Marea ne-a lasat cu multa lene in suflet. Si in corp si peste tot... In casa mirosea a lene. Ne-au trebuit doua zile de concediu sa ne recuperam dupa cele 5 de la mare, si alte 2 de munca in care ne simteam ca inotand prin melasa, pentru a ne recupera forta vitala. Marea asta e evil, I tell you ! Atata lene adunata la un loc lasa urme...

Planuisem de mult Padina Lancii, dar nu ne-a dat pace vremea, nu e un traseu pe care sa iti doresti sa il parcurgi pe calcar ud... Asa ca in weekend ne ambalam catrafusele pentru o tura de o zi, facem ochi la 3 noaptea, sa avem toata sambata la dispozitie si sa fim nitel decalati de restul lumii, ca de obicei, si da-i inainte pe deja familiarul drum spre Zarnesti.

Un drac lenes a gasit un recipient in care sa faca autostopul. In majoritatea timpului zace intr-o pozitie nefireasca de trebuie sa o impungi sa vezi daca mai respira. Daca e ceva ce scoate matzele din cotloanele in care se baga in special cand le cauti, atunci acest ceva sunt gentile de orice fel, cutiile si usile deschise la balcon. Imi pare rau dracovete, dar te lasam acasa. Nu de alta, dar esti grea cat tot sacul de o zi.

Ne sincronizam surprinzator de bine cu un rasarit superb la Paraul Rece. Valea era inca linistita, soarele se itea jucaus de peste dealuri... perfect.

Magura Codlei se scutura de ceturile diminetii. La fel si Bucegii, care erau nitel incruntati cu norii peste frunti, ca de obicei dimineata devreme.

Craiul parea treaz si luminos... dar nu pentru mult timp. Il urmareau niste nori nu tocmai prietenosi, si al naibii de fotogenici. Valatuci de abur vinetiu se impleteau cu cirrus albi, subtiri ca matasea de paianjen, si cu cumulonimbusi mai ursuzi si infoiati. Parca se intalneau doua taramuri, iar noi eram undeva la mijloc.

Cateva raze de lumina se strecoara pe dealuri si incalzesc fugar poienile. Talangile si latratul cainilor tocmai incepusera sa se auda, era o noua zi pentru oitele de la stana, in ritmul lor lent cu care se imprastiau pe deal. La fel pentru cateii care ziua par inofensivi, iar noaptea se transforma intr-o suma de ochi plutitori, lucind in intuneric.

Regasim copacul care pare incremenit intr-o eterna plecaciune in fata muntelui. Roua nu se ridicase inca de pe firele de iarba si aveam inca parte de ceva soare.

Pe masura ce incercuiam muntele odata cu drumul distrus de pe Valea Barsei, de la nord se adunau nori, ce pareau ca sunt acolo sa ramana.
Urcam agale pe drumul forestier. Din loc in loc sarim raul, lasam in stanga Barsa Tamasului, si urmam familiarul drum spre refugiul Spirlea.

Lucrurile se schimbasera de ultima oara cand am fost aici, suvoaiele torentilor purtasera la vale trunchiuri de copaci, odata cu niste portiuni de poteca. Pe alocuri se instalase grohotisul. Muntele neclintit nu e neclintit si in fata timpului, se pare, pana la urma eroziunea si gravitatia isi spun cuvantul.

De curand plouase, marturie stateau ciupercutele vesele in culori tomnatice. Mici rosiori...

...precum si un burete foarte psihedelic de copac (iasca).

Radacinile copacilor formau un paienjenis interesant pe sub cetini.

Ajungem destul de repede la Spirlea. Ne oprim sa alimentam cu carbohidrati. Norii cand coboara, cand se ridica de pe fruntea Craiului. Speram doar sa prindem cateva ore in care norul sa stea pe loc, cat timp eram in Padina Lancii, nu ar fi fost deloc placut sa facem traseul pe piatra umeda de la condens si vizibilitate lipsa.
Dupa ce bombanim norii, iese din refugiul si locatarul acestuia. Au sarit nitel suncile pe noi cand am auzit taraboi in refugiu si usa scartaind, puteam jura ca eram singuri acolo! Un domn foarte zambitor si amabil, ne intreaba unde mergem. Probabil Zen-ul si Feng Shui-ul se datorau faptului ca efectiv statea acolo, la baza muntelui, si se uita in zare, fara nici o alta activitate aparenta. Sa iti tot incarci bateriile sociale in acea splendida izolare !

