Desi e nefiresc de cald in ultimele zile, toamna incepe sa isi arate coltii. Sambata, o ploaie mocaneasca a luat locul furtunilor de vara, in ciuda celor peste 30 grade din timpul zilei. Asta ne lasa insa sa acumulam somn si lene, astfel incat duminica sa facem ochi la 3 dimineata, si sa plecam la 4:30 sa il vedem pe ursuzul Bucsoiu.

Padurea e magica... Realmente magica, avand in vedere ca astea se pare ca sunt Psilocybe Semilanceata, (cel putin asa sustine Shulgin-ul de la birou :) ).

Cateva raze de soare se strecoara pe sub copaci, si ridica umezeala din sol. Ceata laptoasa face copacii sa pluteasca, intr-o liniste mormantala.
Pe trunchiuri se prelinge lumina aurie, si treptat dimineata mohorata parca se imbraca intr-un voal de zana. Copacii rari, presarati cu bolovani stravechi intr-o poiana, lasa lumina sa se strecoare fuioare. Raman putin blocata in peisaj, clicai apoi isteric in toate directiile, in timp ce Jumatatea bate darabana pe o buturuga.

Doua ore mai tarziu , (cu tot cu sedinta foto a padurii in pijama), eram la baza Vaii Bucsoiului. Mohorata se arata treaba la orizont, dar speranta moare ultima, poate ca acele raze timide vor razbate mai tarziu prin norul care poposise in vale.
Ramane de vazut cat de alunecoasa va fi situatia. Desi valea (cotata 1B) se deschide spre est, are un aspect mai degraba similar vailor nordice - zapada pana tarziu, roci friabile (joc termic mare intre noapte si zi) - toate astea probabil datorate pantelor Bucsoiului Mic si Mare - umbroase si prielnice avalanselor si viiturilor.

Prima saritoare o ... sarim prin stanga. Aderenta era mizerabila. Pe langa zonele cu muschi care sunt permanent umede, condensul de dimineata si ploaia din noaptea trecuta ne-au convins destul de repede ca nu merita riscul.

Dupa niste praguri dragute de iarba, urmeaza toboganul asta...

O lespede mare, care imi aduce aminte de textura toboganului de piatra din capul strazii Staicovici (cred ca parcul se numea Bragadiru). Sa-i zicem "Saritoarea Printului din Persia", pentru ca iti vine sa o abordezi din fuga, poate-poate... :)
Nu este inalta, dar poarta amprenta torentilor de viitura, e lucie, fara prize, iar hornuletul din dreapta ei, obturat sus de un bolovan, parea la fel de umed si plin de muschi ca si prima saritoare. Ori ne intoarcem (no way!), ori viermuim cumva inainte, in stil kamikaze-invers (adica in sus, nu in jos). Se cheama râmonaj tehnica, e patentata aici.

Reusim cumva sa biruim saritoarea nemernica, si apoi luam la rand ce ni se oferea. Lasam in stanga intrarea pe Valcelul Portitelor si Valcelul Grohotisului - niste vai ceva mai dificile. Bucsoiul e prima vale de abrupt din Bucegi pe care o facem, si constatam ca lucrurile sunt diferite fata de nemarcatele Pietrei Craiului.
Am inceput sa ne atasam de catedralele sale albe de calcar... Desi Craiul are saritori mai inalte, vaile sunt mai inguste si din acest motiv, parca mai primitoare. Calcarul de Crai aluneca precum untul atunci cand e umed, nici nu te poti gandi sa abordezi o vale in astfel de conditii, dupa ploi. Insa uscat, oricat de friabil ar fi, gasesti la tot pasul prize pe care te poti baza.
Conglomeratul de Bucegi e altfel. Aderenta pe ud e ceva mai buna, insa atunci cand slabesti presiunea pe punctul de sprijin (adica fix atunci cand vrei sa decolezi de pe el), te cam lasa... balta.
Incerc sa ma agat de un bolovan de granit iesit ostentativ din conglomerat. Nici nu ma opintesc bine in el, si bolovanul aparent solid se cliveaza undeva la planul stancii. L-am luat acasa suvenir :) Fiind o roca mixta, cu resturi de granit, cuarturi, gresii, calcare, prinse impreuna intr-un ciment de argila, e extrem de friabila, cel putin in zona asta in care sunt mai mereu infiltratii de apa de pe versanti. Totul pare sa atarne de un fir de par.

Depasim saritoare dupa saritoare. Nu a mai fost nimic dificil dupa "toboganul de apa".
Ne apropiem de Turnul cu Jnepeni. Aici facem o mica pauza de alimentare. "Mancasem" mai mult cafea de dimineata si incepea sa se simta in minus la coordonare. Niste zahar in sistem face minuni la indemanarea pe stanca, nici nu stii ce te loveste daca abordezi problema pe nemancate, ca sa nu mai vorbim de o dispozitie ursuza si mormaitoare.

Se vede deja Turnul cu Jnepeni. De aici porneste pe dreapta Valcelul de sub Varf - o varianta de a ajunge in creasta ce diverge din Valea Bucsoiului.

