Primavara capricioasa se incapataneaza sa ramana, cu lapovite si zapezi pe creste aduse de luna lui florar. Cum clacasem amandoi pe meterezele eternului santier, am pus degetul pe singura destinatie de spalat creierii unde nu da viscolul si gerul in weekendul asta. S-a tras la sorti Buila, micul masiv care ne-a purtat in toamna pasii printre culori calde, si de care parca te indragostesti mai mult cu fiecare zi petrecuta acolo.

E un masiv mai putin popular, la fel ca si fratii sai mai mari si mai nordici - muntii Capatanii. Am facut un calcul sumar... cativa kilometri pe drumul forestier pana la cantonul silvic Codric (partial comun cu cel binecunoscut spre Pahomie), 2.5 km pe Brana Caprelor pana la Cabana Cheia, niste pestereala frugala prin burta Stogsoarelor si retur. Ce mai, plimbarica relaxata azi - de incalzire dupa iarna asta lunga care ne-a intepenit genunchii.

Ziua e deja lunga, asa ca nu mai plecam cu noaptea in cap. Si asa reusim mereu sa fim cronic privati de somn.
Cum parasim Bucurestiul gri parca iese intentionat si soarele, incepe si cheful de viata, se numara zilele de concediu ramase, si se calculeaza instant ce se poate vedea pe unde mai are treaba Turistul cu clienti vara asta.
"- S-ar putea sa fie nevoie sa ma duc la Blaj..." (zice Turistul aproape pe un ton de scuza). Fac repede un calcul: Trascau, Saruni, pestereala, lacul Geamana, salina Turda...
"- Paai vin cu tine ! Siii... pe unde crezi ca mai ajungi, asa, cu treaba desigur, anul asta ?"
"- Bistrita."
"- A, Bistrita, ce dragut !" (Rodnei, Ineu, lacul Lala, lacul Colibita se itesc din fundul clasei instant).

Buila pare aproape... la 8:30 ieseam din Bucuresti, la 10 si ceva se zarea deja dintre casutele progresiv mai darapanate ale satului Cheia, pe masura ce te indepartezi de asfalt. Satul e treaz ca un furnicar, cred ca nu l-am vazut niciodata atat de activ. Insa e trist cati oameni in varsta cu alura impovarata de vreme si necazuri, si cat de putini oameni tineri se vad.

Paraul linistit al Cheii s-a transformat intr-un real torent. Ne asteptam ca dupa iarna sa fie nitel mai vioi decat eram obisnuiti cu el vara si toamna, insa m-a surprins debitul care transforma orice cadere de apa intr-o veritabila cascada. Pe alocuri drumul spre schituri a fost rupt de viituri, insa refacut prompt. Doar nu te pui cu preotimea, nici nu stii cum asmut spre tine niste blesteme, nu-s ca cetatenii de rand care ar plati cuminti in continuare taxe :)

Copacii imbratiseaza cu radacinile lor stanca si solul de deasupra drumului. Acolo unde ei nu-s - versantul s-a prabusit. Cumva toate defrisarile pe care le-am vazut pe unde am fost imi revin in minte cu un talaz de tristete, si ma gandesc ca specia asta o sa vada la un moment dat si ultimul gigant cazand. Atunci nu o sa mai aiba cine sa imbratiseze dealurile sterpe. In scenariile mai peisimiste, cele mai mari mamifere de pe pamant vor ramane vacile crescute pentru carne, iar padurile ramase vor fi cele de palmier si eucalipt, pentru uz industrial. Bine ca nu o sa traiesc sa vad acel moment, dar la cum ne comportam cu Pamantul - si aici suntem cu totii vinovati - probabil el o sa vina destul de curand.

Abia pe la 11:15 biruim drumul forestier, si il lasam pe Grutza cuminte ceva mai jos de cantonul silvic Codric.