Mergem pe bifurcatia BR spre Umerii Pietrei Craiului (adica spre dreapta imaginii). De aici incepem sa ne bucuram de nori, padurea se mai deschide spre vai, si jocul de lumini de pe dealuri era de-a dreptul impresionant. Pe masura ce urcam incepem sa zarim Iezerul, santinela Fagarasilor. Desi e septembrie, dealurile sunt inca verzi, a fost un an ploios.

In stanga noastra incep sa se ridice spre stancaria versantului vestic al Craiului vai de abrupt si tot felul de valcele, pe care evident "mana omului pusese piciorul". Constat ca am uitat cartea lui Cristea acasa, nasol... deci habar nu aveam ce am vazut.

Trecem pe TA, drumul care coboara din apropierea Seii Funduri pe Valea Urzicii spre Poiana Tamaselului.
Incep si campurile de grohotis, doar ne apropiam deja de zona Marelui Grohotis, si ca orice individ al carui nume incepe cu "marele" trebuie sa aibe si niste minioni, nu ?

Maci galbeni si campanule se itesc dintre pietrele albe. Iar turisti gafaind agale la deal se itesc pe linia orizontului. Chiar si o raza de soare se arata dintre stanci, apoi se ascunde din nou dupa geana de nori.

Balaurisem prin vale la un moment dat in trecut, curiosi de ce scrie pe indicator (dezamagitor - nu scrie absolut nimic), insa fusesem consolati cu un zmeuris delicios. N-am mai coborat la zmeura, eram cu treaba de data asta.

Zarim si Lancea (Coltul Carugelor), cu forma ei spiralata specifica - varful care iese din gabaritul muchiei stancoase din stanga.

Valcelul secundar al Padinei Lancii, care se infunda ceva mai sus, la nivelul Braului de Mijloc.

La fix 3 ore de la inceputul traseului, cu lalaiala caracteristica pentru poze, ajungem la intrarea in Padina Lancii, din fericire semnalizata cu vopsea albastra.

Mai facem o pauza sa ne recuperam nitel. Orele de urcus isi spuneau cuvantul si eram neasteptat de obositi... Intrarea in Valcelul cu Fereastra venise mai repede decat Padina Lancii, insa acum eram deja bine frageziti - si de febra musculara pe care o aveam deja de doua zile de la orele Pokemonului, si de traseul parcurs pana aici.

Pe masura ce urcam, incep sa se vada mai bine Fagarasii, uriasii Meridionalilor nostri, pe langa care Craiul pare un pitic. Dar unul semet si greu abordabil, care a facut si face inca multe victime. Am prins drag de el, dar umpic de teama sanatoasa ne tine lucizi si paranoici, suficient cat sa ne stim inca limitele si sa nu ne aventuram aiurea.

Prima saritoare e cel putin interesanta. Pare mai inabordabila decat este de fapt, singura problema e de fapt acel bolovan care atarna amenintator de un fir de par acolo... si te gandesti de doua ori inainte sa apuci prizele de pe el, atat de necesare urcusului. Si tocmai cand ai senzatia ca iti tragi bolovanul in cap agatandu-te de el, ridici nasul peste nivelul lui si observi firele de iarba, pamantul, si alte bucati mici de grohotis. Se pare ca nu cazuse de chiar atat de putina vreme acolo.

Turistul ocoleste prin dreapta, dar revenirea la firul principal e nitel mai delicata. Gasim un pui de brad, asiguram, si rezolvam treaba. Frumos, elegant, cat de cat, doar avem tot timpul din lume.

Ma uit nitel in sus si am un gol in stomac. Cu jumatate de ora mai devreme ne batea soarele in ochi. Acum insa norii coborasera atat de mult incat 10-20 m mai sus, padina se cufundase intr-o ceata laptoasa. Nu am mai stat nici macar de poze, si am luat-o inviorati in sus.

