haihui

 

 

Azi ar fi fost ziua Buteanului, dar un telefon al lui Adi Scurtu ne-a facut sa intoarcem macazul spre Craiul pe care nu-l mai vazusem de mult.

Asfaltul a venit spre Plaiul Foii cu o droaie de noi pensiuni, copacul "Chapeau" e acum in spatele unui gard si tare mi-e ca in curand aici va fi o a doua Vale a Cerbului (poate cu mai putini ursi). E plin insa peste tot de albastrul cerului coborat pe pamant. Absorbi cu nesat mirosul ierbii si sunetul greierilor care isi dezmortesc piciorusele la soare. Pe o frunza de brusture, Jiminy Cricket, cu gulerasul lui de gala dadea de zor din bete, sa faca ce stie el mai bine - zgomot :)

 
 

Parcam la Plaiul Foii - unde urla deja muzica in boxele unei cabanute transformate in bar - ne luam toate daraverele si mergem spre casuta lui Arpi salvamontistul, unde urma sa ne intalnim cu Adi si Miky. Cum iar am exagerat cu bagajul, unele chestii n-au intrat in sac, asa incat spanzurau mai de bogdaproste de cate o curelusa sau catarama. Niste tigai mai lipseau...

 
 

Adi Scurtu si Miky.

 
 

O luam la pas prin valuri de iarba spre refugiul Sperantelor. Imi atrage atentia Muchia Dintre Timbale - mi-as dori sa ajung si acolo candva. Azi avem insa in plan Creasta Frumoasa, un traseu cotat 3A care ne cam face sa inghitim in sec - dar viata e mai frumoasa cu ceva suspans.

Izvorul Orlovschi inca picura anemic printre pietre, vizavi de poteca. Dupa o ora eram la grohotisul nesuferit de la Malul Galben. Parca an de an se erodeaza si mai rau peretele, iar grohotisul coboara si mai mult in padure. Campanulele insa par sa se simta bine aici, sunt buchete mari de capsoare mov presarate printre stanci. De la Malul Galben ne punem si tartacutele la adapost sub casti... cu exceptia lui Miky care dintr-un motiv obscur a preferat sa o care in spate pe a lui tot traseul :)

Gafaim alene la deal pe potecuta ingusta si imbratisata de radacini, si inca o ora mai tarziu revedem Calinetul din Saua Scarii de Fier. Inca nu-si scuturase complet trena de zapada, si era suspect de liniste, nu am vazut picior de om pe tot traseul.

 
 

Adi ne asigura si coboram rand pe rand scara de fier (nu e chiar sanatos sa te bazezi pe scoabe si lant, la fel am coborat-o si cu Arpi acum cativa ani). Palcul de flori de colt e inca la locul lui si te intampina cum cobori saritoarea. Ocolim hornul urmator pe dreapta, inspre marcajul firav cu cruce verde al Braului de Mijloc, si incercam sa localizam intrarea in Muchia Dintre Timbale - teoretic "prima la stanga" din Brau pe Valcelul Caprelor.

 
 

Probabil, undeva pe aici este intrarea...

 
 

Cat ai zice peste, Miky - posesor de gene de Rupicapra - o luase in sus la goana si chiraia vesel de pe un bolovan din primele saritori.

 
   
   
 

Cumva, zona Calinetului mi se pare chintesenta splendorii Craiului. Totul in jur - calcarul alb stralucitor, stratificarea verticala, tancurile stancoase - creeaza iluzia unei catedrale de stanca - singura in care imi doresc sa fiu. Pasii urmeaza razele strecurate dinspre creasta. Pare o cale a luminii.

 
   
   
 

Vedem in zare, peste un prag de stanca, tancul cu brazi de dinaintea saritorii mari cu bolovan.

 
 

Aici parasim firul principal al Calinetului si o luam la stanga inspre valcelul secundar. Depasim o saritoare usor umeda si plina de muschi, apoi recunoastem din imaginile altor jurnale saritoarea cu fisura prelunga, caracteristica la baza.

 
 

Bolovanul nu are cine stie ce prize si este destul de spalat (se abordeaza prin dreapta). Adi S. urca primul, apoi trage si sacii (la al meu se intepeneste nitel si intreaba cate kile de cartofi am inauntru).
Dau buzna la ramonaj si ma trezesc nitel blocata in pozitia unei rame impachetate. Esecul nu e o optiune, asa ca in loc sa ma dau jos si sa abordez ca lumea treaba, viermuiesc nitel pe stanca si ies din saritoare ca racul, cu spatele. Expresia de pe figura lui Adi S., care statea la prindere, e nepretuita.
Turistul foloseste frumos, elegant, cat de cat, mersul cu fata (chiar NU erau necesare acrobatii inutile acolo, cu atat mai mult daca esti posesor de picioroange).

