Vinerea ne intampina cu un apus epic. Cerul luase parca in intregime foc. Se vede ca se strica vremea, special pentru iesirea noastra in decor dupa doua saptamani (intregi!) de pauza.

Drumul spre Buzau parca invita la catastrofe. Ala care l-a proiectat merita un premiu, pentru ca este de aproape doua benzi pe sens. Adica te stergi de cel care te depaseste, care se sterge de contrasens.

Asa ca zicem mersi sa ne mai lipim din cand in cand de cate un tir. Am gasit unul frumos decorat cu beculete pe tot conturul in spate. Daca "Patratel" face stanga, nu-i nimic, acolo mergem si noi, chit ca avem treaba in alta parte.

De la Focsani mergem paralel cu valea Putnei. Alta Putna decat cea cu manastirea renumita, se pare ca a fost o lipsa de inspiratie crunta in perioada respectiva. Putna noastra se varsa direct in Siret. Cealalta Putna - tot in Siret, via Suceava.

Se simte toamna in toate privintele. Ziua s-a scurtat considerabil, iar intunericul se lasa insotit de frig si umezeala.
Incep serpentinele pe un drum surprinzator de bine amenajat si consolidat impotriva caderilor de pietre. Nu stim nimic despre ce e in jur, totul e negru (probabil sunt paduri si mici localitati din loc in loc). In schimb, atunci cand ridici capul, vezi cel mai frumos si mai nepoulat cer, plin de stele. Calea Lactee se revarsa ca un brau pe toata bolta, asa un cer limpede nu am mai vazut de ani intregi... Ne propunem ca la vara sa ne bucuram de asa minune undeva pe un varf izolat, departe de galagia de lumini a oraselor, doar avem cort. Fagaras, sa te tii la vara !

Mai invat inca o data lectia ca un cadru trebuie luat atunci cand ai ocazia, si nu altadata, si plecam mai departe manati de frigul de afara si nevoia de un dus cald si somn. Pe masura ce ne apropiam de Lepsa, cerul si-a perdut din claritate, si nu am apucat sa incerc nicio expunere. La naiba !
Parea ca soseaua suspendata in intuneric coboara in niste neguri nepamantene. Fuioare de ceata fantomatice se ridicau din asfaltul proaspat ud, plouase de curand.

Doar ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din Lepsa. Ajungem intr-un final la pensiunea in care trebuia sa ne cazam. Aici - tiganie maxima, un grup de cocalari incingeau gratarul langa boom-box-ul de rigoare - masina cu usile larg deschise. In sala de mese se incinsese un foarte aprins joc de carti sau ce mama naibii era, ca parea sa degenereze in scandal, sau doar ala era tonul pe care se intelegeau primatele cu pricina. Decidem ca locul ala nu e de noi, asa ca ne bagam... la loc in masina si ne intrebam ce naiba facem. E 11 noaptea, si nu avem nici sacii de dormit la noi. Deci nu era o solutie sa dormim in masina, temperatura exterioara era de cateva grade. Lectia nr 2 pe azi - sacii vin cu noi indiferent unde mergem.

Ne luam inima in dinti si incepem sa sunam la alte pensiuni. Gasim intr-un tarziu la pensiunea Cheile Tisitei o camera.

La pensiune se ajunge pe drumul forestier spre intrarea in rezervatie, drum pe care urma sa avem treaba a doua zi. La telefon vorbisem cu o doamna amabila, care ne-a indrumat, si ne-a spus ca sotul ei ne asteapta. Ne inveselim la gandul unui culcus cald si un dus fierbinte.
Un caine hipersociabil si fericit ne umple de noroi si bale cum iesim din masina. Simpatic tare dulaul, desi te darama daca nu erai atent, era destul de masiv.

