Satui sa ne facem draci pe acasa, ne luam casuta la spinare precum melcii si hotaram sa petrecem un weekend undeva pe langa mare. Ploile nu ne dau pace, si ne zadarnicesc planurile de balaureli serioase pe munte. Ne strangem lenesi troacele dimineata, ne trezim de voie ca doar nu ne zorea nimeni, ne facem niste cruci cand vedem cate troace se aduna, ca ne trebuie doua drumuri si doua masini sa le caram pe toate, si pe la 12:30 reusim si noi sa infrangem si sa iesim din Bucuresti.

In alti ani poate ar fi fost sezonul macilor. Intalnim insa doar galbenul neon al lanurilor de rapita, si nu ne pare rau deloc. Parcelele par conturate cu markerul.
Departe, unde s-ar pune harta in cui - daca gravitatia ar fi orizontala - se afla destinatiile noastre de azi. Planul era sa dam o fuga pana in Jurilovca, naiba stie ce sa facem pe acolo, apoi sa urcam putin la Enisala si sa ne intoarcem sa dormim pe una din plajele pustii de la nord de Navodari.

Pe principiul "intai bunghiul si pe-orma gladiola", mergem intai in prospectiune dupa un loc de pus cortul, cat inca e lumina, si lasam distractia pe mai incolo.
E tare nesuferit drumul asta de placi intre satul Corbu si plaja omonima, insa rapita il inveseleste considerabil.

Pare un pic nesanatos sa vrei sa innoptezi langa un poligon de tragere. Nu-i nimic, ce nu face omu pentru liniste, erau doar 2 ametiti cu 2 copiii acolo, deci perspectivele se anuntau luminoase.

Plaja Corbu e superba, are un iz salbatic din cauza noianului de scoici aduse de mare. Si de filme de razboi cu debarcarea in Normandia, cu baricadele de lemn incalcite in sarma ghimpata... Cerul plumburiu nu e chiar prietenos, si e destul de frig.

Entropia spune ca toate comorile astea se vor transforma candva in nisip.

Urcam la loc drumuletul de pamant, zicem mersi ca n-avem niciun stres cu Grutza, si mai aruncam o privire in urma. O tufa de liliac inflorit inveseleste zona. Un indicator anunta interdictia accesului fara permis de trecere, si amenzi in caz de campare ilegala.
Facem cale intoarsa spre DN 87, in directia Enisala. Aruncam o intrebare la un domn amabil de la ultima pensiune de pe drum cum e cu permisele de trecere si amenzile, si aflam cu surprindere ca se pot procura din ghereta goala, aparent abandonata, pe care scria mai mult decat sugestiv "permise de trecere". Doooh ! Ne frecam nitel in urechi cand auzim de chestii automatizate, care sa nu includa un nene cu cusma pe ceafa, si hotaram sa incercam minunea mai pe inserat, cand ne intoarcem sa punem cortul.

Facem noi ce facem, si tot printr-un Sacele ocolim. Da, exista unul si aici, pe DC226, pe care il nimerim in drum spre E87. Ba trecem si prin Nuntasi, uite cum zboara nuntasii in stanga si dreapta cand treci prin ei (satul Nuntasi), mai ales ca e si sambata.

Apoi - asfalt intins pana in Jurilovca. O asezare traditionala de lipoveni, in care mai gasesti pe ici pe colo casele traditionale acoperite cu stuf, este si punctul de acces spre plaja izolata de la Gura portitei - ingusta limba de nisip care desparte apa dulce a deltei de apa sarata a Marii Negre.

Intre Lacul Golovita si Lacul Razim, cel mai intins lac de liman fluviatil de la noi (dar nu mai adanc de 2,8 m), se afla capul Dolosman, o limba timida de pamant care reprezinta singura faleza stancoasa de la noi din tara - atinge maxim 29 m inaltime.
Pana in anii 80, lacurile comunicau cu marea, lasand cale libera pestilor sa isi faca cuibusorul de nebunii si icre aici. Insa odata cu indiguirile de la Gura Portitei, lucrurile s-au schimbat, si speciile de pesti maritimi au disparut. Au ramas in schimb tantarii...

