Cand te taie dorul de duca si nu vrei sa ratezi picturile lui Octombrie, pleci la drum intr-o dimineata de marti... spre Buila.
Daca toamna ar avea un chip, acesta ar fi al cetii de dimineata, care se ridica incet de pe campuri odata cu soarele din ce in ce mai lenes.

Oprim undeva in drum spre Valcea sa ne dezmortim putin si sa respiram dimineata.
E rece, roua acopera totul cu milioane de ochi cristalini in care parca vezi condensate alte lumi, intoarse cu susul in jos.

Seamana cu a noastra, lucesc in ele chiar si sori micuti, captivi acolo :)

Pe panzele de paianjen boabele de roua se insira ca margelele.

Prin iarba din fata casutei care abia mai sta in picioare e plin de pere si mere, in cuibul lor de frunze si iarba galbena. Salbatic de acre, dar aromate. Ma dezlipesc cu greu de picaturile care se incapatanau sa atarne grele de crengi fara sa cada, si ma intorc cu o poala plina de fructe si cu figura aia fericita pe care o ai cand primesti un dar.

Parca am scos nasul din casa cu o saptamana prea tarziu sa prindem toamna in auriu, deja frunzele erau cazute si se transformasera intr-un covor rosu, care acopera aproape complet pamantul padurii si drumul forestier spre Schitul Pahomie.

Schitul Pahomie.

Izvorul de la schit e si el tomnatec. Cursul apei s-a redus la cateva firicele firave care se scurg lenes pe muschiul pufos ce a invadat stanca. Cateva raze se joaca printre crengi, soarele se lauda ca o sa fie cu noi in prima parte a zilei, dupa care are niste chestii de rezolvat si va trage plapuma pe ochi.

Il lasam pe Grutza parcat cuminte la schitul Pahomie, si luam drumul spre schitul Patrunsa. De aici urma sa urcam in Curmatura Builei prin Caldarea Albului, apoi pe Buila si sa coboram inapoi la Pahomie prin Saua Stevioara.

Ochii padurii.

Scheletul unei catedrale.

Frati de cer.

Mai aruncam cate o privire in urma. Creasta calcaroasa in dinti de fierastrau a Vanturaritei incepe sa isi faca aparitia, odata cu norii plumburii.

Recolta de troite a fost buna anul asta :) La poalele Builei e plin de manastiri si schituri, zici ca s-a varsat pe undeva pe aici borcanul cu har. Pahomie, Patrunsa, Bistrita, Papusa, Arnota... deja trebuie sa fii hipster sa NU iti tragi manastire langa Buila.

E ceva magic in lumina asta calda proiectata peste cerul otelit, mai ales cand copacii zgribuliti isi scutura frunzele la cate o pala de vant si ploua cu auriu peste tine.

La troita holbata cu ochi rotunzi la care am ajuns anevoie in iarna, l-am gasit pe el. Ochi caprui, par negru si matasos... un bot pupacios a fost suficient, ne-a insotit toata ziua si ne-a intrat in suflet.

Neghinita e un pitic atat de usor de iubit, cand sare pe tine ca dementul, cu limba atarnand retard in coltul gurii, fericit ca e bagat in seama, cand te priveste gales peste umar... sau cand i se trezesc urechile din atarnare si adulmeca zarea.

Ne depaseste un ninja in haine negre. Probabil face drumul Pahomie Patrunsa de cateva ori pe zi, de-aia e poteca batatorita de a coborat nivelul cu jumatate de metru sub cota zero. Nu suna asa rau viata la manastire... miscare, aer curat, multa munca in solare sau cu animalele la pasunat - ritmurile arhaice au ramas pe loc aici.
Noi in schimb nu ne grabim nicaieri si ne bucuram de toamna. Neghinita se mai tavaleste din cand in cand prin iarba si se rostogoleste la vale ca un sac.

Isi fac aparitia chiliile rasfirate pe dealuri. Inainte de cladirea principala a manastirii fugim ca dracu' de tamaie si gasim o coama de deal pe care incepem sa urcam spre traseul PG. Probabil poteca oficiala incepea ceva mai incolo, dar era ciudat sa trecem prin curtea oamenilor.

Neghinita saluta niste prieteni si mergem mai departe.

Stiam ca imediat dupa schitul Patrunsa trebuie sa cascam ochii... sa nu ratam asta :)

Casa de Piatra - o minunata arcada, care candva a facut corp comun cu grota din imediata vecinatate. Mai multe fisuri si hornuri inguste o insotesc, insa par mici galerii fosile, niciun curs de apa nu razbate pe aici.
Fiind un masiv calcaros, si situat intre cursuri de apa - deci supus eroziunii lor - Buila-Vanturarita are pana la 100 pesteri si chei. Cheile Cheii sunt si ele pe lista pentru la vara, niste chei salbatice si destul de greu accesibile, suna perfect pentru o tura, mai ales intr-un masiv destul de izolat si putin popular.

