Dimineata-i devreme, ciripelele ciripesc, paraiasul paraie... A tunat si a adunat la Plaiul Foii pentru o prima tura impreuna 3 ingineri si 3 artisti - noi, Dragos si Olga, Flori si Andrei. Nu stia nimeni exact pe unde mergem, dar aveam o zi lunga de vara la dispozitie sa orbecaim spre traseul Anghelide, apoi pe o portiune din ramura nordica a Braului de Mjiloc si sa ne intoarcem pe Valea Podurilor.

O luam scolareste la deal pe valea Spirlei, tranca-tranca, si uitam sa facem stanga unde trebuie, pana ne suna unora din noi alarmele si consultam *cartea* . Ne intoarcem cu coada intre picioare la confluenta discreta cu Vladusca. Nu trebuia decat sa cascam nitel ochii - pe harta, pe monografia Pietrei Craiului a lui Cristea, sau pur si simplu in jur, ca sa identificam cursul de apa mai firav si mai putin popular, marcat discret cu o mica momaie construita deasupra unei buturugi.

Cumva am senzatia ca disclaimerul meu de "e traseu nemarcat, o sa fie de balaurit, e lung, si destul de expus, o sa fie ceva catarare... sunteti siguri ?!" nu prea a trecut de Dragos.

Totul se linisteste cand parasesti potecile. Apa atat de limpede si proaspata pe patul alb de calcar n-am mai vazut niciodata...

Adapostul de vanatoare zace precum o ciuperca uriasa daramata - acoperisul alaturi de corp. Valea Vladusca are doua bifurcatii; stiam ca daca o luam aiurea avem sanse sa ajungeam la Castelul Craitei in loc de Anghelide, si se cam alegea praful de planul nostru.

Chiar si un copac rasturnat poate fi un adevarat spectacol... aici devii foarte constient ca viata dupa moarte e cat se poate de reala. Ciupercile, paianjenii, lastarii inmuguriti din cadavrul trunchiului pe un strat gros de muschi - sunt toate legate, imbraca complet locul si te fac sa cuprinzi ce forta uimitoare e viata.

Vanator - culegator. Ma rog, nu foarte vanator.

Un izvor susura discret din grohotis. Daca n-ai sti ca e izvor, ai zice ca e un curs temporar subteran al unui paraias care vine de mai sus. Nu avem nevoie de el acum, insa in Crai apa e o resursa pretuita.
Daca exista certitudini in viata, atunci gandul lui Dragos la o bere rece e una din ele. Deja incepuse sa isi faca planuri cum o sa stea cu Olga in stanga si berea in dreapta, dupa-amiaza, dupa cele cateva (7-8) ore de traseu. De-ar fi stiut...

Aici parasim grohotisul Vladuscai si drumul spre Craita, si alegem valea din stanga. Ne ajuta la orientare si o portiune de stanca galbuie de pe peretele din fata.

Ne dam seama ca soarele nu ne mai onoreaza cu prezenta. Ii cam pierdusem urma cand intrasem in padure langa adapostul de vanatoare. Sansele de ploaie incepeau sa se contureze, si mixul ploaie - Brau de Mijloc nu e ceva ce iti doresti.
La momaile imbratisate luam si noi ceva la bord, si ii dam inainte la deal.

Ajungem la baza grohotisului care urca spre Poarta Mare. Lejer, bucata urmatoare de balaureala prin padure putea sa lipseasca, daca am fi cascat ochii mai cu simt de raspundere. Dam sa ocolim grohotisul prin stanga, si desi vad vizavi potecuta bine conturata si decorata cu momai a Braului de Jos (este vizibil si marcajul banda verde daca te uiti cu atentie), cantecul de sirena ne cheama cumva mult spre stanga, unde alte urme de pasi inaintea noastra facusera acelasi lucru - unii din ei poate chiar cu treaba. Mergem pana poteca se pierde printre tunchiuri cazute, si cum nu parea sa inainteze niciunde, ne intoarcem la grohotis ceva mai bogati in ace de brad, crengute, frunze, si mai saraci in smocuri de par si demnitate. Deh, asta e, cand te iei cu vorba si nu casti ochii la traseu, se intampla chestii... care te costa o ora.

Andrei si muschiul lui.

Indiferent de tipul de casca, e mare nevoie de ea in Crai. Terenul e friabil, si marinimos cu pietrele in tartacuta.
Dragos isi ambaleaza motorul invizibil.