Ridicam privirea si sare nitel sunca pe noi. In fata cu o lanterna, proprietarul, un personaj undeva intre Jack Torrance si Norman Bates. Cu o mutra ursuza, proaspat trezit din somn, neras, cu hainele atarnand, si un ochi afectat de cataracta. Nici urma de zambet care sa raspunda la salutul nostru voios de 23:30, probabil omul se culcase. Mai morocanos decat un urs, ia buletinul lui A si ne duce la o camera mica undeva la etaj. La ce frig era in pestera aia, ne era deja dor de masina... totusi era de inteles, ca daca eram singurii clienti nu incalzise omul 10 camere degeaba, mai ales ca de abia sambata urmau sa mai vina turisti.
Ma duc sa recuperez buletinul de la Mr. Bates - moment destul de tensionat de altfel avand in vedere contextul - urc inapoi in camera si incui usa. Mai trag si un scaun in fata ei ca nu se stie niciodata.
"- E creepy rau tipul asta..." zice A
"- Daaa... sa vezi ce interesant e sa discuti in contradictoriu cu el, ti-am recuperat buletinul. Dar te duci tu sa ii dai banii de cazare :p"

Macar pensiunea e cat de cat curata, desi din 2009 de cand figura renovata pana in prezent nu a mai vazut cine stie ce amenajari. Mancam ceva clantanind de frig, dupa care facem un dus rapid, tragem plapumile pana sub ochi si cadem pe o parte.

Facusem misto zilele trecute. Haha, mergem in Vrancea. Unda seismica calatoreste cu 7,8 km/s, daca vine un cutremur aflam cu 20-30 secunde inainte, deci avem timp sa sunam acasa. Haha.
Naiba stie cat era ceasul. Tocmai descoperisem ca daca imi trag plapuma peste cap, conserv mai bine caldura, si ma relaxasem putin, zbang, incepe sa se zgaltaie toata cabana. Turistul sforaia mai departe... eu eram treaza instant cu ochii cat cepele (anii de garda si-au spus cuvantul, trebuia sa fiu apta de un consult trezita din somn cu japca), asteptand sa vad daca se termina sau sun acasa. Intre timp se activase si Mr. Bates si incepuse sa se agite pe scarile de lemn, de nu stiam daca e in continuare cutremur sa doar coboara cineva de la mansarda. Usor ametita de somn, intr-o stare cvasionirica cu mutra lui Mr. Bates in spatele ochilor, ma gandesc ca avem un cutit, un briceag, si un spray cu piper la noi, m-as simti mai bine sa le am langa mine in noaptea asta. Dar pana sa il zdruncin pe turist de sub paturi si caciula trasa peste ochi, lenea e devenit mai puternica si doar l-am anuntat ca a fost cutremur. Cand a sarit si el din scutece panicat, aproape atipisem la loc.
Ne trezim dimineata intepeniti de frig. Turistul se mucificase de tot... Facem niste sandwichuri pentru ziua care urma si iesim grabnic sa ne punem sangele in miscare.

Ziua se anunta frumoasa. Era frig, insa pentru frigul de afara eram pregatiti :)
Cainele maniacal ne ia in primire.

Ne oprim la panourile informative. Cainele alearga in fata noastra spre intrarea in chei, oarecum iritat ca zabovim atat, el are energie de consumat. Un urias cu suflet de copil :) Latra la noi din spatele portii inchise precar cu un zavor improvizat. "Pe aici e drumul !" pare sa latre. Nu stiu de unde are atata energie.. face cercuri in jurul nostru, sare fericit pe noi, mai marcheaza cu... galben sa zicem... bolovanii si trunchiurile de copaci din jur.

E imposibil sa fac poza fara caine, asta photobombeaza tot. Ba imi da si branciuri in apa cand mai cobor inspre albia raului. La inceputul vaii, ne intampina o cadere frumoasa de apa, si cateva raze razlete de soare... mai aveam inca de asteptat, soarele lenes de sfarsit de septembrie se ridica cu greutate, si sleit parca de puteri.
Rezervatia e presarata cu locuri de popas si fanete pentru ierbivore. "Carnivorele mari" (a caror prezenta e anuntata peste tot) se ocupa singure de cina proprie.

Zilele mai scurte si temperaturile reci incep sa secatuiasca copacii de clorofila... e timpul sa isi schimbe haina si sa se pregateasca de iarna.

Drumul prin chei trece pe mai multe podete de lemn.
Rocile preponderente sunt flisurile, o stratificare de gresii, argile, marne care au constituit candva la inceputul unei orogeneze fundul unei mari. Stratele de piatra sunt impresionante, pe alocuri roca e friabila si mai mereu mobila.

