Nici nu ne-au naparlit bine umerii dupa arsura de la Umerii Pietrei Craiului, ca am dat buzna pe valea vecina, impreuna cu Arpi... Padina lui Calinet.

Ajungem pe inserat in Zarnesti. Oraselul familiar ne intampina in culorile calde ale unui apus tarziu. Serile astea de vara sunt lungi si lenese, suntem la doar cateva zile dupa solstitiu. Ne facem plinul de bere si dulciuri, si reunim familia la o pensiune, unde stam la povesti pana seara.

Facem ochi cu noaptea in cap. Trebuia sa fim la 8 deja pe traseu, asa ca ne resuscitam care cu ce putem, si ne pregatim de drum.

O matza lenesa si dilie facea o baie de soare pe terasa pensiunii. In seara de dinainte, dupa ce am dat matza afara de 5-6 ori, am constatat ca ori vedem dublu de la licorile lui Arpi, ori sunt intr-adevar doua matze (calculati de cate ori a fost data afara fiecare matza, ca noi nu stim exact). Acum chiar nu mai aveam indoieli - cand una isi ascutea ghearele pe rucsacul lui, si cealalta zacea lenesa la soare. Aceiasi ochi migdalati si sireti, aceeasi pisiceala lipicioasa de nu puteai sa rezisti daca nu o smotoceai putin.

Primii 4 km din drumul spre Plaiul Foii au fost asfaltati. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu, asfaltul aduce de obicei galagie si pensiuni aparute ca ciupercile dupa ploaie intr-o zona pe care sunt obisnuita sa o vad pustie...
Cicoarea acoperea pajistea, urmand ca pana seara toate florile sa se inchida. Ceva pacla acoperea soarele, numai bine cat sa nu ne coacem de vii in drum spre creasta.

Luam cuminti bilete la Plaiul Foii. Salut un grup care tocmai isi bea cafeaua langa corturi, si cand trec mai departe spre automat, cine vine din urma ? Sebaaa ! E mica lumea :) Urma sa urce pe Lanturi impreuna cu un grup mai mare.

Ne-am miscat cu talent. La 8:30 eram la baza traseului, aprovizionati cu apa de la izvor (mda, urma sa vedem cat era de buna de fapt), intr-o poienita superba cu iarba inalta si matasoasa, plina de greieri, in care iti venea sa te culci si sa o dai naibii de bolovaneala. Mereu ne propunem ca la finalul traseului sa intindem o patura, sau doar self-urile epuizate, pe iarba imbietoare, dar niciodata nu apucam, din varii motive.

Brazii la gradinita, atenti la ala mare care pare ca are ceva de explicat.
La 9:15 eram la Malul Galben. Deja incepuse sa se ridice soarele, si odata cu el dimineata proaspata incepea sa prinda caldura.
Grohotisul de acolo nu a devenit mai prietenos fata de anul trecut, injuram toti printre dinti cand ne fugea de sub picioare, impreuna cu pamantul transformat in praf. Nu mai plouase de cateva zile, iar arsita uscase tot, ne-am fi delectat cu putin noroi care sa stabilizeze putin pietricelele. Izvorul Orlovski rezista eroic, un susur firav de apa, destul de tulbure. Noi aveam 2 l in traista fiecare, asa ca nu ne-a interesat prea mult.

La 10:30 ajungem la Refugiul Sperantelor.
Un vant nesuferit se starnise. Muntele parea gata sa se scuture de noi ca de un caz suparator de purici. Ma urc pe o limba frumoasa de piatra plina de garofite albe, in spatele refugiului, si trebuie sa fac eforturi serioase sa nu imi iau zborul. Vantul sufla atat de tare, ca a trebuit sa intru in refugiu sa reusesc sa imi prind moatele. A trebuit sa apelez la Jumatate sa tina bolovanul la pestera, singura imi era imposibil sa nu transform usa aia in parasuta.

La 10 minute de refugiu, ajungem in Saua Scarii de Fier. Aruncam un ochi la ce ne asteapta azi - urcusul sustinut pe valcelul presarat de grohotis alb si spalat - semn ca valea a suferit de curand mutatii, si caderi relativ recente de stanci.

Cum prima treapta parea cam precara, si nu am vrut sa ne bazam prea mult pe cordelina lasata de un binevoitor in urma. Ma leg de bolovanul de deasupra scarii, si ii asigur cu reverso-ul pe ceilalti. A trecut cam mult de la cursul de catarare de anul trecut - ce nu pui in practica se duce pe apa sambetei - asa ca a prins bine exercitiul.
Din pacate, ne-am mocait suficient cu toate manevrele astea sa apara din urma un grup care nu ne-a dat pace toata ziua. Arpi incepuse sa injure printre dinti, deci se cunosteau. Telenovela mare de tot cu grupurile de drumetii montane de pe Facebook...

