Inca de datile trecute in Fagaras ne lamuriseram de beneficiile trezitului devreme. Asa ca ne trezim la 4:30, si nu luam o bere precum Costica Brehar, ci reusim sa iesim la 6:30 din Bucuresti.

Nu stiu cum se face ca oprim mai mereu intre Pitesti si Curtea de Arges pe campul asta. Spatiul deschis incepe sa te inconjoare, si in sfarsit poti respira.

Soarele incerca sa isi faca loc printr-o perdea de nori, care stiam ca ne va insoti azi. Lasa ca e muntele destul de frumos si asa !

Dupa portiunea (luuunga !) care insoteste malul lacului Vidraru, apar si muntii. Si dupa ei, un soare timid. Suficient cat sa arunce niste raze de-a dreptul spectaculoase peste culmi, prin aerul dens al diminetii.

Unde atinge culmile, lumina aduce culoare.

Ajungem si la Balea, inaintea populatiei pe tocuri, fauna de club probabil inca doarme.

Incepem sa mai punem cate un cojoc, precum Baba Dochia pe dos. Suntem la 2040 m altitudine, iar temperatura medie scade cam cu 6 grade la mia de metri, fata de nivelul marii.

In valea modelata in vechime de un ghetar e mereu rece, fapt pentru care e responsabil si lacul. Chiar si in miezul verii, temperatura apelor sale nu depaseste15 grade.

Incepem urcusul spre Saua Caprei. Panta de 45-50 grade, destul de accidentata....

Cu unul din bolovani (nu il recunosc exact dupa mutra) am facut indeaproape cunostinta anul trecut :)

Tufe de Cornut de munte insinuate printre pietre.

Dupa 45 minute chinuite, cu limba pe afara, ajungem sus. Pe versanti, dinspre lacul Capra, se prelinge un curent de aer rece care aproape ne ia pe sus. Mai punem un strat pe noi, si ne bucuram ca macar nu ne ploua, si ca ne-am intors din drum dupa geci.

Capra si caprul, scrutand orizontul.

Din nou, capra si caprul.

Natura vie cu turist care tocmai a descoperit teleportarea.

In vecinatatea lacului Capra se afla Monumentul Alpinistilor. Trist, insa sunt multe memento-uri ale catastrofelor pe drumul nostru, in special victime ale avalanselor sau ale altor nenorociri hibernale.

Mai urcam o culme, si apoi coboram usurel spre Fereastra Zmeilor.

Aerul incepe sa se incalzeasca, primenit probabil de curenti din valea care coboara spre cabana Capra.

De dupa colt, se arata refugiul Fereastra Zmeilor. Pare mult mai aproape decat e de fapt.

Un item bizar care mi-a lipsit complet din garderoba de mai bine de 20 de ani: un FES ! Multumita turistului care avea unul de rezerva (deh, inginerii nu se incurca cand pleaca la drum), nu mi s-au facut neuronii cuburi.

To Axinte or not to Axinte ? Mai bine Axinte decat in bataia vantului !

Ne apropiem de Fereastra Zmeilor. In jur peisajul devine aproape selenar, se mai vad doar pajisti, grohotis, tufe de rododendron (tare imi doresc sa le vad cu haina de sarbatoare candva la primavara-vara), campanule, si cateva garofite ratacite. Sa le spuna cineva ca au gresit masivul, Piatra Craiului e mai incolo nitel.

Ei bine, da ! Asta inseamna sa fii zmeu.

Cu asa priveliste de la Fereastra...

Iata si zona denumita foarte descriptiv "La trei pasi de moarte".

Pentru mame:

Tehnic vorbind, in multe situatii esti la trei pasi de moarte. Sa nu uitam ca majoritatea accidentelor se intampla in casa. Chiar si cand intinzi rufele pe balcon sau cobori cateva scari, sau cand schimbi un bec, esti la risc ! Doamne fereste, poti aluneca facand curat (de aia nu ma expun prea des la riscuri inutile).

Houdini a murit de apendicita. Steve Irwin nu a murit mancat de crocodili. Bear Grylls nu a murit inca (ceea ce ne surprinde, avand in vedere ce mananca).

