Mi-i aminteam ma sumbri, mai severi, mai abrazivi. Dar azi Bucegii au fost minunat de solari.

Ne intalnim la 8:30 la Gura Diham. E prima noastra tura cu Andrei; e inca stresat de o mica intarziere si intinde pasul... drept consecinta intindem si noi limba de un cot. Are un ritm omul asta, ne uitam oarecum speriati unul la altul ca o sa ajungem deja storsi ca niste carpe la baza Acelor si or sa ne tremure turloaiele pe acolo in cele mai inoportune momente. Andrei insa stia ce face si de ce trage de noi, bate muntii astia de suficienti ani cat sa le stie toate cotloanele, si sa imparta si cu altii cate ceva din ce a acumulat de-a lungul timpului. Ne astepta un traseu de aproape 12 ore, in conditii normale, si nu isi dorea deloc sa repete experienta de saptamana trecuta, cand impartise poteca cateva minute bune cu un urs seara, la intoarcere. Ursii din Bucegi sunt printre cei mai dubiosi si imprevizibili, s-au obisnuit ca oamenii sa stea la cativa metri de ei sa ii hraneasca, sa isi faca selfie-uri, sau sa ii imortalizeze in circumstante umilitoare, scormonind prin tomberoane... deci nu ai garantia ca se va speria si se va da la o parte, mai ales cand e in proximitatea unui grup mic.

Potecuta urmeaza Valea Morarului, si un paraias simpatic si proaspat care se potrivea de minune cu razele strecurate prin padurea proaspata si racoroasa.

Din Poiana Morarului, Acele par o fortareata inexpugnabila.

Il tot batusem la cap pe Andrei sa urcam partial pe Valea Adanca, pana pe Braul Mare al Morarului. Insa cum intarziasem destul de mult, si partea cea mai comestibila a Vaii Adanci se oprea la Braul Mare al Morarului, cam aveam de ales intre Brana Acelor si traseul pe Valea Adanca - nu era timp de ambele. Asa ca ne scuzam de balbaiala, si alegem Braul Acelor (Braul de Sus) - o potecuta superba, aeriana si improbabila care incinge baza Acelor.

In poiana cu Urzici, no zaiet pagadi Valea Adanca.

Valea Adanca, cotata 1B, se termina undeva pe Morar, deasupra Acului de Sus - optional, intr-un horn. Nemesisul vaii este un bolovan spalat si fara prize - pe care oamenii il trec uneori cocotati unul in carca celuilalt; pentru ca deasupra exista un piton, se poate catara si la artificial pasajul. Insa bolovanul ursuz este situat deasupra iesirii spre Braul Mare al Morarului - daca nu te descurci cu el macar ai o "fisa" de retragere fara prea mari probleme care sa implice descatararea unor praguri dificile.

Fiecare cu muntele lui - o surplomba mica pentru om, dar un loc confortabil la umbra pentru un melc de stanca.

Daca Dumnezeu ar juca zaruri... astea ar fi :)

Calmul vaii parca te invaluie cu totul, cum curge lin talazul de iarba peste stanci.

La nivelul Braului Mare al Morarului - parasim valea, si balaurim nitel pana prindem Braul de Sus. Teoretic, hatasul Braului Mare incinge Balaurul (Bucsoiul Mic) in continuitate cu Braul Mare al Bucsoiului, pe care l-am intalnit la Turnul cu Jnepeni - pe la jumatatea Vaii Bucsoiului. Andrei ne confirma ca braul cu pricina are destule discontinuitati; cel putin de la Turnul cu Jnepeni nu parea foarte bine conturat. Oricum, braiele par mai fioroase de la distanta decat de aproape, precum si vaile par mai blande si mai abordabile pana pui piciorul pe ele.

Cel mai probabil, Valcelul Morarului (?).

Soarele se joaca in pletele unei zade.

Creasta Balaurului, scaldata intr-o lumina calda. De vizavi vegheaza ca o santinela Broscoiul lui Andrei - parol ca bolovanul asta ca arata fix ca o broasca, cu ochii bulbucati si gura schimonosita de general, cocotata pe perete in niste prize care tin de mii de ani.
Putin deasupra Broscoiului se citeste poteca Braului Mare al Morarului.

In zare se vede pana la Muntii Vrancei, culmea Lacauti, Goru. Mai aproape sunt culmile mai domoale ale Baiului, Pietrei Mari, si nitel mai departe - Ciucasul.