Deja le revenise oamenilor sufletul la loc cand vedeau asa locuri, si imi trecusera si mie sughiturile resimtite cand i-am bagat aiurea prin padure.

In sus pe grohotis, la nici 5 minute ne astepta parca batand din picior a nerabdare Poarta Mare. De aici, potecuta coboara cateva zeci de metri, si apoi incepe un urcus constant. Suntem ca si captivi intre abruptul vestic al Craiului, ca un zid de fortareata, si "balcoanele" suspendate ale potecii lui Anghelide, care iti lasa privirea sa zburde in zare, prin dealuri impadurite, grohotisuri si poteci umblate. Desi e sambata si a trebuit sa bagam ceva goarna dimineata sa scapam de bulibaseala de pe DN1, aici nu este nimeni, absolut nimeni.

Urcam catinel si cu rabdare prag dupa prag. Traseul e usor si relaxant, are foarte putine zone expuse. Nu ne grabeste nimeni, bradutii stau santinele in urma noastra, cerul e albastru, norii sunt pufosi. E o zi perfecta.

In stanga mi se opresc ochii si imi curg balele la un hornulet fain, despre care nu stiam mare lucru si pe care daca reuseam sa il catar, sigur nu il puteam descatara, si nu stiam nimic despre el. Hornuletul cu pricina este Valcelul Ulciorului, si urca direct in Braul de Mijloc, in dreptul grohotisului de la Grota La Ulcior.

Din loc in loc este inca vizibil vechiul marcaj cruce rosie. Candva, drumul lui Anghelide a fost poteca marcata, descris in 1968 in Almanahul Turistic. In prezent este folosit in special ca traseu de retragere spre Plaiul Foii, sau ca acces spre Braul de Mijloc si trasee de catarare. Nae Anghelide a cazut din Muchia Rosie in 1975, dintr-un traseu de o dificultate modesta (3A), iar placa sa memoriala e montata la intrarea pe Braul Rosu. Amintirea ca li se intampla celor mai buni, cumva nu ne-a taiat elanul si sentimentul de invincibilitate, insa e bine sa fii tras din cand in cand cu picioarele pe pamant. Nu exista nicio ordine cosmica din care faci parte, nu exista indurare de la legile naturii. Doar tu stai intre prezent si sfarsit, insa cumva asta nu e un motiv suficient sa nu incerci.

Mai gasesc un hornulet simpatic in care simt nevoia sa ma bag. Ramonajul nu e deloc punctul meu forte, se transforma destul de repede in râmonaj, si ma trezesc sus pe o movilita superba, langa un perete. Am un moment kodak in care imi dau seama ca sunt fix la jumatea a ceea ce se numeste diplomatic Degetul lui Anghelide, colocvial - altfel.
Urmeaza un mic pasaj ceva mai expus unde Turistul e un adevarat cavaler si ii asigura pe ceilalti, in timp ce eu clicai isteric la poze deasupra secundarului sudic al Vladuscai. Mica fisura in stanca este continuarea traseului de azi - Canionul Negru.

Degetul lui Anghelide (Degetul Spirlei) scaldat in soare.

Toata lumea se distreaza... mai putin Flori care bombane legat de incompatibilitatea lungimii picioarelor proprii cu pragurile saritorilor. Nu stiu de ce, pentru ca s-a descurcat de minune, se catara cu nonsalanta lasandu-l in urma pe Andrei. Ba chiar descatara confortabil cu spatele - o chestie care nu vine instinctiv oricui.
Pe alocuri, oamenii simt nevoia de asigurare. Coarda a devenit prietenul lor cel mai bun, la fel copacii si pitoanele sporadic imprastiate prin traseu pentru a face intoarcerea spre Plaiul Foii mai rapida, presarata cu cateva rapeluri. Bine ca Turistul se ocupa cu simt de raspundere de coarda. O singura data am intins-o si a trebuit sa stau sa deznod la ea, de imi venea sa aplic solutia lui Alexandru la Nodul Gordian. Nu ma pricep la orice inseamna ordine, decat daca devine o actiune suficient de stereotipa sa intre in reflex.

Din pacate canionul se termina dupa cca 100 m in care muntele te tine ca intr-un caus protector. Da, nu e un loc in care ti-ai dori sa te prinda urmatorul mare cutremur al secolului, mintea iti fabrica scenarii in care ramai strivit ca un gandac pentru eternitate, sau in care iei liftul la vale cu tot cu balconul care atarna fragil de perete.
Insa chiar daca bolostanca asta va cadea candva, deocamdata este bine infipta la locul ei.

