ne bucuram de padure.

"Gigi+Mitica" ?!

Speram ca e vorba de Becali si Dragomir, impreuna la "brutarie". Altfel inscrisul asta e cel putin dubios.

Drumul era brazdat de mici torenti inghetati, care ne faceau inaintarea ceva mai alunecoasa din loc in loc, dar erau o bucurie pentru ochi... mici cascade inghetate in cele mai curioase forme.

In scurt timp drumul se deschide in poienita de langa Cabana, unde ne intampina vocile stridente ale unor corporatisti scapati in goana din locul de munca.

Cineva incearca probabil sa ruleze spre Gura Diham un bulgare pantagruelic.

Cu toata zapada care amortiza destul de bine zgomotele, nu stiam unde sa fugim mai repede de vocile ascutite. Asa ca o luam in sus spre poienita, prin zapada troienita in multiple straturi, care te lasa din cand in cand sa te scufunzi in ea.

E rost de parazapezi, daca tot le-am carat pana aici. Eu una ma simteam ca un caine fericit in zapada, care se mai itea din cand in cand dintre troiene. Turistul in schimb mormaia morocanos, nemultumit de zapada care nu il sustinea cu tot atata succes, si inainta destul de greu.

Pe coama dealului se deschide o priveliste minunata... in spate muntii Baiului, in stanga Masivul Bucegi in toata splendoarea lui, cu Bucsoiul, Acele Morarului, Caraimanul, releul Costilei, toti ninsi, batuti de vant si soare... Imi doream sa fiu acolo, topaind undeva pe creasta intre Babele si Omul... Poate alta iarna, cand reusim sa fim primii la telecabina.

Ne balacim nitel prin zapada care in afara potecii, era inalta pana dupa genunchi.

Ca intr-un film cu Steven Seagal, cu corporatistii pe urme, ne hotaram pentru traseul cu cruce albastra spre Cabana Diham (avand ca alternativa punct rosu tot spre Diham, insa prin Pichetul Rosu) si o luam la pas prin padure.

Ne insotesc urme dubioase, care amintesc de laboantele lui Mos Martin.

Dupa 15-20 minute, ajungem intr-o poiana larga care gazduieste complexul de cabane Diham.

Alte urme ciudate, a caror provenienta este de data asta clara. Cat si-or stoarce unii mintile sa afle ce strutocamila le-a produs... care s-a mai si evaporat dupa cativa pasi.

He, he !

Atata cer ! Cu nori spulberati de vant sub forma unei pacle fine, care pastreaza pictata amprenta de condens a avioanelor ce trec pe deasupra muntilor... Privelistea e fenomenala.

Mai ales cu o prajiturica cu ciocolata in fata, coapta cu o seara inainte :)

Dihamul este strajuit pe stanga de Bucegii colturosi, iar in fata se zaresc Postavaru si Piatra Mare, acoperiti lin de zapada.

Si eu te iubesc, turist periculos !

Cel putin cantaret de hip-hop, daca nu spargator de banci !

Insa degeaba radeam eu de cagula turistului, ca numai bine i-a prins, la ce vanticel taios se starnise, si ne-a insotit restul drumului.

Din zapada proaspat ninsa din nou se iteste un zambet. Cu dinti, precum soarele.

Ne insotea deja o lumina joasa de amiaza, asa ca ne intoarcem pe drumul forestier inapoi spre Gura Diham.

Pericolele pandesc cica la tot pasul:

Mos Martin...

... Gravitatia...

...ca fix sub acest pom pe jumatate cazut se gandise turistul sa se opreasca sa se uite gales in urma.

Dupa poiana cu relee, batuta zdravan de vant, si cu un iz deranjant de urbanizare, ne mai bucuram putin de soarele jos de dupa-amiaza care arunca umbre prelungi padurii...

... sau cate o geana de lumina calda pe un trunchi vechi, incercat si locuit.

Coboram la inceput cu grija, insa ulterior constatam ca alunecatul la vale e chiar constructiv si relativ benign pentru genunchi.

Dupa o baie buna de noroi, intrucat odata cu scaderea altitudinii, temperatura permitea generos dezghetul, ne indreptam spre masina.

In drum spre casa suntem martorii unui apus parca pictat...

Iar in Bucuresti ne intampina o luna cat o unghie, si o gramada de ciori asezate la barfa pe crengi sau zburand in stoluri.