haihui

 

 

Dupa un pui anemic - vreo 4 ore - de somn, ne frecam la ochi, bagam cate o cafea generoasa, inhatam hamurile, castile, niste bucle de cordelina si anouri, plus niste nuci si un hex complet inutile, si vreo 25 m coarda, si punem cap la cap un sac de 8,5-9 kile plus aparat foto (dupa cum urma sa aflu post-mortem, cantarindu-l acasa a doua zi, in timp ce ma vaitam de sale si umeri).
Reusim sa iesim pe usa la 4:15. Urma sa ne intalnim la Plaiul Foii cu oameni noi, sa haladuim pe un traseu necunoscut, cotat 2B, pe care habar nu aveam daca o sa ne descurcam sau nu. Suna ca un plan, ce sa zic....

 
 

Apare in scurt timp si soarele - un rasarit timid,rozaliu, usor industrial spre Ploiesti, si apoi lumina calda care mangaie iarba si copacii.

 
   
   
 

Uite si muntii ! Versantul estic al Bucegilor cu Costila erau deja scaldate in soare.
Cum cafeaua de acasa se dovedea insuficienta, mai oprim la un OMV din Zarnesti sa mai bagam una, altfel nu era de trait.

 
   
   
 

Muntii erau usor mahmuri dupa ploaia de ieri. Norii aia in care isi tineau capetele nu pareau prea imbietori.

 
 

La Plaiul Foii ne asteptau Adi Scurtu (omul tehnic al turei), Miky, George (Munteanu - ce nume predestinat pentru un muntean :p), Andreea si Catalin, Andra si Cristi.
Stiti momentul ala de pattern recognition fail, in care creierul tau recunoaste un pattern, si apoi iese foarte greu din ceea ce a recunoscut gresit ? Ma miram de ce Miky da noroc cu stanga, si dupa ce am petrecut zeci de metri buni mergand in spatele lui, am observat ca nu avea mana dreapta. Un om fara o mana, capabil sa se catere pe trasee de munte, acolo unde noua celor cu patru membre functionale, ne tremura soriciul ? Da, si nu numai atat... Miky are multe de povestit, si multe balaureli la activ, e un om plin de energie care iubeste muntele, care face toata creasta Craiului alergand in 4 ore, si pe care il pierzi din ochi daca nu face cercuri in jurul tau in timp ce tu gafai alene la deal. Sa mai zic ca a facut toata tura in adidasi (de trekking, ok, dar.. adidasi), si cu o sticla de apa de 1l in pantaloni la spate. "Echipament.... miniiiiiim ! " ca sa il citez exact. Un om care nu se lasa infrant, asta e Miky.

In ziua precedenta tocmai plouase torential prin zona. Aveam ceva emotii sa nu dam de stancarie uda, calcarul din Crai nu e deloc prietenos cu bocancii chiar si dupa cateva picaturi de apa, aluneca in draci. Prognoza era totusi incurajatoare, dar stim cu totii momentul ala cand incepe sa toarne si parca mintea ta refuza sa iasa din paradigma prognozei meteo, in care inca e soare si nici tipenie de furtuna.

O luam in sus spre Spirlea.
Ne amintim de stanele de pe valea Spirlei toamna trecuta, prin mijlocul carora reusisem sa venim noaptea, coborand din Cerdacul Stanciului. Si imi aduc aminte cum cainii aia benigni de acum care tin acum distanta si ne ocolesc pe versanti, devin niste perechi de nasturi malefici care lucesc suspendati in intuneric, in timp ce conul frontalei tale face roata in jur sa poata tine pasul cu toate maraielile pe care le auzi. Iarna nu-i ca vara si noaptea nu-i ca ziua. Acum oile si caprele misunau prin jurul nostru, discutand pe limba lor.

 
 

Corporatistele la plimbare.

Eu eram cu inima in gat, din motiv de cafea+nesomn, combinatia dubioasa care iti salta pulsul peste 120 la eforturi uzuale. Grozav... sper sa se termine cat mai repede treaba asta, gafaiam ca trenul pe urcarea spre Spirlea - care in ultimul timp nu ne mai punea mari probleme si mai degraba ne surprindea cu indicatorul de "Refugiul Spirlea, 15 minute" aflat langa izvor.

Miky nu are stare si fuge in susul si in josul pantei. Deh, daca faci 50 km pe zi in fuga, te mai si plictisesti cu muritorii de rand.

 
 

Se circula spre Spirlea mai ceva ca pe Magheru. Insa in mod cert pe valcelele insorite ale Craiului o sa fie liniste. Cel putin pana jungem noi.