Un nume plutea prin aer, si era omniprezent, ca si personajul in sine. Nedelcu. Un gen de Petrachescu din Ciresarii, circula la bustul gol in sus si in jos, sughitand si oferindu-se sa urce el mot primul - sa dea mana la fraieri. Comentau ca marmotele curioase, eu tot consumam din bagajul de Zen ca sa reusesc sa ii ignor cu sfaturile lor cu tot, eram tintuita la bolovanul ala pana am reusit sa coboram toti. Dupa care imi bag picioarele in ea de coarda, o fac ghem si o arunc turistului care se pricepe sa o stranga, ca sa pot cobori mai repede, sa ne vedem de ale noastre.
Bine ca grupul era binecuvantat de prezenta unor cucoane care se miscau cu viteza melcului beat, asa ca in general, am reusit sa le luam fata.

In general incercam sa nu fim antisociali pe munte. Acolo ar trebui sa fie loc pentru toti. Dar uneori facem exceptii :D

Imediat sub scara de fier am gasit si minunatiile astea...

Decidem sa ocolim coborarea prin primul horn, era ingust si incomod pentru aia cu saci (sau burtici :) mai voluminoase.

Bolovanul lui Sisif, cu care toata lumea isi face poza in carca. Eu il prefer mai singuratic :)

Urcam saritoare dupa saritoare, unele de cativa metri, altele mai scurte doar de un stat de om. Valea asta e incredibil de frumoasa, cred ca e cea mai impresionanta din tot ce am vazut pana acum in Crai. Partea sa inferioara este mai inchisa si mai accidentata, deasupra fiecarei saritori zac bolostanci care par sa cada la vale la orice atingere. Totusi, cu mici exceptii, cantitatea de grohotis care o poate lua la vale e mult mai mica decat in traseul Umerilor, de data asta am reusit sa nu ne luam nicio piatra in cap.

Pe alocuri mai persista mici limbi de zapada. Daca preferi sa nu te uzi pe talpi, se pot ocoli pe prize, pe peretele din stanga al vaii, sau pe jos prin crevasa formata intre blocul de zapada si perete.

Turistul pare relaxat, se distreaza.

Turistul nu mai e asa relaxat. Am ajuns la saritoarea cu bolovan (ce specific :p), cea mai inalta si dificila de pe traseu.

Primul prag al saritorii nu pune prea multe probleme.

Daca vedeti bradul asta din acest punct, inseamna ca e prea tarziu, si ati ratat ocolul mai user-friendy, cu un valcel mai inainte.

Insa lucrurile se schimba la hornul de sub bolovan. Este destul de umed si friabil. Aparent, prizele sunt suficiente, si pare ca prin dreapta bolovanului se poate ocoli surplomba, insa cum am pus mana pe peretii hornului, am dislocat mici pietricele si bucati de pamant. Baietii se hotarasera oricum sa investigheze peretele din dreapta saritorii, asa ca decidem sa o luam pe acolo. Ne era lene sa descataram pana la ultimul valcel pe unde puteam ocoli mai fara senzatii tari.

Desi aparent plin de prize, peretele nu se lasa prea usor, pe ultima parte te obliga sa te strecori printr-o zona foarte ingusta si expusa.

Reusim cu chiu cu vai sa depasim ultimul prag al peretelui. Ceea ce de jos parea o brana ingusta, s-a dovedit a fi un ditai scocul inierbat.

Evident, mot deasupra, astepta Nedelcu. Oferindu-se sa ne traga sus. Nu mersi, cel mai mare ajutor ar fi sa pot sa calc naibii pe brana, daca evacuezi locul. Pe brana am gasit un bolovan de care am facut o asigurare cam precara, dar mai bine si putinul asta decat deloc. Ne cam tremurau suncile, dar am trecut si de hopul asta.
Intre timp Nedelcu s-a saturat de asistat si sughitat pe langa noi, si a plimbat ursul la grupul lui care ocolise saritoarea pe valcelul de dinaintea stancii cu brad.

Din pacate uitasem complet din jurnalele de tura citite... deasupra bolovanului troneaza un piton de rapel, numai bun de asigurare, deci era suficient ca unul din noi sa reuseasca sa o urce. Daca statea cineva la prindere dedesubt, era fezabil. Ramane pe data viitoare, presimt ca o sa ni se faca dor la un moment dat de valea asta minunata :)

De aici, relaxare curata. Valea se deschide putin mai mult, cu hornulete si pereti pentru toate gusturile. Tinem totusi firul principal.

