Decolam dimineata din oras, reusim sa intarziem doar jumatate de ora peste 6... Doua ore mai tarziu ne luptam cu gropile de pe pontoanele Brailei, inainte de traversarea cu Bacul. In fata noastra era un nene temerar cu un Matiz, noi inghiteam in sec ca ne trezim in China, da, atat de urate si mari erau gropile cu pricina. Ne mai si inecam naibii pe drum, ca erau pline de apa de la potopul recent.

Ne imbarcam rapid si ne punem pe chicotit din Grutza, observand in habitatul lor niste puicute care isi faceau selfie-uri.

"Nitel mai in spate... mai in spate... mai in spate... prea in spate, te pescuim mai incolo "

"Eu cu Dunarea. Tot eu, tot Dunarea. Eu cu un banc de moloz. Eu cu unghiile false si vasul Chiciu - ce nume predestinat."

Suntem niste muppetzi ursuzi, clar, ii stiti pe astia doi, nu ?

Reusisem sa ne strecuram intr-o zi printre ploi. Toata saptamana vremea fusese capricioasa, ba chiar cu o noapte si o zi inainte ninsese.
Dunarea zacea lenesa afara din albie, peste un camp de salcii taiate. O egreta croncane iritata cand ma indrept spre ea. N-am ajuns niciodata in Delta, din cauza accesului greoi si dependent de un localnic cu o barca sa ne descurce prin labirintul de canale. Pentru noi, mizantropii care prefera sa se descurce singuri pana si la rafting (si bine ne-am mai descurcat), asta a fost o bariera de netrecut pana in prezent.

Aruncam un ochi in zona inundata. Iarba verde e pe alocuri presarata de petice albe cristaline. E asa de ciudat sa vezi portiuni de zapada printre papadii si verde de aprilie..
Pasaroiul imbufnat se refugiase printre salcii... S-a indepartat la o distanta sigura destul de rapid, puncticelul acela alb din extrema stanga a imaginii e chiar el.

Un gen de Fata Morgana acvatic... De parca salciile ciuntite si reinmugurite nu erau suficient de ciudate, cu mainile ridicate spre soare.

Ne asteptam la testoase lenese, odihnindu-se la soare, si la tartan-ul verde cu galben al campurilor de grau si rapita... Am primit insa o bizara si anacronica zapada :)

De ce scade temperatura la altitudine ? Pe de o parte pentru ca versantii inclinati primesc mai putina caldura pe unitatea de suprafata decat un camp plan, si pe de alta parte pentru ca varfurile sunt mai departe de principalul acumulator de caldura, care este scoarta terestra. Aici se poate ilustra perfect acest principiu. Chiar si cateva sute de metri (cel mai inalt varf din Muntii Macin are 467 m) conteaza, la bazele lor parca trasase cineva limitele descantecului alb de zapada.

Vechii munti se intind in fata drumului "forestier" spre cariera de piatra. Cine si cum o fi dat aprobare pentru o cariera de piatra intr-o rezervatie naturala, naiba stie. Se zvoneste ca insasi Agentia pentru Protectia Mediului a fost implicata. Daca 250 milioane de ani nu au reusit sa ii rontaie definitiv pe acesti batrani, cariera de piatra macina incet si sigur din pantecele Culmii Pricopanului. Chiar nu se poate cruta acest granit, se prabuseste Romania fara el ?

Exact in urma cu un an, pe aceste campuri colcaiau popandai. Era prima data cand vedeam veselele fapturi in Afara3D. Anul asta n-am avut onoarea, probabil ramasesera in complexele lor rezidentiale subterane zgribulindu-se si dandu-si palme despre cum a nins la final de aprile. Ptiu drace, vremea asta zici ca e posedata !
Lasam in urma graul de-o schioapa, zapada care iti strica expunerea la poze e pretutindeni de aici in sus.

Un bade isi plimba impreturbabil turma de capre. Admiram sunetul de talangi, behaitul domol... si ranjim copios la zgomotele infundate produse de capre - pesemne mancasera o iarba expirata care nu le priise. O piata inca nedescoperita pentru carbunele medicinal, parca si vad testimoniale ale caprelor la teleshoppingul de fara un sfert: "Acum pot avea si eu o viata sociala normala".

Il lasam pe Grutza parcat practic intre doua anotimpuri. La dreapta - primavara in toata regula. La stanga - niscaiva iarna. Si la naiba, ca incolo aveam treaba, desi ne saturasem pana in gat de zapada anul asta.

Ne indreptam spre o formatiune stancoasa numita Scaunul lui Stefan. Deja m-am obisnuit. Mi se face foame, scot un sandwich, apar din neant niste caini. De data asta insa, le-am dat mai putina atentie ca de obicei, dupa ultima patanie de la Malaiesti, asa ca nu ne-au urmarit decat foarte putin. Oricum fara un sandwich dat si niste scarpinat intre urechi tot nu au scapat. Plus ca doar nu erau fraieri sa urce de nebuni dealul ala pe namol si zapada... in aprilie.

Dansul nu se lasa pana nu fotobombeaza toate cadrele.