Folosim si untura de soare din dotare, ca sa evitam sa ne zvarcolim ulterior ca racii pe plita. In afara de mirosul discordant de concediu lenes la mare, pe care il lasam in urma, se pare ca Nivea atrage irezistibil insectele. Si se facea ca, din tot grupul care mergea desirat pe poteca marcata TA spre Umerii Pietrei Craiului, noi doi eram insotiti constant de un roi de insecte. Desi carasem evident si Autan-ul, am decis totusi ca un singur strat de chimicale era suficient.

Treaba asta cu socializarea e ceva nou pentru noi. Suntem obisnuiti asa mai... sauvage, doar noi doi si ursu', si nu se stie exact care maraie mai tare cand da de civilizatie. Dar e bine sa si inveti, si uneori e mai bine sa inveti de la altii decat pe pielea ta.

Traseul nostru de azi a fost descris de Dunareanu prin 1939, in goana dupa cuceriri montane din epoca comunista - desi in mod evident nu a fost primul pe acolo. Probabil ca de atunci multi balaurieni au construit un labirint de poteci si potecute, prin care trebuia sa ne orientam cumva. Mai multe capete sunt mai bune decat doua, in mod cert.

 
   
 

28.A. Umerii Pietrei Craiului

Prima escalada: 2 iulie 1939.

Generalitati. Fara sa se înscrie în rîndul traseelor de mare dificultate, traseul Umerii Pietrei Craiului reprezinta un itinerar în care cataratorii vor întîlni o variata succesiune de obstacole, a caror trecere, în majoritatea cazurilor, o vor face prin escalada libera. Traseul are trei portiuni distincte: Umarul de jos (1820 m alt.), Umarul de Mijloc (1 920 m alt.) si Umarul de Sus (2 040 m alt.). Cea mai dificila portiune o întîlnim de-a lungul Umarului de jos. Sinonime: Umerii Pietrei Craiului – Traseul Dunareanu.

Grad de dificultate: 2. B.

Materiale: o coarda de 40 m, 3 – 4 pitoane, 5 carabiniere. Traseul este nepitonat.

Durata pentru 3 echipieri: 4 ore. De la cabana Plaiul Foii la baza traseului: 4 ore; De la cabana Garofita Pietrei Craiului: 2 ore. Pentru intrarea pe traseu, vezi artera indice 28.

Descrierea traseului. Dupa ce escaladam unul din hornurile de la intrare, putem privi în amonte, identificînd linia unui vîlcel napadit de vegetatie si în parte presarat cu pîlcuri de jnepeni. Înaintînd pîna la capatul de sus al acestuia, întîlnim o fata mai înclinata, pe care o escaladam în cadrul a patru lungimi de coarda. De retinut ca în cea de-a patra l.c. traseul trece de pe fata corespunzatoare vaii Tamaselului, aflata în dreapta noastra, pe fata vaii Bîrsa Tamasului, aflata în stînga. Regruparea din aceasta ultima lungime o efectuam într-o strunga de mici dimensiuni. Din dreptul strungii coborîm în albia unui vîlcel, pentru ca prin grohotisul lui sa urcam pîna “La Pridvor” (1820 m alt.), unde firul se pierde, prelungîndu-se cu o fisura deschisa, conturata în peretii umerilor. În continuare, traseul se desfasoara în lungul unui horn situat pe latura nordica a umarului. Intervalul ia sfîrsit într-un punct mai deschis, de unde, pe verticala unei fete ce nu depaseste 20 m înaltime, ne cataram pîna pe esarfa verde a Brîului de Mijloc (1920 m alt.). Escalada zonei Umarului de Mijloc începe cu o traversare catre stînga, de-a lungul Brîului de Mijloc, vizînd o lespede ce seamana cu un acoperis de coliba. Din dreptul acesteia urmam linia unui horn pîna la înaltimea Brîului de Sus. Umarul de Sus prezinta un perete greu de escaladat, ceea ce ne obliga sa-l ocolim prin stînga, unde avem posibilitatea de a continua escalada de-a lungul unui horn, prelungit în final cu o muchie. Dupa regrupare escaladam fetele usor friabile care sfîrsesc pe Creasta Sudica a Pietrei Craiului, la sud de vîrful Grindului.

Trasee de legatura spre: sud (dreapta) – saua Funduri (traseul 8. B); nord (stînga) – saua Grindului (traseul 8. C).

Sursa: Emilian Cristea - "Monografia Pietrei Craiului"

 
   
   
 

Ne adunam la intersectia cu traseul care vine din Valea Tamaselului si ne echipam de scandal.

Putin mai departe se vede Lancea (Coltul Carugelor) luminata firav de un soare timid care se tot codeste sa sparga norii. Ne uitam cam sceptici in sus, deasupra Craiului e o caciula gri si incapatanata de nori care nu prea se lasa convinsa sa plece. Macar traseul se intersecta cu Braiele (de Jos, Sus si Mijloc), si daca le puteam identifica, erau o alternativa de retragere fortata in caz de ploaie. Adi era cu trusa de scule la brau, pregatit sa bata pitoane daca era cazul de rapeluri, dar sa nu ne gandim prea mult la asta, daca nu te gandesti nu exista, uite o floricica, niste pietre dragute, gata hai in sus.

