Cica aveam parte de o fereastra de 3-4 zile de vreme frumoasa, intre doua runde de ploi. Cum altfel sa scoti nasul din casa pe o vreme ca asta ? O raceala afurisita ne zgandarea in gat, dar am plecat oricum.
Cineva uitase sa isi ia incaltari comode care sa nu fie bocanci, asa ca facem o escala la Decathlon sa rezolvam problema. Apoi ne intindem la drum....

Adi s-a hotarat sa il botezam Gru, fiind greu de diminutivat. Credea el... momentan il strigam Grutza. Cel putin pana ii facem buletin si il inmatriculam definitiv. Dupa aia il putem diminutiva in continuare, Grula. Oricum, confortul la drum tocmai a crescut doua clase, de la senzatii tari cu Taz la 70 la ora, la un 130 discret care nu se simte... vorba turistului, "parca as fi cu canapeaua pe autostrada".

Undeva pe Valea Oltului, noi si ploaia mergem pe drumuri separate. Se face o dupa-amiaza frumoasa, cu un cer albastru involburat de nori.
Cozia ne asteapta la primavara. Sau... oricand :) Inca nu am ajuns aici, tot voiam sa il vedem pe o toamna colorata, insa nu am apucat anul trecut.
Momentan culorile sunt terne, singurele petice de verde sunt martirii iernii - coniferele - dar maroniul si roscatul trunchiurilor desfrunzite poarta parca promisiunea verdelui care nu mai are mult de asteptat. Asta le face ceva mai vesele in ochii nostri.

Nu ne grabeste nimeni, drumul e surprinzator de pustiu, si inserarea e frumoasa. Nimic nu e mai spectaculos ca cerul dupa ploaie, cu norii care dau inca tarcoale.

Ajungem sambata dupa-amiaza la Silva in Hateg, unde ne delectam cu un miros proaspat si persistent de canal, de care nu am scapat nici acum, ajunsi acasa. Deh, asta e... nu poti sa le ai pe toate.
Nu-i nimic, a doua zi speram sa vedem Retezatul. Aruncam un ochi de e balcon, zarim chiar si varful. Era senin-sticla, parea ca o sa fie soare toata ziua. Mizam oarecum pe frigul care musca din noi, sa avem parte de zapada stabila si inghetata.

Intre Rau de Mori si Rausor, drumul este betonat, dar sub forma de placi cu surprize din loc in loc. Trebuie sa fii pe faza daca nu vrei sa iti lasi oasele (sau osiile) pe acolo.
La 9 eram deja la Rausor, pregatiti de scandal. Statiunea parea pustie, in afara de doi matinali care incercau sa porneasca o masina nu era nicio miscare.
Lasam masina la baza partiei. Nici acolo nu era nimeni, teleschiul parea abandonat.

Padurea era proaspat ninsa. Cu o zi in urma se depusesera cativa centimetri proaspeti de zapada.

Totusi, cele -10 grade au fost greu de suportat pentru plamanii turistului. Eroul acestei ture, nu a zis nicio vorba cand am plecat dimineata, sperand ca o sa reuseasca bolnav sa urce pe munte. Tot zicea ca e in regula, pana cand a inceput sa simta niste junghiuri dubioase prin plamani, si decide cu ochii injectati de la sinusurile umflate ca abandonam nava.
Facem cale intoarsa, spre Grutza, care numai bine se incalzise placut la soare. Deja se facuse ora 10, partia de la Rausor se umpluse, si tot oraselul parea sa fi revenit la viata. Noi o luam in directia opusa, usor derutati ca ziua se terminase mult mai devreme decat ne asteptam.
Ne tot codim ce sa facem, trecem de doua ori pe langa Cetatea Colt, fara niciun chef sa o vedem, pe langa Manastirea Colt, la fel. "Ha, ha, hai la Prislop!". Ieri ii spusesem gazdei ca plecam dimineata devreme, si ne intreaba evident, ca data trecuta, daca mergem la Prislop la Manastire. Mie, gura-sparta, imi scapa evident o negatie nitel cam violenta, dupa care zambesc incurcata si zic ca nu, noi am venit pentru munte. Radem, glumim, ne despartim prieteni. Pana imi inchide caldura sau apa calda, sunt prietena cu oricine. Dupa aia, e noaptea cutitelor lungi - si boante, sa fie mai chinuitor.
Oprim undeva unde scrie "Valea Dinozaurilor". Bai, tre sa fie interesant, astia au si geoparc tematic, tara Hategului e plina de fosile. Hai sa vedem despre ce e vorba.

Gasim mult noroi, niste pietre, niste dinozauri urati si daramati de MDF, si niste placi informative care reprezinta practic varful de interes al zonei.

In Cretacic, zona in care se afla azi Hategul era o insula cu climat tropical in marea Tethys. Dinozaurii izolati aici sufera un proces de nanism insular, o scadere a taliei generata de resursele limitate pe teritoriul inconjurat de ape. Ceea ce ramane gigantic insa sunt pterozaurii care nu erau probabil limitati la teritoriul insulei, si care gaseau aici ceva mai multa siguranta pentru cuibarit, departe de Theropode.

Mno, si aici oti fo' primii ?!