Hercule si canionul.

Si ... iesim la lumina intr-un loc sublim.

Cateva raze se strecurau printre norii plumburii care deja se varsau peste Iezer in zare. In fata erau Creasta si locul de cort Elis. Pe un bolovan o sagetica rosie marcheaza intrarea in Canion, cum vii din Creasta - cel mai simplu prin grohotisurile si poienitele verzi ale Scocului Bun... in dreapta (S) Braul de Mijloc duce spre Lanturile lui Deubel, iar in stanga (N) - spre Valea Podurilor pe care urma sa coboram. Intepenim fermecati de atata frumos cateva minute bune. Luam cu noi cat mai mult din munte, din norii plumburii certati cu soarele, din iarba moale si grohotisul alb, din fruntile semete din fata noastra. Iubim mult muntele asta, cumva e mereu solar si demn, se simte ca acasa atunci cand te intorci la el.

Urcarea spre creasta prin Scocul Bun.

Incepe sa tune in zare... si decidem sa marim pasul spre sfertul de Brau pe care il aveam de parcurs si care, teoretic, nu trebuia sa ne puna probleme.

Trecem pe sub Grota La ulcior, si coboram o limba de grohotis. Sunt causuri primitoare de iarba si pamant pe care poti calca precum pe o scara.. Niste capre se uita curioase de sus, din creasta. Valcelul Ulciorului continua in sus.

Dragos si Olga in actiune.

Peretele cu Grota La Ulcior.

Cumva, reusim sa ratam poteca discreta de la baza grohotisului, fiind chititi pe firicelul de poteca foarte vizibil din fata. Si ajungem deasupra unei saritori dubioase, care clar are urme de pasi, insa pe care nu mi-as dori sa o descatar la liber. Punem coarda de un brad solid deasupra ei, si Turistul pleaca in recunoastere. Din pacate, coarda noastra e prea scurta sa ne scoata la baza saritorii. Colac peste pupaza, cei cativa stropi care incepusera sa se scuture se transforma intr-o ploicica in toata regula.

Pentru ca ajunsesem la un moment in care lumea incepuse deja sa se faca ghem, sa se legene, si sa isi doreasca sa cheme Salvamontul, o iau in sus, la recunoastere. Una din variantele de ocolire a saritorii avea o portiune extrem de expusa si alunecoasa - nici gand pe piatra umeda. Insa printre jnepenii de deasupra se poate ajunge la o descatarare mai mult decat decenta. Cobor, sa fiu sigura ca va fi ok pentru toata lumea, si apoi ma intorc sa stau intre ei si rapa, si sa le spun sa nu incerce pe unde tocmai alunecasem nitel. Ploicica transformase unele lespezi in patinoar... insa din fericire erau locuri unde cu putina atentie, aderenta era inca buna. Nu se compara cu iarba umeda de pe Sistoaca Dracilor, unde ne-am facut destui.. draci la coborare.

La ultima coborare, romanul e frate cu bradul de deasupra pantei... si punem din nou coarda la treaba. Dupa coborarea asta stiam ca am iesit la liman, si piuitul revine incet dar sigur. Ne zambeste si o geana de soare dintre nori, de mult n-am mai vazut o lumina atat de frumoasa, si pentru un timp a plouat cu soare. Turistul coboara glorios in rapel (a cam prins gustul de la Ace, pesemne), apoi strang coarda si cobor a treia oara panta. Prima a fost varianta shareware ca sa stiu in ce ii bag pe ceilalti. A doua cand am uitat anoul legat de copac... si a treia cand am coborat de tot. Ce mai, deja stiam exact ce priza trebuie abordata cu mainile, picioarele sau fundul.

Potecuta discreta careia i-am pierdut urma la grohotis ne trolleaza de dupa colt. De aici, chiar a fost o plimbarica superba, iar lucrurile s-au linistit.

Iar cand muntele iti da asa ceva... incepe sa merite totul.

Ajungem "La Placi". Aici se impute nitel treaba. Diedrul cazut e parca dat prin untura.