Padurea din jur este tanara. In secolul XIX zona a fost complet defrisata, iar drumul lat de acum, din loc in loc presarat cu poduri betonate, poarta uneori urmele unui ecartament ingust al sinei de cale ferata forestiera. Tunelurile (doua arcade mici si tunelul mare, de 260 m lungime) au fost sapate in stanci tot in contextul exploatarii forestiere.
Piratul ne insoteste in continuare, inclusiv peste aceste podete si scari de lemn, destul de incomode pentru labutele lui inguste.

La un moment dat, o ia razna pe un deal din imprejurimi si latra energic. Nu stim exact ce a fost... nu vedem animalul care a provocat reactia. Insa cateva sute de metri mai incolo, auzim un tropait infundat si vedem pravalindu-se la vale bolovani si pamant. Cainele latra in susul pantei, face ture crizate in sus si in jos. Ne simtim oarecum in siguranta cu el dupa noi, e bun cel putin de dat alarma :)

Ajungem dupa aproape doua ore de balaureala lejera, fara graba, "La Pandar". De pe frunzele de brusture din poiana, soarele ridica aburi. Te simteai fierband in ceaunul cu potiuni al unui vrajitor. Temperatura incepea sa devina mai placuta, padurea se umple de bunatati de toamna - macese, ciuperci de toate felurile.

Se pare ca nu suntem singuri :) Vreau si eu bocanc cu model din asta pe talpa. Urma de urs pare destul de micuta... Poate apartine unui pui.

Valea Tisitei se ingusteaza, si dupa cca doua ore si jumatate ajungem la tunel. Punem frontalele, si ii dam inainte.

Urmeaza prima trecere prin rau, imediat inainte de tunel. Intrarea e usor inundata, dar te poti strecura pe langa perete, topaind din bolovan in bolovan. Spre surpriza noastra, cainele ne urmeaza indeaproape.

O veche traversa de lemn, vestigiu al caii ferate forestiere pentru care a fost sapat tunelul.

La iesire, o momaie foarte Feng-Shui marcheaza locul de alimentare cu sandwichuri si ceva dulce, atat al bipezilor cat si al patrupezilor trupei. Si-a meritat bucatile de sandwich cu varf si indesat. Ma refer la catel :)

Piratul asteapta rabdator sa ne urnim mai departe. Apoi o ia la goana prin apa, indicandu-ne locurile de trecere.

Sunt haioase trecerile astea prin rau. La inceput esti incordat si atent... dupa care te relaxezi putin, vazand ca daca inmoi umpic bocancul in rau, nu e chiar sfarsitul lumii, gore-tex-ul isi face treaba, si chiar daca se uda pe dinafara, nu tine rece si nici nu intra apa instantaneu in interior. Ma rog, nici daca te relaxezi prea mult nu e bine, la un moment dat m-am prelins de pe o piatra alunecoasa pana in rau, si m-am ales cu cateva vanatai, pentru tinere de minte.

Incet, cu catelul printre picioare, trecem de alte 4 ori Tisita, pana la intersectia cu paraul Cristianu, unde poteca se abate spre stanga, pieptis, spre Gatul Caprei. Noi mai ratacim marcajul, cainele mai putin, uneori latra iritat si ne lamurim de ce abia atunci cand nu mai suntem pe poteca buna.

Lumina se revarsa magic peste deal, peste ciupercute vesele, panza unui paianjen harnic, frunze uscate si muschi.

Daca pana acum credeam ca ursul umbla cu tiptilul, si il vezi in spatele tau in varful picioarelor, cand te intorci (eventual si noaptea la frontala ca sa fie treaba treaba), acum m-am lamurit ca nu are cum. Avand in vedere ca are o greutate respectabila (aproape cat un parlamentar la al 6-lea mandat sau poate chiar cat un Oprea), tropaie destul de sonor, de trosnesc crengile in jur.

Urcam de la albia Tisitei spre Gatul Caprei. Ajungem pe coama unul deal la un frumos punct de belvedere, dealuri scaldate de soare in jur, culorile toamnei incepeau sa apara, jos se auzeau curgand vijelios apele Tisitei si ale Cristianului... o frumusete.