Saritoarea de dinaintea Turnului, si o farama de cer - raritate in ziua de azi.

Turnul cu Jnepeni marcheaza intersectia cu Braul Mare al Bucsoiului. De aici, valea isi schimba aspectul, devine un defileu ingust, si cufundat in norul mohorat care coboara, al naibii.
Urc povarnisul instabil pana pe Braul Bucsoiului, la un punct de belvedere. Coborarea inapoi spre Vale a fost mai degraba o alunecare controlata, o lua pamantul la vale cu tot cu grohotis.

De aici, terenul devine din ce in ce mai friabil. Din loc in loc, mici sagetele rosii indica drumul, de parca nu era clar ca in sus e :) Pamantul pastreaza inca urme inguste de copite - au trecut de curand capritele pe aici.
Mi-e din ce in ce mai dor de micul Sony Alpha5000, lasat acasa in favoarea fratelui mai mare, A7. Ma dispera, e incomod, nu ma lasa sa imi tin centrul de greutate cum trebuie - langa stanca. Vreo 2-3 saritori le-a petrecut in rucsac, aveam nevoie de toata atentia si mobilitatea pe care le puteam avea. Valea ne da nitel de furca; o sa fie un episod memorabil de bolovaneala - cel putin in conditiile astea de umezeala. Majoritatea saritorilor ar trebui depasite in sprait, insa nu se leaga mai deloc lucrurile cand aluneci ca la balamuc.

Dupa Turnul cu Jnepeni, saritorile devin ceva mai inalte. In plus, aveai mereu senzatia ca grohotisul de sub picioare o va lua la vale.
Nu mi-as dori sa fiu fara casca aici.

Un mic tanc stancos separa temporar firul vaii. Noi am ales partea dreapta, intrucat pe stanga - un diedru dragut - se prelingea apa, si parea ceva mai umed decat alternativa.

Incep sa apara si vestigii de la accidentele de pe Vale. 3-4 resturi de mantale de ploaie si alte haine, se ivesc dintre stanci, si aici, si mai sus.
In octombrie 2012 au pornit 3 oameni in sus pe vale, si s-au intors doar doi, coborati de Salvamont. Unul a cazut prada unui torent de pietre si pamant provenit de pe versanti (detalii aici), iar altul a fost aproape complet ingropat. Mai aveau aproape jumatate de ora pana la zona de siguranta din Saua Bucsoiului Mic.

O caprita trecuse de curand pe aici. Si ca s-o spunem pe-a dreapta, a facut "ceva" pe prizele noastre, unde simteai nevoia sa calci sau sa te agati cu mainile, era deja ocupat de mica marcatoare de poteci :)

E destul de sinistru, insa hainele astea orfane iti suna un semnal de alarma, si te fac sa intelegi ca nu esti cu nimic mai special decat altii, ca nu exista nicio constiinta universala care te tine in palme, si ca esti - poate mai responsabil ca oricand, de viata ta si de a celui de langa tine.

O noua alegere se prezinta in fata. Cu ceva noroc, zarisem fugitiv, cu putin timp inainte ca ceata sa inunde valea, bolovanul suspendat precum sabia lui Damocles pe valcelul din stanga. Pe acolo era drumul.

Saritoarea de sub bolovanul "lui Damocles" este ultimul prag mai indaratnic al vaii. In dreapta sta sa cada un perete. Crapaturile de care ne temeam putin prin Strunga Dracului, acum cativa ani in drumul spre Negoiu, par acum absolut benigne. Aici muntele chiar o ia la vale, bucata cu bucata, ideal e sa nu fii prin preajma cand asta se intampla.
Ca sa atacam putin mai in siguranta problema, inainte sa o urc, ma leg de un bolovan din aval. Pare inutil, insa in caz de belea, macar luam in marsarier doar saritoarea cu pricina, si nu toata valea inapoi spre Turnul cu Jnepeni. Saritoarea e destul de incomoda, si ingusta. La nevoie, se puteau scoate sacii si trage ulterior sus cu o cordelina.
Ajunsa sus, gasesc o bolostanca de care il pot asigura pe Turist. Pragul de sus al saritorii este usor surplombat, insa bolovanii de sus sunt totusi relativ stabili si pot fi "luati in brate" pentru ridicare.

Trebuie sa recunosc ca desi vedeam firele de iarba crescute de o parte si de alta a proiectilului astuia, tot am avut o strangere de inima cand am trecut pe sub el. Un mega-drob de sare :)

Ultimele zvacniri ale balaurului din urma - grohotisul instabil pana la branele cu iarba din apropierea crestei. Mergem pe rand, astfel incat sa nu dislocam bolovani in capul celui de jos.

In sfarsit, luminita de la capatul tunelului. E deja ora 14:00, nici nu stim cum a trecut timpul, am petrecut 3h 45 pe vale. Oricum, nu e graba pe un astfel de traseu, pasajele de catarare trebuie abordate cu atentie, si savurate in tihna.