Deci sunt doar niste bolovani cu niste lanturi pe ei. Si e al naibii de placuta partea asta a traseului, pacat ca e atat de scurta, sunt doar 3-4 astfel de portiuni.

Unii nu au cum sa se ajute de lanturi si se uita speriati la rapa din dreapta si stanca din stanga. Bietul de el, ramasese intepenit in traseu, nereusind sa urmareasca grupul de turisti cu care plecase de la Cabana Podragu. Tocmai ne hotaraseram sa il facem balot cu sfoara din dotare si sa il luam cumva cu noi spre Balea, cand a trecut un alt grup inapoi spre Podragu, si am conchis ca mai bine se intoarce bietul catel in locuri familiare.

Jumatate din echipa are din pacate probleme cu un genunchi... In conditiile astea, cam iesea din discutie Podul Giurgiului. Mai urc doar o culme dupa portiunea de lanturi, bat piua pe Paru de Fier, ma uit in zare, si ma intorc. Incercam sa coboram initial pe triunghi galben, care cobora inspre Transfagarasan, insa dupa o tentativa prin vale ne dam seama ca panta nu e nici pe departe prietenoasa pentru genunchiul lovit de soarta (si pietre) al turistului, si urcam la loc. Ca in filmele cu prosti. Eram oricum intr-o plimbare relaxata, pentru ca nu ne mai presa timpul.

Desi cazusera la un moment dat cateva picaturi, dupa-amiaza vine nu cu ploi, ci cu... oi.

Luam contact intai cu 2 caini, pe care ii imbunam cu 2 sandwichuri, apoi ne amuzam de oile pletoase, pregatite pentru iernat, care se revarsau pe poteca.

Cele din fata turmei se oprisera anxioase sa se holbeze la fiintele glabre din fata lor, nereusind sa bage in marsarier. Cele din spate se impingeau insa cu sete, mai ceva ca pasagerii in autobuz, asa ca la un moment dat se varsau pe langa noi, calcand pe povarnis cu o dexteritate de invidiat.

"Ce, am ceva intre dinti ?"

In zare, dealul pare presarat cu susan. Susan care produce masline.

"L-ati vazut cumva pe Zdreanta/Cel cu ochii de faianta ?" Ca el sigur nu avea cum sa va vada, ii cam intra parul in ochi.

Il blagoslovim si pe el cu un sfant sandwich, si un scarpinat generos intre urechi

Soarele arunca jucaus cate o raza pe culmi. Ne felicitam reciproc ca ne-am intors din poteca ce urma sa ne lase la 10 km de masina, si incepem urcusul inapoi spre lacuri.

Am infrant !

Vazand ca lucrurile devin mai tulburi cu bietul genunchi al turistului, recurgem la nitica medicina de campanie. Dupa cum stiti, noi mereu suntem pregatiti de apocalipsa, asa ca intindem paturica in apropiere de caldarea caprei, scoatem trusa medicala, si administram una fiola dexametazona intramuscular, in speranta ca va opri genunchiul din a se umfla mai departe. Strangem intr-un bandaj elastic improvizat dintr-un fular si o fasa, si gata, bandajata maine-i gata, turistul vulcanizat e ca nou !

Paraiasul emisar cristalin, care leaga lacul Capra de la cei 2230 m altitudine ai sai cu mezinul Caprita, la 2228 m.

Lacul Caprita, tinut parca in causul palmelor uriase ale Iezerului Caprei.

Dincolo de el apa trece in subteran si se scurge intr-o turbarie, cu cateva sute de metri mai jos.

De dincolo de Paltinul, incep sa curga norii. Iarasi am avut un noroc porcesc de vreme. In timp ce coboram panta spre caldarea Balea, lucrurile au inceput sa devina usor tulburi.

Parca te asteptai ca intreg Pamantul sa dispara in Maelstrom, si ca dintre nori sa se iteasca in orice moment un Cthulhu mustacios.

Turistul e in ceata.

Ajunsi inapoi la Balea, constientizam cate ne dor, si ne indreptam spre masina. De aici, cu o pauza pentru masa (nebinevenita, dupa cum urma sa aflam) sub cetatea Poienari, ne astepta o seara de lins ranile si recules demnitatea la Tiuta, in Corbeni.