Are we there yet ?
Simteam cum ne topeam incet la deal si inaintam ca prin melasa. Zau ca daca trecem de nenorocitele astea de pante alte prostului, restul o sa fie parfum. Nu pare cine stie ce, insa o panta constanta de 45 grade cam scoate untul din tine.
Trecem praguri firave de smocuri de iarba, si conglomerat cu care ramai in mana. Cumva, suntem mai familiari cu Craiul si cu valcelele lui inguste si primitoare; Bucegii par ca niste uriasi care se scutura de tine ca de un purice daca nu te agati bine in blana lor. Asa ca "prizele" de iarba sunt binevenite.

Andrei. Nu stiu exact cu ce functioneaza, pare ceva pe baza de kerosen. Dar trebuie imortalizat momentul pauzei - se pare ca mai face si din astea uneori, la ocazii speciale gen eclipse, ploi cu lacuste si luni sangerii-albastre. Se zice.

Un timp, dupa iarba, jnepenii te tin in causul lor. Apoi nu te mai tine nimic.

Reintalnim Valea Adanca.

Braul se contureaza din ce in ce mai bine - sub forma esarfei verzi de la baza peretelui, pe care se asterne o potecuta aparent imposibila. Spatiul e deschis, din loc in loc mai strabati cate un valcel, care rupe continuitatea branitei ingusta si foarte aeriene. Te intrebi in cate bucati o sa ajungi jos daca faci un singur pas gresit. Jnepenii sunt prietenii tai cei mai buni un timp, cat te pot prinde in causul lor moale, insa si ei se termina, si ramai doar tu cu poalele Morarului in dreapta si haul in stanga. Cred ca asta a fost, de departe, cea mai riscanta parte a traseului, in care era cam imposibila asigurarea. Teoretic, traversarea Acelor e un traseu pitonat bine asigurat, insa o vorba spune ca un piton este sigur doar pentru cel care l-a batut (si uneori nici pentru el).

Inconjuram baza Acului Mare.

Si, dupa vreo 4 ore si ceva... avem in fata Creasta Ascutita. Mai sus de strunga inierbata din dreapta imaginii se urca spre Acul Mare, deci meritam o mica pauza de reculegere (de pe jos). Baietii stau sa sparga o aluna impreuna, iar eu folosesc timpul ca sa nu las Creasta Ascutita nebifata, si ma duc putin sa gust un preview de stancarii inguste si flori de colt.

Doua mogaldete isi fac aparitia pe varful Crestei. Andrei cam sare ca ars si ne mana la deal, stiind ce inseamna ambuteiajele pe Ace. Fusese si o vreme neprielnica in saptamanile anterioare, iar de jos se vedeau deja destui oameni pe traseu care se bucurau de aceeasi vreme perfecta, ca si noi. Habar nu aveam insa cine erau cei in cauza... si faptul ca ii cunosteam. Lumea e mai mica decat ai impresia, mai ales in sfere cu interese comune.

Mai mancam un pic de iarba pana pe Acul Mare.
Aici era deja montata coarda de catre echipa de dinainte, 4 oameni faini de care ne-am lipit si cu care am continuat drumul.
Facem anourile lonja, si da-i inainte pe crestulita ingusta... ingusta... din ce in ce mai ingusta. Te intampina ca o punte de castel, spre o lume noua si fascinanta de piatra, care sper sa nu ne ramana straina. Nimic nu te leaga de un om mai mult decat faptul ca atarni cu el de aceeasi sfoara, pe un colt de stanca.
Catararea nu e deloc tehnica aici, singura problema e expunerea - pe toate partile poti sa iti iei zborul pret de sute de metri in jos- la un pas gresit, la o pala de vant mai puternica, sau daca iti joaca feste neuronu' vestibular.
Oricum, deja sentimentul de nesiguranta de pe Brau si scenariile catastrofice pe care ti le rumegau mintea se dusesera; sfoara asta, aparent firava, face diferenta, si poti sa te bucuri cand plutesti deasupra crestelor.

Rapa Mare. Pare lipsa de inspiratie, dar chiar asa se numeste :)

Uneori pe aici se "calareste" stanca. Turistul e concentrat pe cei 20 cm patrati de stanca din fata ochilor - parca stanteaza cu o privire de foc cerculetul lui de confort, si ii da inainte cu demnitate si aparenta nonsalanta.