Potecuta taie panta caldarii Albului. Desi e un munte mic si aparent inofensiv, zona devine periculoasa iarna - inclinatia e exact ce trebuie pentru producerea de avalanse. Alternativa e chiar mai jos prin Curmatura Builei si e marcata cu CA - traseul care vine din Barbatesti pe Valea Otasaului. Teoretic nici acela nu e in siguranta iarna fiind pe fundul unei vai... insa e totusi preferabil.

Un cosas urias (Ephippiger epipphiger)... doamna. Spinul din partea caudala e folosit pentru depunerea oualor in sol, unde vor fi protejate de inghet pana in primavara urmatoare.

La poalele Albului ne ajunge din urma si norul.

Dinspre varful Tucla se insinueaza un joc de lumini - exact ce ii trebuia acestui moment de liniste sa devina desavarsit.

Poalele copacilor urmeaza cuminti inclinatia dealului.

Neghinita e fericit ca a gasit apa la adapatoarea amenajata in buturugi scobite de langa izvorul din Curmatura. In restul anului, aici functioneaza o stana.

Urcusul destul de sustinut, printre molizi stravechi, ne duce intr-un final la refugiu - o casuta din padure pe modelul stanei din apropiere, cu acelasi acoperis din sita aflat in stare buna, relativ curat si primitor. Priciurile sunt intregi, usa si obloanele sunt inchise. Pe masa din cealalta camera sunt lumanari, instrumente de scris, chiar si o sticla cu visinata (probabil, n-am incercat-o :).

Hornurile Popii urca spre muntele Piatra - ultima treime a crestei Builei care ramane tema pentru vara urmatoare.

Pufosenie vegetala.

Lasam in urma Curmatura Builei invadata de nori si o luam la deal printre bolovani. Un timp ne insoteste un Soare cald de vara, ba chiar am putut zari si valea. Neghinita se mai rataceste din cand in cand, insa il regasim sus pe Albu, labutele lui scurte il purtasera mai cu spor pe alta parte.

Campul de lapiezuri de pe Albu - un munte senin, chiar si cand e acoperit de nori.

Stancile framantate ale acestui munte mic ascund orice ti-ai putea dori, de la doline suspendate la falii si pereti abrupti, platouri presarate cu pietre albe, strate cutate, erodate, prabusite, ca o joaca in plastilina a unui urias. Uneori prin stratele sedimentare poti zari cochilii fosile ale micilor constructori care au produs roca.

Pietrele albe... "adunand uitare".

O privire furisa spre abruptul nord-vestic al Builei, apoi ferestruica prin nori se inchide. Aerul rece care vine prin ferestre se amesteca din cand in cand cu aerul neplauzibil de cald care vine dinspre sud-est.

Neghinita se pierde in ceata pe poteca din ce in ce mai slab conturata... si noi asemenea, orientarea pe "creasta" Albu-Buila nu e chiar facila in conditii de vizibilitate redusa pentru ca e mai degraba un platou - intrerupt de fisuri si pe alocuri prabusit - decat o creasta propriu-zisa pe care directia e clara.

Trecem printr-un mic palc de jnepeni si ajungem la indicatorul din Saua Stevioara. Aici ne despartim de banda rosie si urmam punctul albastru, cu care data trecuta n-am facut o treaba prea buna... dar nu a fost vina marcajului :) e mai mult decat evident si suficient.

Nu-i nimic, poti admira (cu sau fara voie) mai indeaproape minuni din astea - cosul cu bunatati al unei buturugi (Pholiota aurivella sau flammans).

Frunzele sunt peste tot, inclusiv insirate cuminti pe betele turistului - e un tip strangator. De prin ungherele mintii se tarasc afara niste imagini - de cand mergeam la alimentara (acum niste zeci de ani, inainte de lovilutie) dupa paine si iaurt sau ratia de parizer, si bonurile erau trase de vanzatoarea acra intr-o teapa de metal de pe tejghea.

Un melc si microcosmosul lui.

Ziua asta magica ne-a daruit momente de toate felurile - culori aurii de octombrie, ceturi de noiembrie, soare de august, roua si flori de aprilie, bucati felurite de munte adunate laolalta, si am ramas ireversibil indragostiti de Neghinita, cainele dupa care am bocit ca un copil cand l-am lasat ghemuit in frunze la schit.