"Codrule, Maria-ta... "

O luam agale pe potecuta, si ne bucuram de padure, de mirosul reavan, de verdele care se transforma parca instant in serotonina. E totul atat de luxuriant, dealurile din jur imi aduc aminte de cei mai verzi munti pe care i-am vazut vreodata - cei ai Cernei si Mehedintiului. Turistul incearca sa imi traga niste poze - fara succes - doar nu degeaba stau eu in spatele obiectivului de obicei. Rezulta poza-piatra-la rinichi, poza-la-politie-cand-tocmai-te-au-prins-beat-la-volan, poza-de-buletin treaz, poza-de-capcaun-natur. Unde-s fotomodelele de altadata...

Ce-o fi cu locul asta de e asa invadat de preotime ? Schitul Iezer, Pahomie, Patrunsa, manastirea Bistrita, Arnota... admiram cu jind cabanuta asta frumoasa si cocheta in mijlocul marii de verde, cand incepe sa bata o toaca de pe langa ea - si mi-am dat seama ca e probabil alt asezamant bisericesc.

Senzatia de balaur apare destul de repede, cand pierdem poteca imediat dupa luminisul cu priveliste. Poteca face stanga si mai urmeaza un timp liziera, dupa un marcaj pe un ciot de copac care nu semnalizeaza prea bine schimbarea directiei, insa noi i-am dat inainte ca partidul, prin padure. In stanga incepe sa tune dramatic... Sub umbrela unei prognoze care se jura ca n-o sa dea neam de ploaie pe la noi si bucurosi ca e o zi perfecta - nu ne impresionam prea mult si ii dam la deal in cautarea potecii pierdute (cred ca asta ar putea lejer sa fie motto-ul Haihui-ului).
Tunetele de intetesc in vale, si gigantii prabusiti prin padure, smulsi din radacini de vreo furtuna iti aduc aminte cine e stapan aici. Si tot prieteni ti se par muschiul ala moale care imbraca stancile razlete printre frunze de toamna, iasca jucausa cocotata pe copacii mai putin norocosi, raza aia diafana de soare care alimenteaza nervurile pline de clorofila proaspata ale crengilor de fag, chiar si norul ala otelit care isi varsa naduful undeva in departare. Om gasi o piatra sub care sa ne adapostim in caz de urgie, important e ca acum suntem "la incarcat" si noi precum frunzele astea verzi si minunate.

Poteca noastra marcata cuminte incepe sa urce spre peretele Claii Strambe. La un moment dat apare si o placa de avertizare care iti spune in principiu ca o sa cazi si o sa mori, drum bun, la care turistului i se cam stinge becul de zen.
In dreapta potecii, "pe-un picior de plai" de urci cu atentie - intrucat prapastia e mare si aproape - iesi la marginea unei privelisti ametitoare. Spre vest Cheia vuieste apasat in defileu, apele sale verzui si inspumate se vad de aici. Spre sud-est dealurile impadurite se odihnesc improspatate de ploaie mai devreme. E minunat, e viu, si e pustiu, suntem singuri pe tancul asta stancos... noi si niste masline de capra, semn ca se mai bucura si altcineva de privelistile astea.

Parca nu incape totul intr-o singura imagine... ai tendinta sa incerci panorame verticale. Un mesteacan si cativa pini sunt si ei cocotati aici, dar ei "o fo' primii", nu te poti supara ca iti photobombeaza cadrele.
Mai departe spre NV se intrezaresc niste frunti cu ceva urme de zapada, inca necunoscute noua - muntii Capatanii.

In stanga se inalta sever peretele Claii Strambe. Dincolo de ea e Curmatura Oale, de la care incepe creasta principala a masivului. Vizavi de defileul Cheii e creasta Stogsoarelor, care inteleg ca se poate parcurge relativ usor (am gasit cotatie de 1A-1B prin literatura, insa niciun jurnal, ceea ce inseamna ca masivul asta mai trebuie explorat cu nas de Amundsen).

Cheia de smarald.