Te simti norocos ca ai prins inca in picioare aceste stanci - o combinatie fatal de atragatoare de fragil si etern. Mai ales cand mai ramai cu cate o bucata de conglomerat in maini... Oare cand o sa o ia la vale bolovanul asta ? Dar cel de care e aninat anoul pe care atarna firav balustrada ?

Privirea asta zice: "4 tarte. Una pentru fiecare Ac". (Am inceput cu una de mere, in caz ca va intrebati, dar inca am restante).

Si daca tot mi se imbarligasera semicorzile, ca erau incomplet desfasurate si am coborat prima, profit de ocazie sa clicai niste cadre din rapelul de 20 m. Scuze, nu ma pot abtine, hai ca n-am pierdut chiar atat de mult timp si a meritat - m-am pricopsit cu inca un moment de colectie. Machard-ul, cel mai bun prieten al omului, ma tine aninata de Ac, desi mainile sunt pe aparat, nu pe coarda.

In Strunga acului Mare zabovim putin sa coboare toata lumea. Daca tot am folosit balustrada lor, Andrei intoarce favorul si rapeleaza si ei pe corzile noastre. Cineva isi scapase reverso-ul la vale, si a fost nevoit sa rapeleze cu un semicabestan pe caraba - si cred ca facut-o sughitand putin, coarda n-a fost prea fericita in legatura cu asta. Uzura mecanica este mult mai mare, se distribuie pe o sectiune mult mai mica din coarda si torsiunea este alta, comparativ cu un dispozitiv de rapel.

Si cum ne holbam noi la Rapa Mare, vine la vale o statie, scuipand butoane si bucatele de plastic. A avut capul tare, a naibii, ca era inca functionala. Asa simpatice ni s-au parut statiile alea pereche, incat ne-am luat si noi dupa tura asta. Nu stii niciodata cand ai nevoie, atunci cand uzi gradina, sau vanezi molii prin casa, trebuie sa fim organizati.

" - Roger, Roger ! - Do we have clearance, Clarence? "

In fata - abruptul Costilei si poteca de pe Valea Cerbului. Ce linistita pare de aici, de departe... poti sa te bucuri de cat de frumos e locul , si ignori poteca de obicei plina, circul de mai jos de la campingul de rulote, tomberoanele rasturnate de ursi derutati care nu inteleg ce cauta atata mancare si atatia bipezi fara pene prin habitatul lor.

De aici se aglomereaza vizibil locul. Ne asiguram cuminti de pitonul mai vechi de la baza Degetului Rosu - si pe noi si bagajele, si asteptam sa coboare ceilalti... Hornuletul de la baza Degetului e mai usor accesibil fara rucsac, este destul de ingust. Ceilalti par sa nu aiba decat o singura coarda relativ scurta (40m), au rapelat din doua bucati coborarea de pe Deget - care nu avea mai mult de 25 m in total. E ca pe bulevard, acum nu imi pare rau ca m-am legat in selb de inelul ala, la ce ambuteiaj se crease acolo, nu era exclus sa iti iei un branci din greseala si sa te trezesti in mod stupid lansat din peticul de aparenta stabilitate de la baza Degetului Rosu.

Mi se pare ca aud undeva in spate o voce baritonala cunoscuta... "Fain e la munte". Haha, cineva i-a copiat lui Adi Scurtu replica, ce chestie...

Dupa ce se linisteste iuresul, al doilea Ac ramane al nostru. Dau buzna, si reusesc cumva sa fac o priza de cot, care a lasat un suvenir vanat-rosiatic timp de cateva saptamani. Nu-i amuzant sa te doara in cot. Atunci insa n-aveam nicio treaba, ma simteam cu atat mai confortabil in hornuletul ala cu cat aveam mai multe puncte de sprijin lipite de stanca... fund, genunchi, cot, maini, si undeva secundar, picioarele - usor inutile si lipsite de dexteritate, ca la orice incepator in ale catararii care nu se bazeaza suficient de mult pe tractiunea spate. Imi aminteam de cate saritori mai inalte si mai expuse am cocotat in trecut fara urma de asigurare. Aici insa eram relaxati.

Turistul pune amprenta familiei pe carnetelul cu impresii de pe Degetul Rosu. Apoi il asezam (pe carnetel, nu pe Turist) la locul lui, intr-o punga, apoi in alta punga, apoi intr-un borcan de plastic, apoi sub o piatra... sub care probabil se prelinge prima ploaie si il boteaza strasnic, dar intentia e simpatica.

Bolovanul cu anou rosu e cel mai bun prieten al omului, pentru asigurarea de la urcare.