Piatra alba precum creta si turnurile verticale asemanatoare unei orgi creau impresia unei catedrale de calcar.
Pe horn cobora cineva. Nu, nu era Nedelcu. O caprita care nici macar nu se grabea prea mult, desi ne vazuse bine. Stie ca nu o ajunge nimeni asa usor, urca in dreapta hornului, unde reusesc sa ii prind in cadru doar fundul, dand jucaus din codita.

Poza cum imi place mie.

Poza cu oameni :D

Deci de acolo venim...

Ultimul prag mai dificil al vaii ne da alegerea intre 3 hornuri... Cel din fata e putin acoperit de vegetatie, si pare alunecos din cauza asta. Cel din dreapta naiba stie unde duce (cel mai probabil bine, dar nu am incercat). Il alegem pe cel din stanga, deasupra caruia macaneau colegii involuntari de tura. E un hornulet simpatic, care necesita totusi multa atentie si concentrare, mai ales pentru cei cu picioare mai scurte.

Viata gaseste mereu o cale.

Turistul se descurca de minune. Degeaba ma bombane cand suntem pe acasa si planuim noi episoade de bolovaneala, am o suspiciune ca de fapt ii place sa fie capru de munte mai mult decat lasa sa se inteleaga.

Dap, de acolo venim.

In fata, in dreptul ferestruicii, se termina valea, in Saua Calinetului. Noi iesim pe creasta putin mai in stanga, intre Timbale.

Ura ! Inca o vale superba bifata !

Sus pe creasta ne permitem un popas de bere (pentru unii din noi) si sandwichuri/dulciuri. Meritam si noi, nu ?

Sangele-Voinicului.

Mai avem o scurta portiune de creasta de parcurs pana la Varful Ascutit, din vecinatatea caruia incepea coborarea pe Braul Cioringa.

Gradina suspendata. Iarasi am ratat rododendronul anul asta, dar la anu' jur ca ma infiintez cu cortul pe culmea Tiganesti, chit ca dorm singura cu ursul, si astept pana fac poc bobocii astia roz.

Floare de nu-te-uita-in-jos.

Intrarea pe Braul Cioringa nu este foarte bine marcata, posibil sa fi fost luat de vant un indicator, dar poteca este destul de bine batuta. Incepe dupa un punct de belvedere de dupa refugiu, cu un lant solid. Traseul insa este bine asigurat si marcat, nu inteleg de ce montaniarzii ii bombane de zor pe cei care au amenajat traseul.
In zare incep sa se adune norii.

Iar turnurile astea de calcar sunt printre cele mai frumoase pe care le-am vazut in Crai. Grohotisul este omniprezent, insa parca nu la fel de iritant precum cel de pe Padina Popii sau Brana Caprelor, cred ca e o buna varianta de coborat din creasta traseul asta.

Intrari tainice spre inima de piatra a Craiului. Ne mai dam o data ? :)

Potecuta tainica pe sub jnepeni.

Canionul Cioringa.

Valcelul cu Fereastra.

Ajungem pe inserat la Refugiul Sperantelor. Uitasem complet de vantul care era sa ne zboare de pe creste la coborarea pe Scara de Fier.

Cumva reusim sa trecem la intoarcere pe langa acelasi bradut cu coronita lui de cimbrisor. Greierii erau tot acolo, neschimbati dupa o zi grea de cantat.

Noapte buna, Crai !

Dam iama repede spre Profi-ul din Zarnesti. Din fericire prindem ultima jumatate de ora de program, altfel era jale, cum sa ramanem fara bere si Milka Cookies ?! Imbucam ceva, stam iar la palavre, si nici nu stii cum trece timpul cand e compania buna... Ne ajunge ora 1:30 noaptea behaind in sala de mese a pensiunii, exact ca aia pe care ii injuram atunci cand nimerim cu un grup mai mare pe la vreo cazare. Sa ne fie invatatura de minte, trebuie sa socializam mai des, altfel ne salbaticim de tot.
In noaptea urmatoare a plouat cu spume. Vantul nu a stat degeaba, a adus cu sine nori, tunete si fulgere. Eram atat de obositi incat am dormit lemn cu toata urgia de afara, iar dimineata Gruta ne astepta lucind in soare, cu praful de Plaiul Foii dat jos gratis.

Il lasam pe Arpi la gara in Brasov, ii multumim pentru tura (si pentru vin :p) si decidem sa o luam pe DN1A la intoarcere. Ca de obicei, ne intampina o mica furtuna, norii josi inghiteau pe alocuri valea. Pasul Bratocea parea ca fierbe, vapori de apa se ridicau de pe asfaltul incalzit in zilele precedente in aerul racit brusc.