A doua saritoare a fost ceva mai indaratnica, si a trebuit ocolita prin dreapta. Fara bagaje si geanta aparatului foto care ma incurca teribil ar fi fost mult mai confortabil, mai ales ca umezeala se simtea in aer si se condensa de stanca.

Urmatoarea saritoare usor surplombata e din fericire cablata. Probabil se putea ocoli, dar daca tot s-a obosit cineva sa puna cablul ala acolo, sa ne bucuram de el, zic ! Il asigur pe turist direct de pironul cablului (suruburile spitului erau putin ruginite si am zis sa nu riscam, daca la mine a tinut nu inseamna ca mai tine inca 30 de kile in plus), si sus si cu jumatatea.

Inca niste mici saritori prietenoase si placute, presarate cu flori de colt (Leontopodium alpinum). Puful fin le reprezinta hainuta impotriva ultravioletelor, iar floarea... de fapt nu este floare :) "Petalele" sunt de fapt bractee, frunze modificate, care adapostesc inflorescenta propriu-zisa - micile graunte aurii din centru. E atat de pufoasa incat cu greu convingi aparatul sa faca focus unde trebuie.

Ajungem la potecuta discreta a Braului de Mijloc (ramura sa nordica). Urc putin sa ma asigur ca e chiar ea, si arunc un ochi peste dealul inierbat. Plin de flori de colt !

Curand vom balauri desigur si pe aici, prea sta degeaba acest brau, fara noi pe el :) Ce iti poti dori mai mult decat o brana pe alocuri ingusta cat copita caprei, expusa, si care imbratiseaza abruptul vestic (adica ala mai... abrupt) al muntelui ?
Niste pasarele minuscule cu burtica galbena ciripesc usor iritate la mine din jnepenis.

Ceea ce e insa foarte placut e ca te poti bucura de pustietatea locurilor. De data asta nu mai eram clandestini acolo, am anuntat la administratia parcului ca urmeaza sa parcurgem traseul, au fost foarte draguti si au aprobat. Am luat cuminti si bilet de la automatul din Plaiul Foii, singurul functional din cele trei de care stiam. Deci eram usa de biserica, ce mai !

Unii mai calca si stramb din pacate :( O mandibula (probabil de ierbivor - capra?) ranjeste stirb dintre pietre.

Aici avem o mica divergenta de opinie. Turistul e tentat sa o ia in sus prin dreapta, pe poteca destul de bine conturata. Eu vad in fata o saritoare plina de apa (izvorul din Poiana Inchisa fiind responsabil de isprava), dar care avea un cablu discret intins pe unul din pereti, si un bat infipt intr-o momaie - sugestie destul de clara ca pe acolo ar fi drumul. De data asta cablul nu e neaparat necesar pentru depasirea saritorii.

Cert e ca amandoi aveam dreptate... dar pana sa aflam asta ne-am invartit ca Stan si Bran in jurul bolovanului. Urc pe cablu, ies in Poiana Inchisa, dau o goarna ca e bine pe acolo, iar din lipsa redundantei turistul intelege jumate din mesaj... adica hai sus pe treptele inierbate care pareau blande la inceput, insa de sus nu aratau tocmai bine. Asa ca el ii da inainte, ocoleste zona care mi se parea mie inaccesibila de sus, si iese si el in Poiana. Perfect sincronizati, dar defazati cu pi/2 (:p), pentru ca eu in timpul ala eram inapoi la cablu si ma miram ce naiba se intampla de nu mai apare. Ciulesc urechile, nu aud nimic decat niste pietre cazand pe partea cealalta... mai dau o goarna (cu toata jena ca deranjam caprele din poiana), si imi raspunde iritat turistul care probabil cobora deja, mirat ca nu m-a gasit in Poiana. Pana sa apara el din nou la cablu, eu am urcat iar spre zona de unde plecase... Ca in filmele cu prosti. Ce mai, eram noi insine protagonistii intr-un un nou film cu prosti.