 
   
   
 

Cum iesim din poteca marcata, cum suntem recompensati cu niste flori de colt.

 
 

Potecuta timida a traseului turistic continua spre Marele Grohotis.

 
 

Urcam pe o panta inierbata. Terenul e putin umed, nu neaparat foarte periculos. Traversam o bucata de stancarie, si ajungem la un prag cu jnepeni unde Adi arunca o coarda pentru Anda.
Castigam altitudine rapid. Urmam o potecuta firava, nemarcata cu momai, dar nu foarte greu de urmarit, cu putina atentie. Crowd intelligence FTW !

 
   
   
   
 

Mergem apoi cu abruptul in stanga, iar in planul urmator incep sa se vada pragurile pline de grohotis ale canionului pe care urma sa urcam. Adi decide sa o lege pe Anda de el. Avand in vedere ca era prima ei aventura de genul asta pe munte, s-a descurcat admirabil.

 
   
 

Din pacate, aveam cu noi 3 oameni fara casti. George venise la o decizie de moment, direct de la odihna si relaxare, cam din pripa si lasase echipamentul acasa. Cristi ii cedase Andei casca. Bine, de fapt doi, Miky nu se pune, el daca vede vreo piatra venind fuge in jurul ei, n-are stres.
Serios acum... Aveam deci 3 oameni protejati de nimic altceva decat de o sapca, si dupa cum urma sa aflam, castile sunt indispensabile in astfel de demersuri.

Nemarcatele noastre sunt un gen de strutocamila dubioasa. In alte tari cu comunitati mai bine definite de montaniarzi, cand te duci si povestesti de vaile de abrupt din Crai si Bucegi, se uita lumea la tine ca la urs. Cine ar vrea sa urce pe un talveg dubios, care nu e nici traseu consacrat de alpinism, si cu atat mai putin traseu turistic, sa se catere la liber pe saritori friabile cam imposibil de asigurat, cu riscul de a ajunge foarte repede in aval, cu un morman de pietre in cap (poate si o cruce) ?

Merita insa fiecare secunda :)

 
   
   
   
   
 

Mergem din prag in prag, pana ajungem La Pridvor, un punct de belvedere spre care se indreapta o potecuta destul de bine batuta. Sus in pragul lui, gasim o momaie. Jos se distinge o alta potecuta la distanta si o incizura, iar de la Pridvor coboara un alt valcel abrupt care nu indeamna deloc la descatarare.
Vizavi, Miky pleaca in recunoastere. Se intoarce oarecum nesatisfacut de ce gaseste, asa ca lasam in stanga momaia si Pridvorul, si urcam mai departe prin Valcelul Umerilor.

Aici lucrurile devin extrem de friabile. Cei care urcau in fata desprind fara voie pietre. Trebuie sa recunosc ca mi-a inghetat putin sangele cand o piatra de o palma, starnita la vale, a trecut milimetric de fata Turistului. Al doilea bolovan mai mic ne rateaza apoi pe amandoi, si coboara mai departe, ocolindu-i ca prin minune si pe cei fara casti din spate. Am avut noroc de data asta, insa macar invatam ca nu e de dorit sa incerci sa eviti o piatra care vine spre tine. Te lipesti doar de perete , minimizezi suprafata de impact, si astepti sa treaca. Loviturile in membre sunt dureroase, dar nici pe departe la fel de periculoase ca o lovitura in cap sau in fata.

 
   
 

 
 

Depasim Umarul de Jos, si ajungem apoi la intersectia cu Braul de Mijloc, la 1920m. In dreapta, in sensul de urcare se vede Amfiteatrul Acelor, si potecuta discreta care trece pe langa ele, precum si spinarea stratificata a Coamei Lungi. Se distinge si Poiana Inchisa, scocul inierbat mai mare din dreapta sus, precum si iesirea mai prietenoasa "de la ora 2".

 
 

 
   
 

Avem de ales sa urcam pe dreapta, pe o creasta cu jnepeni, urmand ca apoi sa facem stanga pe dupa tancurile stancoase, sau sa continuam pe Valcelul Umerilor - pe care am venit, urcand pe o mica coama destul de expusa. Tehnic nu a fost foarte dificila, dar am avut ceva emotii fiind putin uzi pe talpi, si stiind ca daca pierzi prizele, te mai opresti din intalnit fortat cu ele naiba stie unde.