Brana Caprelor e chiar o brana... ingusta, alunecoasa, care incinge Claia Stramba la cateva sute de metri de fagasul apei. Nimic nu sta intre tine si hau, asa ca trebuie mare atentie unde punem pasii, mai ales ca in zilele trecute plouase din abundenta.
Un copac prietenos isi imprumuta radacinile pe post de balustrada. Vad si un piton si un inel de rapel - pitonul infipt intr-un trunchi, iar inelul intr-o stanca. Nu inteleg exact ce s-a intamplat aici, ca poteca nu are si nu pare sa fi avut vreodata lant sau cablu, deci ma pot gandi doar la vreo retragere fortata sau un rapel spre firul vaii facute acum ceva vreme, timpul si rugina s-au asternut peste cele doua puncte de asigurare.

In fata se anunta o coborare destul de nesigura pe grohotis, iar in dreapta - un mic tanc stancos. Nu rezist si urc putin si aici. Daca as fi vultur, s-ar simti exact ca un cuib. Cateva lespezi micute, acoperite de iarba pufoasa si muschi (insa calc cu oarece frica, nimic nu aluneca precum iarba uda) si niste tovarasi improbabil adunati la un loc- molizi, pini si mesteceni.

Desprind din greseala o piatra la vale... care se tot duce, si se duce, si se duce... Groho-shit-ul in sine nu e periculos, aluneci controlat pe el, insa trecem grijulii si ne miscam pe rand, sa nu ne dam pietre in cap unul altuia. Poteca e marcata la baza stancii, insa niste urme mai pregnante de pasi se gasesc pe pamantul de langa micul tanc stancos din dreapta imaginii.
E posibil ca modul optim de parcurgere al potecii sa fie in sens exact invers - de la Cabana Cheia spre Codric - intrucat grohotisul si portiunile delicate mai degraba le urci decat sa le cobori.

Peretele Claii Strambe e foarte supus eroziunii. Campul de grohotis de la baza lui, limbile de pamant, nisip si pietris fin care se scurg prin hornuri o confirma. Cu timpul, turnul asta se va prabusi.
Dupa groho-shit, poteca se imblanzeste. Coboara spre apa care acum curge cu sunet de tunet, si spre un mic camp de bolovani uriesesti. Albia Cheilor se poate parcurge, are cotatie 2A, insa in niciun caz in conditiile astea de debit.

Odata ajunsi la punctul de energie potentiala minima, se mai relaxeaza nitel si Turistul. Se pune in fund pe o piatra mare, balangane la vale picioarele si scobeste in punga cu dulciuri in timp ce mai zboara niste creieri in Sniper3D (?!). Eu ma delectez cu bolovanii gigantici printre care si-a croit drum raul, si pe care ii sculpteaza si ii rotunjeste la fiecare bulboana si torent. Peretele Stogsoarelor pare sever si sumbru de aici.

In loc de balustrada, cum nicio portiune a traseului nu este antropizata cu cablu, aici si-a pus la dispozitie serviciile o radacina.

Ne strecuram (unii mai de-a opintitelea) prin portiunea finala a potecii... si apoi valea se largeste, defileul ingust si peretii stancosi raman in urma, si isi face aparitia si cabana Cheia. Raul curge acum lin, printr-o albie superficiala intretaiata de limbi de nisip pline de mica argintie si sclipitoare, peste care poti trece din piatra in piatra sau cu ajutorul unor trunchiuri de arini prabusite.

Cabanierul - domnul Ioan - e un om jovial si tonic cum mai rar vezi. Ne intampina cu ceai din partea casei, ba chiar ne pune in fata catastiful cu studii facute in arealul parcului. Imi cam sclipesc ochii, insa din pacate nu cred ca am de unde sa cumpar cartea. Raman placut surprinsa ca totusi exista informatii - studii de geologie, de fauna, entomologie, flora, si mai ales speologie - insa nu sunt accesibile publicului larg, cartea pare sa fi fost publicata in tiraj restrans din niste fonduri europene. Pacat...
Trag cateva cadre din carte - pentru acum si pentru mai tarziu ;)- si mai smulg cateva informatii oaspetilor cabanierului - unul din ei catarator care ii ajuta pe speologi la cartarea si identificarea pesterilor din pantecele Stogsoarelor. Pestera Caprelor, Pestera cu Lac, Pestera cu Perle, Munteanu-Murgoci, Pagodelor, Refugiul Speologilor... sunt o droaie de lucruri de explorat aici, cateva zile doar asta ai putea sa faci, sa stai la masuta de lemn vechi de langa micul visin inflorit, sa asculti cursul raului, privighetorile, cucii, mierlele, si sa te mai tavalesti nitel in noroi prin sifoanele pesterilor.