 
 

La pescuit, usor-usor, sa nu sperii pestii.

 
 

Uite ca a prins ceva !

 
   
   
   
 

Poteca firava continua pe la baza unui perete, pe brane inguste de iarba, iar haul de dedesubt se adanceste. Lespezi prabusite si capcane cu bolovani care stau sa cada se ascund sub iluzia unui munte neclintit. Rasnita vremurilor lucreaza din plin aici, ai permanent in priviri eternul si efemerul. Trecatoarea e si mai ingusta decat ne asteptam. Stiam ca se trece cu greu acolo, deci dam iarasi sacii jos din spinare. Peretele pare ca te mesteca nitel apoi te scuipa pe partea cealalta, unde asteapta prima lungime de coarda din traseu - un hornulet primitor plin de prize. Suntem ca intr-o gaoace - in strunga care desparte Creasta Frumoasa de Creasta Soimilor.

 
   
   
 

O priveliste rara e Miky alimentandu-se cu altceva decat apa sau zahar intr-o tura. Pare ca mananca chiar un sandwich, asa ca am imortalizat momentul :) Si nu are nici pufoaica ! Sunt obisnuita cu el misunand zeci de kilometri si sute de metri diferenta de nivel in cateva ore, in "echipament miniiiiim !", avand ca munitie doar niste apa sau cel mult o sticla de cola. Are o ambitie fenomenala omul asta !

 
 

La baza ei ne intampina un piton, numai bun de stat in selb. Adi urca primul, noi restul spargem metaforic niste seminte si ne intrebam de ce nu suntem la mici si cola in fata Garofitei. Coarda se tot intinde... pesemne nu gaseste o regrupare decenta asa ca il auzim la treaba, ciocanind de zor la un piton. Unul cate unul ne insiram ca margelele pe cele doua corzi.
Eram trei secunzi pe doua semicorzi. Miky ia primul liftul, noi pe al doilea, asa ca am pus reverso-ul in modul de autoasigurare, ca sa ii las Turistului coarda libera. Treaba e destul de serioasa asa ca de data asta fac un gest responsabil si bag in sac, cu inima indoita, aparatul foto... peste fratele lui mai mic Alpha5000 pe care l-am carat degeaba azi. Doar trebuia sa tin firul intins pentru Turist si timp pentru clicait nu era. Cel mai probabil o sa ma selectez natural facand o poza unei rape, dar se pare ca nu azi :)

 
   
 

In urmatoarea regrupare, soc si groaza. Cineva a invocat brusc, de niciunde, niste nori, care ai naibii au inceput sa se si scuture. Catedrala noastra de lumina a devenit otelita, iar norii au venit cu un amic - un vant taios care cerea haine mai groase. Imi amintesc cum imi cautam polarele dimineata (mi-as pierde si capul daca n-ar fi insurubat) si eram gata sa le las acasa. Niciodata fara straturi serioase pe munte ! Cred ca pana nu traiesti pe pielea ta o schimbare atat de radicala si de fulgeratoare a vremii, e greu sa intelegi ca prin mantaua de ploaie si un tricou ud, hipotermia te haleste si in toiul verii.

 
   
   
 

4 omuleti pe un tanc de stanca abia suficient de mare incat sa nu se calce pe picioare, legati de pitonul batut cu atata sarg de Adi incat nu a mai iesit, asteptand potopul, sau soarele - ce s-o nimeri. Inspre Iezer se revarsa o perdea de apa, si se rostogoleau tunete. Aventura era aproape completa - aproape, pentru ca niciun blitz nu ne-a zburlit parul, iar dupa cateva picaturi si un caleidoscop de fete-fete ploicica s-a oprit si nu ne-a mai suparat. Ca avertismentul la amenda. Insa a stropit stanca si iarba suficient cat sa faca lungimea urmatoare de coarda ceva mai palpitanta decat era cazul.

 
   
   
 

 
   
 

Meteodependenta e maxima, trecem printr-o gramada de stari. Maraieli si priviri dusmanoase, "nu-mi place", "data viitoare mergi singura", "wow suntem inconjurati de stanca!". Dar ce-i asta, mi se pare mie sau e chiar un zambet ?! Cu toate bombanelile, Turistul ajunge cu brio la toate prizele, si acolo unde eu sunt nevoita sa muncesc la o fisura si sa prind cate ceva la ghici deasupra pragurilor de stanca, el se iteste fara efort.

 
 

Soarele ne zambeste din nou balai, si aprinde stancile albe. Aerul e plin de umezeala, raze de soare se strecoara printre nori furiosi, e ceva magie aici.