De un bolovan mai mare atarna cateva cordeline, batute de ploi si uscate la soare de cine stie cat timp... si de care vom rapela. Inghitim in sec si ii dam la vale... aici trebuie sa recunosc, control freakness-ul meu a batut nitel din picior, mai aveam putin si lasam o bucata de coarda de bolovanul ala... ceea ce inca nu cred ca ar fi fost o idee rea.

O parte din oameni isi vedeau mai departe de treaba spre Acul Crucii. Cand termin coborarea, cineva ma striga si imi face cu mana din spatele bolovanului de pe varf. Aud din nou ca "fain e la munte". Ce mica e lumea, intr-adevar ! Cei doi pe care ii zarisem pe Creasta Ascutita, si care trecusera pe langa noi la baza Acului Crucii incercand in mod inspirat sa sunteze coada, erau Adi Scurtu si Octavian Radan.

Trupa extinsa. Mihaela, Alex, Cosmin, Marius si Andrei. In Strunga Degetelor, inainte de Acul Crucii, stam la palavre, la rontait de nuci, la prajit la soare, pana se mobilizeaza trupa foarte mare din fata. Si stam... si stam... si reusim sa pierdem aproape 2 ore in care ne uitam cum se scurg alene la deal unul cate unul. Chestie care nu a fost tocmai in regula, si care ne-a costat coboratul pe intuneric spre Valea Cerbului, plus ceva graba la final.

Pe Degetul Prelungit, inainte de Acul Crucii e un urcus usor pe care Andrei vrea totusi sa ne asigure, ca un ghid responsabil "care este".

Apoi in mica strunga cu o ferestruica, il filez de langa clepsidra din imagine - ca sa nu fie o tiganie completa faptul ca tineam degeaba de sfoara, ma infig in crapatura cu pricina ca o nuca supradimensionata.
Cam asa arata de sus toata istoria, cu mine miscandu-ma subtil spre ferestruica cu pricina cand simteam ca Andrei sta pe loc si nu era cazul sa ii dau fir, sa ma asez mai bine in scaunelul de stat la coada la paine. Da, stiu, nu avea cum sa cada de acolo, era o catarare banala... dar daca... ?

Andrei plecase cu doua semicorzi dupa el, pe care le asigurase alternativ in diverse puncte intermediare. Ne-a filat separat de sus, pe rand, am plecat eu prima, si trebuie sa recunosc ca mi-au tremurat nitel turloaiele, desi, iarasi, nu era un pasaj dificil. Ultima parte se trece la o cheie de pumn din care nu iti vine sa mai iesi, si ai un ditai pragul pe care poti sa calci, insa daca nu ai mintea obisnuita cu expunerea, si e printre primele tale trasee de catarare, e ceva memorabil.

Imi asteptam jumatatea mai buna, legata cuminte in selb de naiba stie ce, si isi fac deodata aparitia niste capete pe deasupra stancii. Traseul asigurat trecea pe lateral, pe unde se vad semicorzile... Mai sa fie, gorobetii astia de unde s-au teleportat ? Si, mai ales, pe cine au calcat pe cap ? Asigurati erau de Sfantu' Duh... Unul zambeste galant si intinde o mana. "- Danutzzztztztzzz.... ". Hai noroc. Parca ma uitam la sarpele Kaa din Cartea Junglei. Ce sa zic, felicitari pentru cojones, dar parca nu merita riscul.

Ma asteptam sa il vad nitel vinetiu la fata, dar Turistul isi face aparitia ultra-relaxat, dupa ce isi culesese si el jumatatea aferenta din asigurari (partenerii nostri de tura au folosit asigurari proprii, asa ca fiecare si-a adunat buclele de pe semicoarda lui). Cumva, complet anapoda fata de restul lumii, i-a fost mai usor pasajul asta decat urcarea prin minunea de hornulet de pe Degetul Rosu. Neam de capru de munte, ce sa-i faci...

Anou, monser, cum am fi atarnat noi de tine, bine ca nu stiam mare lucru despre asigurarea pe Acul Crucii.

Turistul in actiune. Deja incepe sa-i placa, oricat ma bombane.

Andrei se indura si de cei din urma, si imparte cu ei coarda.

O raza scana peretele Costilei. Soarele parea ca isi va lasa curand capul jos, sub creste. Noi eram inca scaldati in lumina si adrenalina din aia buna, dar peste vale incepeau sa se lase ceturile de seara. Andrei se stresa nitel, dar noi cu gradinita eram relaxati, si ne ardea de poze si topait pe pietre.