In fine, depasim acest moment jenant, reusim sa ne iertam unul pe altul pentru comunicarea deficitara, si caloriile arse in plus tot urcand si coborand, si ne refacem fortele in Poiana. E fermecatoare, o insula aparent izolata, acoperita de iarba luxurianta, la baza unui perete de calcar aparent inabordabil, care are insa cel putin 6 iesiri.
Potecuta timida a Braului de Sus Se profileaza deasupra peretelui Marelui Grohotis ("Ora 3"). la "Ora 6" Se afla iesirea la panta grohotisului. "Ora 7" reprezinta Padina Lancii. "Ora 9" - Braul de Sus spre nord, "Ora 11" o iesire destul de riscanta in creasta... iar noi alegem iesirea mai prietenoasa de la "Ora 2", pe la ora 2 jumate.
Mai avem putin, cam 200 m de urcat pana in creasta.

Potecuta discreta spre sud a Braului de Sus.

Regasim prispele inierbate de vara trecuta, si acum la urcare nu mai par asa dusmanoase, precum si ultima saritoare spre creasta.

Spre nord se intinde Peretele Padinei Lancii scaldat de o lumina calda de dupa-amiaza, cu stratificarea sa caracteristica superba.

Spre sud - peretele Marelui Grohotis (Horjul mare), sursa suvoiului de calcar pe care ne-am distrat anul trecut (bocancii nu au fost prea fericiti in legatura cu asta, dar ma rog).

Cum data trecuta coborasem pe cablul mai expus dar mai solid dinspre sud, incerc si hornul ingust din stanga, Hornuletul e simpatic, si destul de primitor, cu suficiente prize, desi initial pare claustrofobic. Turistul alege din sortiment prietenul mai vechi, cablul.

In sfarsit, sus, la cativa metri de creasta, urcam putin spre dreapta, spre mormanul alb al unei momai. Pamantul se termina brusc si avem timp si loc berechet sa respiram.
Cativa corbi se alergau pe curentii de aer de langa Horjul Mare, se jucau de-a v-ati ascunselea cu razele de lumina cazute din cer pe dealurile impadurite. Privelistea aici e ametitoare.

In sfarsit ajungem in creasta, la 6,5 ore de la plecare. Ne pravalim undeva langa poteca sa ne alimentam si sa sunam ardeleanul preferat, pe Arpi.

Defrisarile de pe versantul estic sunt vizibile de aici, te doare efectiv sa te uiti.

Asa un joc spectaculos de lumini nu am prins niciodata. Plecasem practic sub amenintarea unor ploi, iar asta parca a fost recompensa ca nu am mai vrut sa amanam... norii plumburii si josi uneori muscau uneori in spatele nostru creasta - daca in Fagaras ma obisnuisem sa vad asta, aici era ceva nou. Contrastul intre lumina calda a dupa-amiezii si culoarea otelita a coroanei de nori iti dadea a intelege mai puternic ca niciodata ca esti suspendat undeva intre ceruri si pamant, si facea incerta delimitarea taramurilor.

Incet, cand prin nori, cand prin soare, urmam poteca denivelata a Sudicei, cele doua treimi pe care inca le parcursesem.

Sudica e mult mai plina de vegetatie comparativ cu Nordica. Traseul coboara deseori pe versantul estic in palcuri de jnepeni, care la un moment dat devenisera destul de incisivi. Intr-un fel sunt o variatie placuta si inmiresmata la abruptul calcaros, chiar daca ai jnepeni si intre dinti cand iesi din ei.

Vreau si eu ce fumeaza craiul :) Valatuci de nori antrenati de curentii de aer se preling in sus si creeaza turbulente deasupra crestei.

Uneori proiectia razelor pe dealuri si atmosfera densa, albastruie iti dadeau o senzatie intensa de subacvatic, te asteptai sa zaresti in loc de pasari pesti gigantici plutind pe deasupra padurilor.

Limita sudica a crestei e simpatica, cu destule zone care necesita atentie.

Mai avem cateva sute de metri pana la iesirea pe Valea Urzicii. Undeva acolo jos e si potecuta noastra.