Sus, privelistea iti taie respiratia. Am fost de prea putine ori in Bucegi, sunt munti cam prea umblati pentru gusturile noastre, insa ziua de azi a fost deosebita. Norii s-au spart cateva minute, suficient cat sa vedem faldurile de stanca ale Morarului, cabana si statia meteo de la Omu, si chiar o farama de Costila.
Urc degeaba pana in Saua Bucsoiului, nu se ghiceste nimic spre Malaiesti.

La marele fix, dupa ce ne facem plinul de calorii si hotaram sa cautam poteca spre Creasta Balaurului, norii incep sa faca asta:

Se iveste din ceturi spinarea Balaurului - creasta Bucsoiului Mic. Ramai efectiv fascinat de palcurile mari de flori de colt, sunt efectiv peste tot, trebuie sa fii atent pe unde calci sa nu strivesti cate o pufoasa din asta. Deja floricelele minuscule din centrul sepalelor se transforma in seminte si isi iau zborul pe vanturi, a venit toamna.

Versantii macinati de vreme ai Morarului

In stanga - peretele Bucsoiului Mare.

Intrusi sub acoperire in conglomerat - niste bucati rotunde de granit acoperite cu licheni.

Poteca "balaureste" de regula pe versantul sudic al crestei, insa un timp, se poate urma cu usurinta si maxima placere creasta matematica. Haurile se casca in stanga si in dreapta, vedem de sus coltanii ascutiti care se iteau din Valea Bucsoiului.
Tot pe Creasta Balaurului, fiecare in mica lui strunga, se termina si cele doua Valcele - V. Portitelor si V. Grohotisului.

De pe un mic promontoriu, poti privi abisul in ochi. Are ochi adanci si frumosi :)

Hotaram sa ne dam jos de pe stancaria crestei si sa revenim la poteca, pe un povarnis abrupt spre valea Morarului. Si aici trebuie sa fii atent sa nu dizloci pietre, pentru minimizarea cucuielor si a sanselor de cap spart trebuie pastrata casca in continuare. Cumva atentia iti scade, intervine oboseala si relaxarea de dupa partea palpitanta de dinainte. si poti sa il altoiesti pe cel de jos - in ciuda numeroaselor remuscari - cu cate o pietricica.

La linia jnepenilor, se complica lucrurile, poteca devine un adevarat labirint. Un timp ne luam gandul de la ea, doua capre curioase tocmai se iteau dintre jnepeni, si incercam sa ne apropiem de ele, fara prea mult succes. Dar e bine, daca ele sunt aici, inseamna ca blanosul din Morar inca nu a iesit la cina.

Treptat, sub cusma lui de vata de zahar, balaurul se mai domoleste. Insa balaureala noastra de abia acum incepe... Ratacim cu usurinta poteca, si pierdem cel putin jumatate de ora, "spalandu-ne pe dinti" cu jnepeni. Sunt inmiresmati, nimic de zis, dar eram obositi, iar drumul spre casa era lung. Probabil ocupatia de baza a caprelor de aici e sa faca poteci prin jnepenis, apoi sa stea in fund si sa sparga seminte uitandu-se cum se dezorienteaza lumea.

In sfarsit, o gasim, e chiar ea, poteca, langa o ferestruica mica si frumoasa. Ne luam la revedere de la uriasul mohorat Bucsoiul, si coboram pe versantul dinspre Morar, spre promontoriul inverzit de la Timbal.
Lasam in urma stancaria, dar nu si panta. Am dat cu fundul de pamant nu mai putin de 4 ori, pe noroiul argilos care captuseste poteca, acum foarte bine conturata. Parca Universul s-a razbunat pentru toate momentele in care am evitat impactul cu solul sfarsind in pozitii nastrusnice de yoga sau breakdance. Turistul nu a recunoscut nimic, insa in afara de momentele in care lua crengi in dinti, il auzeam grabindu-se subit la vale in directii aleatorii, spunandu-si in barba: "Unde te duci, mă?!".
Tre sa fii atent in ce cazi (de cazut... sigur se va intampla, mai ales pe ud), pentru ca valea e plina de floricelele astea tepoase si de urzici.

Spre Timbal, potecuta - atat de ingusta si ascunsa incat nu o vezi decat daca esti pe ea - serpuieste printr-un zmeuris delicios. Insa nu ne lacomim, stiind ca valea e locuita si ca practic suntem in mijlocul farfuriei blanosului din Morar. Nu stiai niciodata ce te asteapta dupa boschetul urmator, si langa cine te puteai varsa in poteca, asa ca am pus in aplicare protocolul de urs Alibec, folosit in nocturna pe Ciucas iarna trecuta.
Macar zmeura asta are bunul simt de a nu avea spini. Altfel la colectia proaspata de 125 de vanatai per capita, adaugam si niste tatuaje semipermanente.

Un greier zambaret.

Iesim din Valea Morarului in jur de ora 18:00. Acele Morarului se pregateau de culcare. In curand vom ajunge si acolo, nu putem rata asa minunatie de poteci aeriene !
Doua ore mai tarziu eram inapoi la Grutza, in scandalul lautaresc de la Gura Diham, hraneam doi catei gemeni cu sandwichul ramas, si ne taram incet, inapoi spre jungla noastra urbana de acasa.