Parcam undeva la capatul unui drum, la un "centru de cercetari nu-stiu-de-care", unde ne intampina un nene binevoitor si dornic de conversatie. Ne sfatuieste sa mergem mai departe cu masina, chiar daca noi eram cu chef de plimbare, ca "sunt tantarii astia enervanti... nu prea pisca ei asa... sunt din astia de iarba, dar deranjeaza lumea".
Ne indruma spre un drumeag ingust si desfundat, noi iar zicem mersi ca il avem pe Grutza, si hai, treaca de la noi, ii dam in sus tot cu masina. "Neaparat sa va urcati in foisor! Se vede frumos de acolo!"

Ok, nu-i a buna. Avusese dreptate nenea, treceam prin roiuri de insecte. Speram ca sus sa fie mai timide, din cauza curentilor de aer si a expunerii la pasarile de pe mal.
Aiurea... Ajungem si parcam. Imi innod cum pot parul, ca nu imi doream musafiri nepoftiti prin el, tragem fermoarele, inchidem gura, si ne facem in scarba curaj sa iesim din masina. Langa noi - foisorul in care trebuia neaparat sa urcam. Valuri-valuri de insecte se ridicau din iarba, activate de pasii trecatorilor - Noi si alti cativa ametiti care incercau sa isi faca cate un selfie. Era o adevarata provocare pentru ea sa ii explice lui incotro vrea sa ii faca poza "buna", fara sa ia o gura generoasa de tantari.
Pun piciorul in foisor. Parca am pasit in povestea biblica a Exodului, fix in momentul molimei cu lacuste. S-au ridicat roiuri intregi de tantari care stateau si ei, frumos, elegant, cat de cat, pe picioarele metalice ale platformei suspendate. Meh, nu e de mine, bleah, bleah, bleah, o intind rapid si o iau la fuga spre turistul care deja renuntase la platforma, vazand suma de colocatari de pe ea. Hai ca mai incolo poate nu mai misuna atata insectime...

Da' de unde... Pe masura ce paseam prin iarba, ridicam roiuri intregi de tantari, care iti intrau pe maneci, pe sub haine, prin par - care al naibii se mai desfacea din nod (sa ma invat minte sa mai plec fara elastice de par), si iti tiuiau prin urechi. Mai scoteam cate o vorba laconici, printre dinti asa, turistul si mai printre dinti, pe buna dreptate ofticat ca la fiecare pas e pe cale sa ia o gura de insecte. Dar venisem cu treaba aici, trebuia sa vedem si ruinele cetatii Argamum, asa ca o luam mai departe prin tantarisul asezonat cu iarba si ceva tarm de lac.

Cetatea Argamum a fost atestata prima oara in scrierile lui Hecateu din Milet (adica un om din tenebrele timpului, predestinat sa fie istoric, daca e sa te iei dupa nume) in secolul VI-VII i.e.n., intemeiata de colonisti greci proveniti din Asia Mica. Ulterior, din secolul I e.n. a fost locuita de romani. Pe acea vreme, Grindul Lupilor inca nu se formase ("cel mai tanar pamant al tarii este Delta Dunarii" rasuna parca undeva departe in memorie, de pe la scoala), iar limanurile de acum erau un golf - golful Argamon - ideal pentru comert, pe ruta Bizant-Tyras (Cetatea Alba din Ucraina de azi). In cateva sute de ani aluviunile s-au depus, micul golf a fost izolat de mare, iar prin secolul V cetatea si-a pierdut rolul sau comercial si a fost parasita.

Ruinele unei bazilici paleocrestine.

Niste urme de canalizare, mult peste unele sate contemporane de la noi...
Evident, ruinele au fost doar intr-o mica proportie excavate, mare parte sunt inca scufundate in mister si actualmente, tantari. Zaresc cu coada ochiului o chestie pufoasa si grasuna, probabil o marmota, parasind ceea ce a fost candva probabil naosul unei bazilici. Probabil nu avea basmaluta pe cap pentru slujba de duminica, sau fugea si ea, ca si noi, de roiurile dezlantuite.
| Cel mai vechi mormant grecesc din teritoriul pontic a fost gasit aici, si totusi zidurile zac necunoscute si necercetate, parca te imbie sa pui mana pe o lopata, sa sapi prin mantia de pamant, iarba (si tantari), si sa vezi ce se ascunde acolo.

