A doua zi, duminica, urmam acelasi pattern matinal.

La ora 8:30 avem Transfagarasanul aproape doar pentru noi.

Cascada Capra, unde Gica din Albota a simtit nevoia sa isi lase amprenta pentru generatiile viitoare. Speram ca sughite, si el si ceilalti.

La Balea, relativ liniste.

Paraul Balea, printr-un peisaj pe jumatate mirific, jumatate urban.

Incepem sa urcam spre Saua Caprei, cat inca nu suntem prea multi.

Lasam incet-incet lacul in urma.

Abrupt la deal... si destul de multa umezeala care nu a apucat inca sa fie uscata de soare. Destul de probabil sa iei o tranta pe aceste pietre.

"Vanatoarea cui?!"

Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese.

Dupa aproximativ 45 minute (o ora cu lalaiala de poze si pauze), suntem sus pe Saua Caprei, intre varfurile Vaiuga si Paltinul.

Spre dreapta se bifurca traseul spre Negoiu prin Saua Paltinului, iar spre stanga - drumul nostru, spre Vanatarea lui Buteanu (cruce albastra). Nu, nu am uitat o litera.

In vechime culmile erau denumite dupa proprietarul pamantului respectiv. Se pare ca in acest caz era vorba despre o zona neprielnica pasunatului (cu putina iarba, insa cu "piatra vanata", de aici numele de vanatare) ce a apartinut - ghici - ciobanului Buteanu.

Deja incepe sa se aglomereze locul. Este tare frumos, dar destul de populat.

Dincolo de sa, Lacul Capra sclipeste vesel, la 2230 metri altitudine.

Il admiram de la distanta, si urcam mai departe.

Spre Varful Vaiuga, traseu de creasta.

Traseu alternativ de intoarcere spre Balea Lac, prin caldarea Vaiugii (45 minute, cerc albastru, dar grohotisul ne-a cam descurajat, asa ca intoarcerea s-a facut tot pe drumul initial).

Ne apropiem de ultima portiune a urcusului. Care din pacate - sau din fericire pentru amatorii de adrenalina - cam trece prin prapastie. Ei, doar n-o sa ne oprim acum, daca tot am ajuns pana aici...

Dupa o scurta portiune de catarat veritabil, pe un platou ingust de cativa metri, iata si Vanatarea lui Buteanu, primul nostru varf peste 2500 m (2507 mai precis), al cincilea varf ca inaltime din Fagaras (Dupa Moldoveanu, Negoiu, Vistea Mare si Lespezi).

Priveliste de pe varf. A meritat din plin ascensiunea !

Culmile tipice ale Fagarasului - inalte, ascutite si semete, munti de sisturi cristaline - roci metamorfice mai greu supuse eroziunii.

Mereu ma uimeste cat de repede se schimba vremea la munte... Imediat si-a facut aparitia un norisor, care s-a prelins pe peretii verticali ai muntilor, si incet a cuprins masivul.

Si parca inghititi de lupul scandinav Skoll, muntii si soarele dispar unul cate unul in nor.

Inapoi prin prapastie... pardon... poteca, inainte sa se lase norul si pe aici.

Cu capul in nori :)

Pentru ca venerabilele varste (si lenea de zi cu zi, ce-i drept) ne predispun la probleme cu genunchii, am plecat de data asta pregatiti. E prima data cand folosesc bete pe munte... pentru mine probabil si ultima - chit ca alternativa e sa umblu dupa mine cu dexametazona - avand in vedere patania care urmeaza.

Ne indreptam inapoi spre Caldarea Balea, prin nor. Evident, umezeala se condenseaza pe stanci, si evident, bocancii aluneca, asa ca se lasa cu o tranta pe cinste, mai ales pentru ca nu am avut mainile libere, fiind ocupate cu... bete.

Spre apararea mea - lespedea pe care am transformat-o in tobogan, era atat de neteda, incat nu a lasat nici macar o zgarietura pe piele, doar o vanataie de toata frumusetea.

A fost un weekend frumos. Poate data viitoare - Fereastra Zmeilor? :)