Coboram pe Valea Urzicii. NU stiam exact ce ne astepta, cand mai auzeam de la altii "a, pe acolo prin noroaie" ne gandeam "De unde noroaie ca doar nu a plouat de curand?!".
Intr-adevar, nu e o coborare placuta. De fapt nicio coborare din Crai nu a fost, daca stau sa ma gandesc. E un mix nefericit de grohotis instabil cu noroi negru cum unghiile mele n-au mai vazut :D

La un moment dat ne invioreaza si cateva picaturi de ploaie, dar eram suficient de plini de opioide endogene sa nu prea ne intereseze... avem mantale de ploaie, reusisem ce ne propusesem azi, nu era sfarsitul lumii o rapaiala de sfarsit de vara.

Lasam in urma creasta si larga vedere asupra orizontului.

Reintram in padure, jnepeni, grohotisuri. Intalnim cateva mici grote, numai bune de adapost. Ne indreptam spre Cerdacul Stanciului (sau "Ceardacul", cum este inscris cu vopsea albastra pe peretele de la baza sa).

Am vrut de ceva vreme sa ajungem la arcada asta superba... dar tot ce am vazut prin poze nu se compara cu realitatea. Portalul unei pesteri prabusite, cu un miez rotund de piatra in centru, are aproape ceva mistic.

Soarele lasa umbre din ce in ce mai lungi in drumul sau spre somn, si era ideal sa ajungem la Spirlea pe lumina, dar nu aveam de gand sa las asa frumusete nescormonita in toate cotloanele.

Scara de fier era intr-o stare destul de deplorabila, indoita, sprijinita intr-un echilibru precar intre un perete si un bolovan de la piciorul nordic al arcadei. Scartaia la fiecare pas, cablul care o ancorase candva de perete atarna inutil de ea. La inceput am folosit-o mai mult ca sprijin pentru maini, cu picioarele pe stanca, iar ulterior... ce-o fi o fi :D Probabil asa au zis si cei mai putin norocosi pe care ii culege salvamontul de prin prapastii, "hai ca nu mi s-o intampla chiar mie, chiar aici, chiar acum!".

Sus pe "miezul" arcadei esti suspendat ireal intr-o palnie mare de piatra.

Spre est - un perete inabordabil de stanca incalzit de lumina din ce in ce mai portocalie.

Inspre vest - peretele prabusit al stancii, cu soarele profilat prin arcada maiestuoasa. O minune !

"Sus la plaiu muntelui
Sub cetina bradului
Si foita fagului
La Valea Ivanului
E cerdacul Stanciului
Stanciului al Bratului
Mai la vale de cerdac
Frumoasa masa e-ntinsa
Si de multi haiduci cuprinsa
Ei mi-i bea si se cinstea
Dintr-o plosca mititea..."

Cerdacul a fost refugiul cetei de haiduci a lui Stanciu Bratu.

"Stanciu Bratu, pe numele sau Stanciu al Bratului, a fost una din figurile legendare de haiduci ale sfârsitului de secol XVIII, cunoscut alaturi de ceata sa în toata regiunea culoarului Rucar-Bran, pâna la Brasov si Râsnov, cât si în zona de nord a râului Dâmbovita. Haiducii îsi aveau ascunzatoarea în pestera de la Cerdacul Stanciului în muntii Piatra Craiului si pradau îndeosebi stânele din muntii acaparati de la mosneni de catre bogatasii din Rucar. Din ceata acestuia faceau parte Ion al Geantului (preot în comuna Rucar), Marin al Selarului din Bogatesti, Dobre al Ploscarului din Piscani, sora sa, Uta, din Dâmbovicioara si fratele sau, Nita Comanita, din Satic. Drumul haiducilor urca pe Valea lui Ivan si a Urzicii, unde padina larga de sub masiv facea loc unei poieni buna de sfat si popas, de unde haiducii luau potecile spre ascunzatorile din Piatra. Cel ce facea de santinela se urca pe un brad uscat, de pe care înconjura cu privirea întreaga vale a Dâmbovitei între Satic si confluenta cu Cascoe, având în fata plaiul ce urca pe culme din Rucar si cobora pe sub Papusa, prin Plaiul Hotilor, în Dâmbovita. S-a pastrat si azi în Piatra Craiului, lânga Cerdacul Stanciului, denumirea „La Prepeleac”, data de localnici locului de santinela. Ispravile Haiducilor din ceata Stanciului s-au transformat în rafuieli sociale, haiducii bucurându-se de sprijinul oamenilor sarmani si oropsiti din Satic, Podu Dâmbovitei si Rucar"

Sfarsitul povestilor de obicei nu e spus.