Primii coboara complet dezinvolti Adi cu Dragos si Olga. Apoi s-au asezat vizavi la strapontina sa urmareasca spectacolul. Ar fi spart si seminte daca aveau.
"- Sigur-sigur pe aici ati coborat ? Nu prin stanga pe praguri ?"
"- Sigur-sigur, pe fund, in 2 minute n-ai ce face. "
Dar noi astialalti ne incapatanam sa stam pe picioare. Asa ca sfarsim in cele mai dubioase pozitii si combinatii demne de campioni de Twister. Zona expusa din stanga nu era totusi o optiune, era destul de intimidanta pe ud. Asa ca ne folosim cu incredere cei mai buni prieteni ai nostri, jnepenii. Din creanga in creanga, din prag in prag, mai tinand unul altuia piciorul (Van Damme e mic copil cu spagatul lui cu tot), reusim sa coboram intregi placile.

Flori si Andrei.

"Curajul nu inseamna sa nu simti teama, ci sa depasesti obstacolul de care iti este teama". Am auzit undeva definitia asta, si mi se pare al naibii de corecta. Undeva in spatele acestor priviri oripilate se afla curajul, de a face ceva ce nu iti este familiar, sau usor, sau confortabil. Sunt tare mandra de ei, toti 4 s-au descurcat admirabil !

Trecem pe rand Valcelul Grotei, Valea Cioringutei, si ajungem in Amfiteatrul Coltilor Gemeni.
Potecuta Braului se pierde putin pe sub bolte de jnepeni - care imi smulg unul din betele Olgai care ramasesera la mine - si covoare moi de verde... Uitasera toti de caldura, de foame, de sete, si mergeau obiditi ca roboteii cu castile pe cap. Facem totusi o pauza de hidratare si crestere a glicemiei. Chiar daca nu mai simtea nimeni foame (ne apropiam de 11 ore de traseu), trebuiau evitate micile gafe motorii cauzate de hipoglicemie. Nici nu iti dai seama cum iti scad peformantele motorii cand ramai fara combustibil.

Un obicei sanatos. Casca, nu jeleurile.

Coincidenta naibii, in sfarsit are si Andrei un motiv sa fie fericit. Oprisem pentru alimentare fix langa un palc de flori-de-colt, observate de ochiul de auditor al Turistului.

De la Termopile ne luam la revedere de la stanca si intram pe Valea Podurilor. N-am facut noi 42 km, si nici nu eram fugariti de persi (nici macar de pârşi), insa mai aveam inca 2 ore de mers prin lastarisul si arborii cazuti care blocau poteca.
In loc de momai, Dragos marca poteca cu fundul din loc in loc. La un moment dat il aud pravalindu-se in spatele meu in poteca, si aterizez si eu din solidaritate pe o mana, cu un picior in sus. Avand experienta cazutului sub masina dupa niste ture, acum deja am atins nivelul de skill in care nu mai dau cu fundul de pamant, dar complexitatea artistica a momentului face toti banii. Cand ma ridic reusesc sa scap din sac - precum gaina un ou - suvenirul traditional luat din grohotisul Braului.
Apoi se lasa intunericul. Aveam doar 3 frontale si o lanternuta cu manivela - dupa sunetul careia il mai reperam din cand in cand pe Andrei. Jos se auzeau pocnitori (ma intreb ce blanos incercau sa deranjeze cu ele), si din loc in loc treceam prin zmeuris. Reusim miraculos sa ne orientam si parcurgem potecuta ratacita; momaile sunt prezente doar in partea de sus a potecii, (in rest - de unde pietre ?), apoi iesim in Poiana Cotofenei. Coborarea nu e deloc dificila, trebuie insa multa atentie pentru a nu pierde poteca.
Ne apropiem de Plaiul Foii. Stelele nu se vad la fel de vii ca pe Valea Cerbului, si nici ursii nu sunt la fel de aproape - e luna plina si cerul e destul de luminos. Un paraias ne inconjoara in zgomot alb, iar fosnetele padurii devin inaudibile. Se mai aud fluieraturi timide si rare de prin spate, dar deja lumea e prea obosita sa se mai panicheze de ursi si alte chestii abstracte.

Dupa o ultima tavaleala prin noroi si prin albia paraiasului racoros, iesim la liman. A fost prea tarziu pentru berea lui Dragos, toate bodegile si cabanele erau inchise, dar nimic nu se compara cu infulecatul unei cine frugale de la non-stop-ul din sat, si somnul stil bustean de dupa. Ne-am scos parleala a doua zi, cand am descoperit ditai complexul de la Club Vila Bran si marfa de la "Mama Cozonacilor". Au mers de minune cu visinata Olgai :)