Ne luam inima in dintisi o luam in sus la deal. A naibii zapada, combinatia cu soarele de aprilie arde cam tare la ochi, dar ochelarii de soare cu polarizare si aparatul foto nu sunt prieteni buni deloc.
Evident, reusim sa balaurim poteca si ne trezim undeva la baza Sulucului Mic, desi circuitul Culmii Pricopanului incepea nitel mai in dreapta, cu Sulucul Mare. Deh, asta e, un Suluc in minus azi, putem trai totusi cu asta.
Ii dam inainte voiniceste la deal, turistul rade nitel isteric de zapada alunecoasa care se transforma in zloata sub picioarele noastre, dar ne incapatanam sa nu ne punem totusi parazapezile in fucking aprilie.

Amarul de vreme a cojit piatra ca pe un ou. Granitul s-a dezintegrat in urma unui proces de eroziune sferoidala, dupa cicluri repetate de dilatare si contractie.

Camp de mierea ursului la gheata. Are farmecul lui, trebuie sa recunosc :)

Ne itim in poteca in Saua Suluc. Lasam Sulucul Mare in dreapta - cu cei 370 m, cel mai inalt deal din Culmea Pricopanului, si ne indreptam spre Sulucu Mic si Piatra Raioasa. Ne loveste un vant afurisit dinspre est, care ar fi facut-o si pe baba Dochia sa se imbrace la loc. Frig domnule, frig, cu atat mai mult pentru niste asteptari care includeau parlit la soare si broaste testoase.

O privire in urma spre Sulucu Mare.

Pe Serparu (?) niste entuziasti se jucau de-a escaladacii si romanii. Nu imi dau seama ce anume faceau cu steagul respectiv la 226 m. E ca si cum s-ar fi plimbat cu el pe post de mantia lui Superman prin - sa zicem - Baia Mare. Fix aceeasi altitudine.

Avem in fata Piatra Raioasa. E tare simpatica, cu putina insistenta, pe latura ei vestica se pot gasi chiar zone in care iti poti rupe gatul. Eram atat de nescosi din casa incat ne bucuram de orice petic de stanca si cer, de lichenii colorati extravagant, sau de palcurile de floricele galbene itite din firide.

Zarim de sus si drumul spre cariera de piatra, taiat parca cu cutitul in contururile molcome ale campiei.

Mereu ai senzatia dubioasa ca pasesti intr-un limbo dintre anotimpuri... o competitie a anacronismului intre zapada si flori.

Undeva pitita dupa niste bolovani se afla o ferestruica. Nu la fel de spectaculoasa ca Fereastra Zmeilor, sau a Valcelului, sau Fereastra Tiganesti... insa azi e a noastra pentru privit si bucurat.

Uitandu-te la amprentele de eroziune concentrica, aproape intelegi ce ii mana in lupta pe cei de la "Romania Megalitica" si alti paleoastronauti discipoli ai lui Lorin Fortuna. Vechii munti s-au descompus sub actiunea intemperiilor precum cojile de ceapa, si au lasat in urma fel de fel de siluete, in care ochiul usor paranoid, avid de patternuri al omului a regasit sfincsi, pietre funerare, alfabeturi apuse.

Cararuia ne duce aiurea printr-un crang inverzit si inflorit, scuturat recent de furtuna care a adus zapezi. Suficienta zapada sa faca simtita trecerea unui tup-tup pe schiuri. Zona e destul de populata de iepuri de camp, n-am avut placerea insa sa vad nici unul de data asta.

Din Saua Serparu, drumul urca spre Caramalau, un alt munticel stravechi din circuit.

O privire in urma spre Saua Serparu, unde poteca balaurita prin crang si cea oficiala pe coama dealului se intalnesc la un loc de popas cu bancute.

In zare - Vf Caramalau si in stanga lui, Cota 252 - un delusor pe care se ghiceste silueta unei cruci.

Bolovanul lui Sisif.

Apogeul turei de azi - Caramalaul. Cu toata zloata si noroiul, plimbarea pe aici e o placere. Poti sa te cateri pe stancile primitoare de granit, nu aluneca nici pe departe precum calcarul ud.

Alegem sa coboram pe "Valea cu Castel" spre Fantana de Leac si Manastirea Izvorul Tamaduirii.

Acesta o fi "Castelul" ?

Coborarea a fost destul de dubioasa, printre bolovani si putina zapada care o lua la vale, rugi de mure vigurosi in care ne impiedicam amandoi pe rand, ca in filmele cu prosti, si in care nu ne doream foarte mult sa aterizam, ajungand dupa aproximativ jumatate de ora la un crang si la poteca ce se indrepta spre Fantana. Cum naiba reusim, in niste munti de maxim 467 m... nu stiu. Si anul trecut pe Cozluc tot pe baza de balaureala dezorganizata a fost.

Intre timp soarele rezolvase zapada pe toata culmea. "Bine" ca am fost matinali si ne-am miscat repede de dimineata, acum e ora 13:45, si ne uitam in sus la muntele - acum aproape verde - pe care ne-am grabit sa ajungem cand acolo era inca iarna :) Oricum, viata bate filmul, si orice iesire in decor bate statul in casa, asa ca nu ne-a parut rau !