"Haiducul Stanciu a fost prins la Rucar si spânzurat in gradinile Balanilor pe locul numit „Muchea cu spânzuratorile” de la Posada." (Sursa: Wikipedia).

Nu ma mai satur de poze. Turistul incepe sa devina ursuz la gandul ca incepea sa se lase intunericul, undeva in zare incepuse o ploicica, si noi mai aveam ore bune de mers pana la masina. Asta e, mai bine merg pe jos decat sa ratez asa ceva :)

Dupa vreun sfert de ora de la urcarea in Cerdac realizez ca aveam un pasager clandestin. Se pare ca panzele alea de paianjen pe care le luasem pe mine fusesera locuite.

Drumul trece si pe langa Pestera Stanciului, pe care n-am mai avut timp sa o bifam, turistul dadea semne evidente de enervare. Ma multumesc sa mai trag din drum cate un cadru, pe sest.
Ajungem grabiti la marea de grohotis.

"La apus coboara
Jar mocnit din cer
Imi inunda ochii
Cu rugini de fier"

(Sursa: Bucovina, "La apus" )

E primul apus pe care l-am prins vreodata pe munte... dar ce apus !

Nu poti sa nu te inclini in fata acestui amfiteatru scaldat in flacari.

Inchidem cercul si ajungem din nou, pe ultima geana de lumina, la intrarea in Padina Lancii.
In zare se pornise deja ploaia. La noi ajunsesera deocamdata doar niste picaturi fine de burnita, dar suficiente sa faca stanca neplacut de alunecoasa. Din fericire nu mai aveam mult pana la intrarea in padure. Desi atunci ii dadeam dreptate turistului, nu mi-as fi dorit sa fi trecut niste pasaje delicate pe ud si bezna, atunci cand lua cerul foc nici nu ma gandeam sa ratez toate momentele alea !

Pe intuneric ajungem la Spirlea. Ne intrebam cati oameni vom gasi aici. Se intrezarea un foc arzand si o voce baritonala spargea vesel linistea inserarii. Il regasim doar pe domnul pe care il intalnisem si la dus, oarecum jenat, ca nu credea sa mai fie vreun ratacit pe munte la ora asta care sa il auda. Era cu o tuica fiarta in fata, si ceva mai vorbaret decat la dus. I-am lasat cu drag ultima ciocolata pe care o mai aveam, si am purces mai departe la coborarea nesuferita care a parut sa dureze o vesnicie. Pe intuneric timpul pare sa se dilate... Frontalele si umezeala care se lasa in sol atrageau insecte care iti intrau pe te miri unde, asa ca am fost destul de tacuti. Eram si obositi, ne durea fiecare oscior din picioare, coloana, si umeri dupa aproape 20 km de mers pe o denivelare dei +/- 1200 m era cumva explicabil.

Pentru ca pe turist il usturau ochii crunt, iar mie mi se rupea filmul cu ochii deschisi, oprim la OMV-ul din Zarnesti pentru o cafea. Mereu mi-e ca ne dau astia afara ca pe vagabonzi, cand mai intram undeva dupa vreo tura plini de noroi, prafuiti si abia tarandu-ne oasele batrane. In sfarsit am fost si eu soferul de serviciu, mai mereu ma simt vinovata cand sunt dusa si adusa balot ca o pitzi. Pana la urma, la orice hei-rup din asta de 24 de ore, cea mai periculoasa parte din toata ziua nu e cocotatul pe stanci, ci condusul spre casa. Macar suntem pregatiti si pentru asta, si avem mai mereu la noi pliculete de cafea. A doua cafea din noaptea aia a fost necesara pe langa Ploiesti, nu avea sens sa risc pentru ca simteam oboseala cum se tara prin starea mea precara de constienta, si cum se insinueaza pauzele printre sinapse.

Nu ne mai grabeam nicaieri. Am ajuns acasa pe la 3 noaptea, la 24 de ore de cand ne trezisem. A fost o zi minunata si plina, in care ne-am bucurat ca suntem in viata. Da, muntele face asta pentru tine :)