Pestera cu Lac inteleg ca e foarte cautata - o manevra tipica de marketing a transformat-o in pestera "Lacul de Smarald", si apoi in "Pestera cu Smaralde", si de aici o isterie intreaga (mai ales cand vezi o "pestera cu perle" langa ea, cautatorii de comori ciulesc urechile). Singurul "smarald" din pestera cu lac este apa limpede verzuie acumulata intr-o fisura - care se poate depasi din spusele celor de la masa - ori prin ramonarea fisurii ori pe un fagas adiacent. E pe lista pentru data viitoare, ea si celelalte din Scocul/Ogasul Ursului.

Domnul Ioan (cu o basca şic de Che Guevara pe o parte) ne povesteste cu oarece amaraciune cum au pus stapanire niste calugari cu dor de pustnicie pe Pestera Caprelor. Au venit cu catel si purcel, cu materiale de constructii si vetre de foc chititi pe... pustnicie practic. Au devastat pestera - care va ramane mutilata pe vecie - iar la evacuarea fortata au aruncat materialele de constructie prin albie si pe versant. Urat. Tipic.

In pragul unei incaperi demna de povestile lui Creanga toarce covrig o matza.

Azi intram doar intr-o singura pestera, era deja 15:30 cand ne-am urnit cu greu de la cabana si am trecut raul, pe niste trunchiuri de arini albi prabusiti...
Urcam la ghici pana prindem un fir de poteca... si apoi un curent rece si umed de aer ne anunta ca am gasit destinatia, inainte sa vedem deschiderea triunghiulara propriu-zisa.

O vertebra mineralizata. Habar nu am cat de veche poate fi, sau de la cine provine. Insa daca e o relicva a ursului de pestera, fosila are cel putin 30 000 ani. Desi imi dadea ghes sa o iau cu mine (si acum ma cam zgarii pe ochi), cumva nu s-ar fi simtit corect, am lasat pesterii ce era al pesterii si am mers mai departe.

Tavanul este destul de inalt, pe dreapta se deschide un mic sifon, iar pe stanga langa o coloana, e un amfiteatru scund cu o posibila groapa de hibernare - interesanta loja si-a ales ursuletul, frumoase concretiuni pe tavan :)

Stele in subteran... si spotul violaceu al frontalei mele.

Scurgeri parietale nitel vandalizate cu vopsea.

Zmei infipti in pamant de Fat-Frumos si incremeniti in stane de piatra.

Mai departe, galeria se bifurca la stanga cu un sistem de diaclaze care se ingusteaza progresiv, si in fata cu un alt sifon - care parea sa duca spre ceva interesant, insa nu mi-a venit sa ma tavalesc prin noroi. Ar fi fain ca odata sa incercam si abordarea claustrofobiei, poate se vindeca atunci cand te tarasti pe coate si genunchi printr-o gaura de 60X40 cm :)

Concretiuni.

Posibilul loc de hibernare ?

Coboram de la gura pesterii in cautarea potecii marcata CG spre tunel si drumul forestier. Balaurim nitel prin lastaris, apoi gasim marcajul, si balaurim din nou, pentru ca poteca facea brusc dreapta si nu spunea la nimeni. Apoi dupa cateva pante indracite care ne scot sufletul si ne amintesc ca am ruginit zdravan iarna asta, iesim la drumul forestier fix la gura tunelului de sub Stogsoare.

Cheia de argint.

E o bijuterie muntele asta - un buchet improbabil de chei, pesteri, creste albe de calcar ascutit si platouri line megalitice, grohotis, capre negre si refugii ingrijite... Ca o shaorma cu de toate :D