Mergem mai departe pe cei 3 km de faleza, poteca coboara treptat spre mare.
Tantarii par atrasi iremediabil de un anumit tip de iarba, de unde colcaie in numere astronomice. O luam la fuga in speranta ca gasim zone mai putin inierbate, ne intalnim cu alti disperati care fugeau in sens opus, mai trag cate o poza pe drum bolovanilor, ia uite ce stanjenei draguti, albi, salbatici, scarbosi, sunt plini de tantari si astia.
Poteca se termina intr-o zona de stufaris, unde coboara la nivelul marii, si incep sa se mai rareasca si tantarii.
Cand am citit acasa ce fel de tantari sunt, si ce transmit, si ca de fapt nenea ala nu prea spunea el tot adevarul cand zicea ca "sunt din astia de plante, nu ciupesc"... Zika, West Nile, Encefalita Japoneza, Usutu, si alte dubiosenii din astea care se lasa cu meningoencefalita virala pe care nu ar diagnostica-o nici dracu' la noi. Iar asta e opera celor care au considerat ca e bine sa inchida micul canal de comunicare cu apele maritime de la Gura Portitei. Din anii '80, aceasta manevra a schimbat fundamental ecosistemele din zona.

"Înainte de îndiguirile efectuate în anii 1980, limanul comunica cu Marea Neagra, la nord prin gura Periteasca, si la sud prin gura Portita, importante cai de migratie pentru pestii care veneau atunci sa-si depuna icrele în limane. Primind apa dulce din Dunare, prin bratul Sfântu Gheorghe si intermediul canalelor Dranov si Dunavat, a devenit, de când au fost închise portitele, un lac de apa dulce. În nordul lagunei se afla insula Popina ce constituie rezervatia cu acelasi nume."

Ok, destul cu tantarii. O luam la fuga spre masina, am bifat si maretul cap Dolosman, asa ca putem merge spre cireasa de pe tortul de azi - Enisala.

Din loc in loc, pamantul parea sa reia in stapanire asfaltul, intinzandu-se ca niste degete peste covorul bituminat.

Zona este extrem de bogata din punct de vedere arheologic. Ca orice zona care in antichitate a fost tarm, Sarichioi, Pestera, Enisala, Palanca gazduiesc mai multe generatii de relicve, incepand cu paleolitic, continuand cu epoca bronzului (tumulii de langa lacul Babadag). Ne uimesc insa deocamdata drumul cochet asfaltat pana la cetate,si dealurile frumos terasate. Peste lacul Razim se lasa incet seara.

Cateva panouri informative din micul muzeu amenajat la intrarea in Cetate.

Assassin's Creed de Enisala.

Incet se lasa intunericul. Punem in aplicare planul de cina de pe aceasta seara. Care implica sa luam frumos papornita mare cu mancare si sa gasim niste bolovani draguti pe dealul din spatele cetatii. A fost o idee buna, nu ne-a deranjat nimeni, decat racoarea care se lasa din ce in ce mai taioasa. Mlastina Lacului Razim rasuna intr-o larma de nedescris, un bazait continuu, aproape electric, si iti amintea cat de locuite sunt stufarisurile si apele de acolo.

Frigul ne mana de la spate, si ne indreptam inapoi spre plaja Corbu, "casuta" noastra din aceasta seara. Luam cuminti bilete de acces in Rezervatia Delta Dunarii, pentru noi si pentru Grutza, de la automatul din mijlocul Nicaieri-ului. Navodari-ul si eolienele sclipesc vesele dincolo de lanul de rapita, intins cat vezi cu ochii din satul Corbu pana aproape de mare.
Plaja e linistita si friguroasa, dar in cort se face relativ repede cald. Am dormit ca lemnul, valurile au un efect binevenit de somnifer. Aproape am intepenit pe nisip, pana m-am trezit la prima geana de lumina, panicata ca ratez un rasarit care nu s-a mai intamplat. Cum nu ne-am saturat inca de mare, am continuat aici.