O ultima urcare pe Acul de Sus... si se termina distractia. Si pe aceasta o asigura Andrei. Iarasi, tehnic nu era nimic dificil aici, insa umezeala incepea deja sa se depuna pe pragurile de iarba, care erau si destul de friabile. Nu strica o sfoara la timpul ei :)

Si gata, suntem pe Acul de Sus.

Zburdam de "la revedere" peste minunea asta scaldata in auriu... Fricile au trecut, s-au incuiat bine intr-o cutiuta, pana data viitoare, acum a ramas doar relaxarea si endorfinele de la final de tura. Turistul calca ingrijorator de dezinvolt pe crestetul Acului de Sus.

Gasim si varianta cu Horn a finalului Vaii Adanci, imediat sub Acul de Sus. Plus o gramada de alte minunatii in Dumbrava Minunata de sub Capul Morarului.

Noaptea nu-i ca ziua, problema cea mai mare devine roua care se asterne peste iarba. La fix am terminat traseul, la coborarea abrupta pe Sistoace, din brana in brana spre Braul de Sus si apoi spre Valea Cerbului, am simtit din plin cat de alunecoasa era... nu-i nimic, doar miroseam floricelele mai de aproape.
Mai pe fund, mai intr-o rana, trecem de pe Braul Mare al Morarului pe Valea Cerbului in jur de ora 21:30. La marele fix, cand s-a stins ultima farama de crepuscul. Niste tipi cu un cort asteptau ursul pe Valea Cerbului - pusesera cortul fix pe Vale, vizavi de paraiasul de langa poteca. Andrei tocmai avusese ceva de furca cu un urs saptamana trecuta... pur si simplu nu il putuse convinge sa se care din poteca, si a mers in spatele lui minute bune.
Cum vorbesc oamenii vrute si nevrute timp de doua ore si jumatate pana jos, la circul de rulote din Vale, am trecut prin subiecte de genul "excedent de 7 miliarde de bipezi", multe pizza, un borcan cu gem de zmeura... si oricat ne grabeam, cateva zeci de secunde toata lumea a simtit nevoia sa isi stinga frontalele, si sa se holbeze la cerul plin de stele. As fi stat acolo ore in sir, in aroma aia de pamant umed, la vanatoare de Perseide. Cumva bezna aia nu avea nimic amenintator, chiar daca padurea e plina de viata, mai ales noaptea.
Am ajuns pe la 11:30 jos, pe poteca de la Plaiul Fanului, si intoarcerea in preajma "civilizatiei" te umple de amaraciune. Fum gros de gratare, sute de watti de bumsi-bumsi care n-aveau ce cauta acolo, zgomot de sticle de bere ciocnite cu sete... plus lume adunata ciorchine langa un biet urs scufundat pana la brau intr-un tomberon de pe marginea drumului, in cautarea cinei.
Poate parea amuzant, dar atunci am simtit mai mult furie si tristete. Atunci cand cineva va uita ca este totusi un animal salbatic si imprevizibil, si va incerca sa isi faca un selfie cu el sau sa il hraneasca din mana, animalul ala neajutorat va deveni din vedeta tomberoanelor de la camping o amenintare care "va trebui neutralizata". E singurul lucru care m-a lasat cu un gust amar, dupa o tura minunata... si unul din motivele pentru care pana acum nici nu prea am luat contact cu potecile Bucegilor.

Asta e harta comorii de azi. Ii multumim lui Andrei pentru tura, si ne uitam cu interes spre urmatoarea :)

A doua zi, dupa cele 14,5 ore de traseu, n-am mai fost buni de nimic, decat sa lenevim prin Sacele. Am amanat o saptamana planul cu Anghelide... si am ajuns doar la o plimbarica relaxanta prin Magura, pe drumul daramat pe la Fantana lui Botorog. Era weekendul de dinainte de Sf Maria... si locul era populat peste masura.

Uitasem sa colectez bucatica de munte pe care o iau cu mine dupa fiecare tura - proabil simteam ca nu o merit intrutotul, pentru ca nu am facut singuri traseul - asa ca am *colectat* in compensatie cativa bolovani frumosi pe care sa ii insiram in jurul lui Dutu' (Molidutu'). Turistul a ramas nitel socat cand a deschis portbagajul. Asta se intampla cand iti lasi nevasta singura cu cativa bolovani.