Daca tot mi-am petrecut copilaria ca un dinosaur-nerd, pot spune cu mana pe inima ca sauropodul asta, cat o fi el de minuscul, nu e un ornithopod :)

Nici acest crocodil... care e.. crocodil.

La fel, nici testoasa asta, despre care as putea sa jur ca e un Chelonian. Dar nu te pui cu puterea copy-paste-ului, suntem niste profesionisti !

Aici ati nimerit-o :) Dromaeosauridele sunt niste Theropode (dinozauri carnivori) relativ mici, cel mai celebru reprezentant al lor e Velociraptorul. Au ca si caracteristica gheara retractila, iar numele lor inseamna in latina "soparla alergatoare". Se pare ca erau totusi acoperite cu pene.

Ne aflam in Valea Dinozaurilor. Cel mai apropiat semn de prezenta animala erau niste masline de oaie pe jos. Bun, ii credem pe cuvant, nu avem lopatica si bidineaua de paleontologi la noi, mergem mai departe.

Uite asa s-a inventat si moon-walk-ul, incercand sa dai jos de pe talpi resturile de dinozaur, oaie, si namol, inainte sa te urci in masina. Partea buna e ca turistul parea din ce in ce mai vesel, pe masura ce i se desumflau sinusurile si ochii.

Uite fix acolo NU vom ajunge de data asta. No zaiet pagadi, Retezat !

Trecem prin "campurile cu granit". Zau ca era iarba presarata cu pietre total neremarcabile.

Ma incapatanez sa il tot fentez pe Grutza care tot piuie enervant cand uit sa imi pun centura. E uimitoare maimuta din om. Eu nu uit niciodata sa imi pun centura cand ma urc in masina, pasager sau sofer. Ce a reusit Grutza a fost sa ma conditioneze sa imi pun centura DOAR cand ii aud tiuitul panicard. Poate fi totusi fentat prin levitatie, sau, mai la indemana, o pozitie nenaturala de genuflexiune cu spatele sprijinit de spatar. Dupa cateva zeci de secunde tocmai ma bucuram si eu ca imi incalzesc un pic cvadricepsii, dar turistul machiavelic pune o frana brusca si ma varsa inapoi pe scaun, iar Grutza isi face constiincios datoria si incepe sa piuie victorios.

Ce scria pe placuta aia ? Aha, sat traditional.

Drumul asfaltat recent se transforma intr-adevar in drum traditional, si intram intr-un sat cu case traditional daramate si destul de dezolante, cateva tractoare ce pareau dezafectate, si un porc traditional care se scarpina de o buturuga. Sunt mari sanse ca acel topor traditional infipt in respectiva buturuga sa ii marcheze sfarsitul in vreo 9 luni asa...
Ok, destul cu istoria si culturalizarea. Facem cale intoarsa spre Hateg si ne hotaram sa vedem rezervatia de zimbri.

Zimbrii au disparut de pe teritoriul Romaniei si al Moldovei in secolul XVIII - ultimul exemplar a disparut in 1790. Ca si bourul, au fost vanati pana la extinctie.
In Europa mai sunt cateva populatii reziduale in Polonia si Rusia (undeva la nord de Georgia), desi candva, in Holocen teritoriul zimbrului se intindea de la peninsula Iberica (nordul Spaniei de azi), pana in Asia, in nordul Mongoliei.
Zimbrii au fost reintrodusi in Romania in 1958, pornind de la o pereche importata din Polonia - Podarek si Polonka. Haios este ca, pastrand traditia numelor cu indicativ de tara, zimbrii romanesti poarta nume care incep cu Ro - Romina, Roxana, Roman.

In 2014 aproape jumatate din efectivul de zimbri de la Slivut au cazut prada virusului limbii albastre - boala virala transmisa de insecte. Pana in prezent s-au nascut acolo 50 de pui, care au fost distribuiti in tara la celelalte 2 rezervatii - una la Vanatori Neamt si alta la Neagra Bucsani.
Toata populatia reziduala (de cca 3000 de zimbri, in total) are la baza 12 indivizi, si evident e vulnerabila la boli genetice. In muntii Tarcului se incearca punerea in libertate a lor, si repopularea anumitor zone - a fost o surpriza placuta sa aflu ca se fac eforturi in directia de a reconstrui ceva distrus de mana omului, la noi sunt atat de rare astfel de vesti. Sunt aduse chiar si exemplare din alte centre de reproducere pentru improspatarea materialului genetic.

E totusi ciudat si oarecum trist sa vezi un animal de pana la o tona greutate si 2 metri inaltime la greaban, resemnati in spatele unor garduri, supusi tirului de pietricele, blituri si sunete ale vizitatorilor rezervatiei.

Mi-a placut sa ii vad. Am deschis clandestin unul din chepengurile folosite pentru aducerea hranei, si aproape am intins mana sa il mangai pe cap pe uriasul fornaitor, in timp ce isi manca faina de porumb. Sunt intr-adevar impresionanti, simti ca iti vibreaza plamanii cand vocifereaza, si pamantul duduie infundat la pasii lor grei. Insa, intr-un fel, mi-ar fi placut sa ii vad mai putin resemnati, mai putin dependenti de om. Poate candva ii vom vedea liberi in paduri... macar putem sa visam la asta.