 
   
 

Urmatoarea lungime de coarda e destul de simpluta, cu exceptia unui singur prag cu bolovani friabili inclavati in pamant. Nu ajung foarte bine la o priza si iau muncitoreste o mica fisura la bocanci.

 
 

Calare pe regrupare - un bolovan aparent bine atasat, insa care atarna pe jumatate in gol. Nu s-o decide la vale taman azi...

 
   
   
   
   
   
   
   
 

Ultima lungime e pe un scoc inclinat si brane inierbate.

 
   
   
   
   
 
Mici capcane sunt presarate deasupra tancurilor stancoase - si pe stanga si pe dreapta, asteapta sa se dea de-a rostogolul bolovani maricei, la care nu ajuta nici mama castilor.
 
 

Dap, asta clar e un zambet.

 
 

Adi si Adi.

 
   
 

O lumina demna de Rembrandt se strecoara printre nori. Mereu lumina de dupa ploaie e fabuloasa, picurii de apa dintre cer si pamant pe care se proiecteaza fascicule de lumina iti creeaza o senzatie ireala de subacvatic.

 
 

Crestulita noastra Frumoasa - o limba de stanca suspendata intre Calinetul Secundar si Valcelul Secundar al Hornului Adanc. Mai jos de strunga Crestei Frumoase (unde am intrat noi in traseeu) se afla Creasta Soimilor, un traseu mult mai dificil cu multipli pasi de grad 7, iar in sus (stanga aici)- Creasta Coarnele Caprei.

 
   
   
 

Trecem printr-un jnepenis inmiresmat pe Braul de Sus, pana spre Amvon, de unde urmeaza sa luam funicularul pe Valcelul cu Fereastra. Aici am deschis ochii spre nemarcatele Craiului acum cativa ani, si n-o sa uit niciodata senzatia de recompensa pe care am avut-o cand am trecut prin portalul de stanca. Ne imprastiem dupa inspiratie, descoperind levitatia via crengi de jneapan. In destule portiuni parasim cu sau fara voie hatasul slab conturat si pluim fluid pe crengile suspendate deasupra stancariilor si tufelor de smardar. Am cules cateva zile bune ace de pe te miri unde.

 
 

 
 

Amvonul.

 
 

Daca privesti din portita Amvonului, ruptura de panta a Canionului Cioringa te atrage cu cantec de sirena.

 
 

O luam insa la stanga, cu grija pe limbile de grohotis instabil ale Valcelului cu Smardar, care ne conduc spre ferestruica si primul rapel...

 
 

... cu asigurare la Sfantul Jnepenie.

 
   
 

Urmatoarele 2 rapeluri se fac la spituri si pitoane (restul saritorilor se descatara).

 
   
   
   
 

Iar ultimul - la unul din cei doi copaci care strajuiesc intrarea in Valcel.

 
 

Ne luam la revedere de la copaci, stanca, lumina si magie... pana la urmatoarea aventura.

 
   
 

Mai urc putin pe limba de stanca deasupra refugiului Sperantelor, printre floricele multicolore si ma bucur de ultimele ocheade aurii ale zilei superbe de azi.

Iesim din padure odata cu lasarea serii. Ochii erau inca utilizabili fara ajutorul frontalei, daca ramaneau obisnuiti cu intunericul, si cum Adi si Miki erau mult inainte, iar Turistul o luase si el la picior - o luminita suspendata in intuneric. Am stat cateva secunde sa respir inserarea. Greierii isi reluau menirea si intra in schimbul de noapte, unul cate unul, apoi zgomotul de fond devenea un tarait electric, un zgomot alb care te indeamna in mod paradoxal la odihna. Miroase a iarba zdrobita si a flori de camp... si se aud in zare traditionalele pocnitori de la Plaiul Foii si scandalul cainilor - probabil Martinica a facut o vizita la bar. Latraturile se apropie si iutim putin pasul, nestiind cu cine om da nas in nas. In plus, ne astepta si drumul de intoarcere spre Bucuresti.
Regasim orasul mai agitat decat de obicei, printre vartejuri de frunze smulse vantul imi lua volanul din maini. Ne simtim norocosi ca nu am nimerit asa ceva cateva ore mai devreme - cand atarnam toti 4 de un piton ruginit. L-am debarcat pe Adi S. la fix inainte de potop - sper ca nu statea departe de locul de "deployment", nu il vedeam bine la ce "blitz-uri" erau si la cat metal avea pe el.

Multumim, Adi, pentru calauzire si siguranta, Miky pentru companie (cred ca nu m-am mai hlizit asa de ceva vreme) si Craiului care nu s-a scuturat de noi ca de purici nici de data asta. Au fost 12 ore minunate de tura. Aven-tura !