Iesim de pe Umarul Mijlociu si ne indreptam spre Umarul de Sus. Turistul urca in fata mea, asteptam din prag in prag sa se opreasca din miscare cei din fata pentru a putea inainta. Terenul e friabil, esti nevoit sa calci pe grohotis instabil, si oricat de atent ai calca, la un moment dat esti nevoit sa pui piciorul si pe pietre care sunt mobile. Inevitabil, cand pleci de pe ele, exista sanse serioase sa plece la vale.
"Piatra !!!" - vine avertismentul de sus. Bag capul intre umeri si il lipesc de stanca din fata mea, ma impachetez cum pot mai bine astfel incat sa expun mai mult rucsac si mai putine membre, si astept. Primul bolovan se opreste cu un pocnet in casca mea, macar am reusit sa ies la interceptie sa nu il incaseze vreunul din ceilalti din spate. Insa vine si al doilea, mult mai bogat in impuls, care nu se mai opreste in casca, ricoseaza cu un trosnet din ea, apoi pleaca mai departe din spinarea mea. Lasa in urma niste julituri pe care nici nu le-am simtit la momentul respectiv. Doar ulterior cand reimprospatam stratul de untura de soare am constientizat micile urme pline de pamant de pe umeri. Craiul asta se pare ca mai da si niste bobarnace din cand in cand :) Totul e bine cand se termina cu bine, insa sunt constienta ca bucata asta de plastic din cap mi-a salvat viata.

 
   
 

Tractiune integrala.

 
 

 
 

Avem un respiro pe o limba generoasa de iarba. Timp pentru biscuiti cu ovaz pe care Anda ii imparte cu generozitate :) Multumim !

 
   
 

Lasam in stanga un palc de jnepeni si ne mai delectam cu un urcus umbrit si alunecos, pe sub niste lespezi inclinate, care abia permiteau accesul celor cu un rucsac mai voluminos. Zona putea fi evitata cred pe iarba din stanga, mai expusa, insa macar te puteai infige in mod patruped in ea fara prea mari probleme.

 
 

Iesim la lumina deasupra Umarului de Mijloc, la nivelul Braului de sus (2040m). Aici spatiul se deschide considerabil, Umarul de Sus este fix spinarea stancoasa din fata noastra, si cautam o modalitate sa il ocolim.
"I-ote ce grup suntem ! Un om de 60 de ani, un handicapat, una care a fost in viata ei maxim prin Gradina Botanica..." - remarca copios Miky. Cam asa e, a tunat si ne-a adunat, noi nici nu banuiam acum cateva zile pe unde o sa haladuim. YOLO/YODO.

 
   
   
 

Doua capre si un pui ne evita circumspecte pe prispele inierbate din apropiere.

 
 

In stanga Umarului se zareste ceea ce parea o mica sa, marginita de un tanc stancos superb si caracteristic. Ne apropiem de el, facand stanga pe potecuta relativ bine batuta a Braului de Sus, si constatam ca de fapt este un horn, care ne va urca in creasta. Un ultim urcus placut, cu prize mai stabile decat pana acum, insa cu o droaie de pietre peste care trebuie sa mergi ca pisica pentru a nu le face vant in capetele celor din spate.

 
 

 
   
   
 

Ura, am ajuns in creasta !

Iesim intr-o mica sa intre Vf. Lespezi si Coltii Grindului - ne intampina marcajul PR. Ne revarsam toti 9, scapati intregi din aceasta aventura, savuram nitel victoria, si pornim mai departe spre nord, pana la Saua Grindului.

 
   
   
 

Floricele multicolore acoperisera creasta. Inclusiv rododendronul, care acum da spectacole mirifice prin Bucegi pe Valea Tiganesti...

 
   
   
   
   
   
   
 

Mergem cu amenintarea unui norisor mai cenusiu. Coborarea pe care urma sa o facem pe La Lanturi nu era chiar floare la ureche, in special in caz de ploaie. Descatararea nu e deloc preferata mea. Daca se poate, iau liftul la intoarcere.

 
 

Ca sa nu ne inecam ca tiganul la mal, decidem sa pastram castile pe cap pana la Zaplaz.

 
   
 

 
 

Arcadele de la Zaplaz, intr-o lumina tarzie de amiaza.

 
   
 

Arsi de soare, rupti de spate, umeri si picioare, lasam Craiul sa se odihneasca pana saptamana viitoare, cand avem intalnire cu Arpi si Padina lui Calinet. Poate pana atunci ni se dezmortesc genunchii si degetele de la picioare :)

 
 

Craiule, multumim ca nu ne-ai omorat nici de data asta, si ca m-ai facut sa uit complet de munca, scandaluri de copyright si fisc, pentru o zi. Multumiri si lui Adrian, Miky, George, Anda, Cristi, Andreea si Catalin pentru tura, ne-a facut placere sa va cunoastem.