Intai am auzit zgomot undeva printre copacii de jos. Nu pareau oameni, nu se auzeau voci, si dupa tropaitul sonor eram convinsa ca e ceva mare... Asteptam incantata sa vad un cerb, sau poate niste mistreti. Cand colo isi face aparitia un ditai ursul cu o blana lucioasa si frumoasa.
Prima reactie evident e una de fuga. Dupa aia imi vine sa topai ca ura, am vazut urs, si a venit Craciunul mai devreme anul asta, si ma tenteaza sa stau, sa mai trag totusi cateva cadre, ca doar nu vad urs in fiecare zi, si e destul de departe. Oricum, daca l-am vazut, sigur ma adulmecase deja, si in mod cert e mai rapid ca mine.
Avand in minte urmele proaspete si destul de micute gasite dimineata la inceputul cheilor, decid totusi ca riscul sa fim intre o suma de ursi (mama si pui - de obicei doi) e destul de mare, asa ca era important sa anunt jumatatea de situatia curenta. Si daca un urs solitar e rar agresiv, o ursoaica cu pui e o chestie umpic mai imprevizibila de care e bine sa te feresti.

"- Adiiiii... stai acolo, nu te misca ! Urs!". Cam incet si fara dictie, ca nu voiam sa atrag atentia inutil.
"- CEE ? SA VIN SUS??!!", striga el inapoi cu toti plamanii.

Facepalm.

OK, nu e de stat, trag repede o poza la plesneala in josul pantei, ca nu ma lasa inima altfel (asta a iesit), si ma duc spre jumatate. Cum eram pe muchia unui deal, si nu vedeam spre cine coboram pe poteca, am decis sa nu alergam panicati cu mainile deasupra capului ci sa stam, sa vedem unde vrea ursul sa mearga, si noi sa mergem cuminti in directia opusa. Credeam ca avem timp.

20-30 m de panta abrupta pot parea mult, dar a durat cam 10-15 secunde ca ursul sa urce dambul pe care eram.
Ne-am dat seama ca urcase dupa scandalul pe care il facea cainele pe care il aveam din bafta chioara cu noi.
Piratul nostru vesel latra cu inversunare, iar noi fluieram si strigam de parca se trezise gena de cioban in noi. Bietul urs, vazand asa cocalareala in desfasurare, s-a retras in susul potecii, unde avea probabil barlogul.

Decidem ca lucrul intelept de facut in acest context era cale intoarsa spre chei. Mai aveam oricum doar o ora - o ora si jumatate maxim de mers inspre Golul Roibului, intrucat nu voiam sa iesim din traseu pe intuneric. Tratam dulaul cu un sandwich binemeritat, si coboram inapoi spre Tisita panta afurisita de la Gatul Caprei.

Acum aveam tot timpul sa ne bucuram de podetele stangace peste rau, de textura stratelor de flis, de geodele formate in stanca de apa curgatoare. Drumul inapoi il facem in cca. 3 ore.

Daca tot mai aveam ceva timp, in drum spre cina ne oprim si la cascada Putna. Aici ar fi trebuit sa fie un nene care sa taie bilete cu o taxa modica de cativa lei, insa nu l-am gasit.

Cum vederea de la locul ingradit nu ma satisface, fac un lucru urat si ocolesc gardul.

De aproape, cascada e si mai interesanta... calci pe un pat de conglomerate modelat in forme fluide de curgerea apei. Din loc in loc in liantul roscat sunt incrustate fragmente verzui de stanca. E impresionanta revarsarea apei, cum se abate vijelioasa la vale pentru a se pravali intr-un lac verde smarald.

Gasim o taverna unde devoram ce gasim de mancare, si ne indreptam spre pensiunea Cheile Tisitei. Curios cum se schimba lucrurile de la o zi la alta. Mr. Bates era aproape amabil si sociabil, iar in camera era caaaaald. Cand scapi de tenebrele imaginatiei, si te mai ajuta si o temperatura in care nu gasesti bocna un picior care atarna de sub patura, atmosfera se mai lumineaza nitel :)

Eroul zilei - dulaul maniacal imposibil de prins in focus, care dimineata imi dadea branciuri in apa si mi-a photobombat toate pozele :)