Inca o dimineata de ianuarie in depresiunea Brasovului. Ceata face ingemanarea zilei cu noaptea si mai obscura, plutesti parca pe niste valatuci de vata.

Urcam pe DN1A spre familarul Ciucas. Eram putin dezamagita, pentru ca imi doream ceva mai "epic". Insa dupa modul in care arata zapada pe creasta Craiului, si dupa vestile ca ar fi fost deja avalansa in zona Grindului, am renuntat la ideea de a mai merge spre Malaiesti - Padina Crucii - Saua Tiganesti. Aveam nevoie de un win cat de mic, si stiam ca Ciucasul e mereu un refugiu sigur atunci cand buletinul nivologic se inroseste de coduri.

Bun, deci sa fie Ciucasul... nu prin Bratocea, nici de la Muntele Rosu prin Gropsoarele-Zaganu - asa ca a ramas Valea Berii. Speram ca fiind duminica sa nu fie prea multa agitatie pe la cabana, avand in vedere ca e atat de facil accesul - cei de la cabana organizeaza contra cost si transport pana sus.
Iesim din DN1A, si nici n-am apucat bine sa sinapsam gandurile astea, ca ne depaseste in tromba, milimetric, un disperat, care ochise un loc de parcare exact in fata noastra si a decis sa il ocupe preventiv. Ne fixeaza apoi cu privirea, probabil sa isi dea seama daca iese cineva sa il bata cu sapca uda pentru acest gest de inalta distinctie. Noi eram inca nitel socati si distrati, pentru ca erau locuri destule de parcare mai incolo. Se pare ca poti sa scoti omul din Bucuresti, dar nu poti sa scoti la fel de usor bucuresteanul din om. Tragem aer adanc, nu suntem aici sa ne stricam ziua, zen-zen-zen, parcam fara probleme mai incolo. Colegul de parcare ultraechipat isi indeasa bagajele si nefasta in spatele unui 4X4 abia aterizat, condus de o figura plictisita care probabil face asta de cel putin 10 ori pe zi, si se evapora din peisaj.
O luam agale pe drumul forestier. Se lasase din nou linistea, tulburata din cand in cand de Fulgerica-fara-numar, (care trecea razant pe langa tine de te invartea pe loc ca pe un titirez, si mai aducea un set de turisti sus la cabana). Padurea era inundata de soare, batea deja un vanticel taios, un preambul a ceea ce urma sa gasim pe creasta.

Nu dupa mult timp, apare ca din pamant si dansul. Ma jefuieste de juma de sandwich, si apoi dispare, ca sa il regasim o ora mai tarziu la cabana. Canis Montanus Piticus tipic - mic, simpatic, tractiune integrala, randament mare pe pante, il pierzi in zapada mare.

Dupa o ora si jumatate, iesim la golul alpin, in sfarsit. La cabana e relativ liniste, vantul care incepea sa ne muste deja de obraji isi facea pesemne efectul.
In spate zarim la distanta Muntii Grohotis, si culmea Gropsoarele-Zaganu.

Piticul era in declaratii de dragoste cu un os.

Cumva, cand am depasit derdelusul din fata cabanei, si am luat in piept un vant care te ridica pe sus, s-a lasat linistea in suflet. Ciucasul asta e mereu surprinzator, mereu altfel decat il stiai, si te umple de pace, cu culmile astea molcome de conglomerat sculptat timp de milenii.

E soare, dar se apropie niste nori plumburii, care rontaie insidios din peisajul insorit, si castiga teren. Sunt impinsi de o ciudata vijelie de zapada... sau oare sunt nori ? Greu de spus, si in definitiv, nici nu conteaza. Valatucii albi imbraca culmile, zboara pe deasupra lor si e superb. Singurele petice de culoare sunt smocurile de iarba galbuie, culoarea a fost secata pana si din brazii cu tenta acum negricioasa. Vezi doar cer albastru, si alb orbitor. Mi-ar fi placut sa fiu aici acum 4-5 zile, cand zapada se asternea proaspata si neatinsa.

Potecuta spre varf traverseaza cateva zone in care zapada pare ca ar putea-o lua la vale. Incarcarea insa nu este atat de mare, iar soarele este de cealalta parte a culmilor. Cea mai interesanta parte e palnia scunda si destul de larga prin care te strecori din Saua Chirusca inainte de a da ochii cu Babele la Sfat.

Se trage cortina.

Ocolim pe dreapta Tiglaile Mari. Spre Culmea Bratocei si varf furtuna de zapada castiga teren. O vreme perfecta"cu de toate", complet diferita de ce prinsesem ieri in Piatra Mica.

Silueta familiara a Babelor la Sfat.

La sfatul uriasilor... Cumva era liniste aici, puteai uita complet de vantul care te spulbera cativa metri mai incolo.

Urme in zapada. Ce solida pare apa asta reinterpretata :)

Dantelarii pe care numai vantul de Ciucas le poate sculpta.

La inca doua ore de la iesirea in golul alpin, suntem pe varf. Un tricolor flutura pe stalpul varfului... am sentimente contradictorii, pe de o parte oamenii incep sa care cu sine tricolorul pana si pe movilitele de 200 m din Macin, dar pe de alta parte, momentele astea sunt singurele in care mi-e draga tara mea. Atunci cand nu simt asa stringent faptul ca e locuita.

Peisajul se schimba de la un moment la altul... muntii se transforma in nori si norii inapoi in munti. Bonus, primim si un spectru Brocken :)

Vantul taios care batea pe varf iti aducea in mod paradoxal linistea. Simteai cum iti ingheata - pe langa buze si obraji - gandurile insele, si cum se sparg in liniste undeva intr-un vid fara margini, iar cioburile taioase ale grijilor tale raman acolo. Apoi a venit peste noi albul, care a inghitit pentru scurt timp soarele.

Printre Tiglai si Babe, revine jucausa proiectia noastra pe stratul de nori de dedesubt.
" - E umbra mea, uite, da din maini !
   - Ba e a mea, ca are bete !"
Pana la urma, amandoi aveam dreptate, eram la distanta de cateva zeci de metri. E destula magie pentru toti aici.

Ne intoarcem cu bateriile incarcate si inima usoara la cabana. Oricat as trage de timp, nu prindem apusul pe aici azi, aveam de bifat si o seara de lene la Securila, inainte sa plonjam iar cu capul inainte in treburile de acasa.

O pufosenie artagoasa, care avea de impartit ceva - pe baza de scuipat, marait si gheruit - cu Piticul nostru.