Motto: "Ce palaria mea.... !"

Miky

Ca sa nu ramanem repetenti si weekendul acesta, sau mai rau, sa trebuiasca sa facem curatenie, dam o fuga pana in Crai cu speranta ca om reusi un Brau de Mijloc, sau mai bine, un Valcelul Caprelor si Muchia Dintre Timbale. Adi Scurtu si Miky ne asteptau la Plaiul Foii.

Una din chestiile nasoale la toamna e ca e ziua scurta. Dar si una din chestiile misto la toamna e ca e ziua scurta :) Deci ai mai multe sanse sa prinzi un rasarit epic pe drum, si daca esti harnic si te infigi la o tura mai lunguta - apusul. Cum asta n-a fost adevarat azi, ne multumim doar cu un rasarit la locul deja obisnuit de la Paraul Rece. Culorile se dezlantuie pana la Zarnesti, mereu ne surprinde locsorul asta.

Mmm... miros de iarba proaspata si pamant reavan... si frig care incepe sa muste dimineata. Ploii de noaptea trecuta ii datoram norii, roua si si ceturile de pe camp. Dar ne cam zadarnicea planurile pe azi, pe piatra uda nu e de urcat pe valcelele Craiului.

Haina de toamna incepe sa se astearna peste varfurile copacilor. Si peste munte, mama ei, acelasi fluff era si pe muchia si valcelul nostru.

Incercam sa luam constiinciosi bilete de la automatul de la Plaiul Foii, despre care stiam ca e singurul care functioneaza. Or functiona celelalte in compensatie, ca asta nu vrea. In schimb gasim niste paduchiosi de hranit cu boabele din dotare - simpatici, si plini de capuse si paie din cotetul in care dormisera infofoliti in noaptea anterioara - in care plouase cu spume si, zice-se, cu ceva slibovita. Erau practic inca cu urme de perna pe fata cand au simtit iz de turist inimos si au venit la cersit.

La Plaiul Foii am gasit in "Adam's Lodge" un camin cald, cu niste oameni pe masura, pe care ne bucuram ca i-am cunoscut. Arpi e voluntar la Salvamont Zarnesti, "si face cat 5 salvamontisti cu norma intreaga", dupa spusele celor care il cunosc mai bine. Emilia - o tipa vesela si calda, face tot posibilul sa ne hraneasca sau sa ne trateze cu ceai si cafea, dar noua ne era suficient si caloriferul langa care s-a asezat strategic Turistul. Miky si Adi erau proaspat goniti din podul cu fan de catre Stela, care incerca sa isi ia inapoi domeniul cotropit de drumeti. Adi avea niste socoteli neincheiate cu un borcan de Nutella.

Stela, chiar ea :D

Viata aici curge in alte ritmuri. Noi suntem inca cu orasul si cu graba in sange, in alte circumstante eram calare pe traseu deja.
Azi singurul lucru interesant la orizont era un transport de la Sherpa Courier. Adica Miky, ascetul alergator si plin de nazbatii isi ducea proviziile pe o saptamana de la Plaiul Foii la cabana Garofita, asa ca am participat si noi.

Fiecare cu jucariile lui.

Boris. Un dulau imens dar cu un suflet de copil :)

O geana de soare pe Valea Spirlei... dar atat, nu mai mult, ca va invatati !

E ceva dubios in povestea asta. Nu stiu exact ce vrea sa faca tipul ala in adidasi care se grabeste cu doua pizza pe brat... cu un piolet. Ce-i drept, la un moment dat i-au dat clasa doi tipi care carau dupa ei... o sapa. Dubioase sunt si combinatiile in care se da o stanca umeda si alunecoasa ce trebuie coborata, si un Miky grabit sa puna pizza aia pe vatra la cabana.

Stanca si nor. Adica exact ce ne place la Crai. Momentan este putin mohorat, fara soare parca e stirbit sentimentul acela de catedrala alba de marmura cu care ne-a obisnuit. Are si el, ca oricine, zile mai grele.
In plan secund, in dreapta, se vede si potecuta tainica ce ajunge deasupra Zaplazului.

Si incep sa se desfasoare valcele mai mult sau mai putin calcate. Trecem de Barsa Tamasului si Umerii Pietrei Craiului (pe care i-am parcurs tot cu Adi si Miky devreme in vara), vedem in zare si Coltul Carugelor care vegheaza intrarea in Padina Lancii.

Potecuta din Poiana Tamaselului.

Valcelul secundar al Padinei Lancii.

Cumva la Marele Grohotis se strecoara a doua raza de soare pe ziua de azi. Totul prinde viata si culoare, chiar daca muntele e inca putin cu capul in nori.

Peretele Horjului Mare se macina parca de cand lumea. Sa faca grohotis pe care sa se dea niste cretini pe bocanci intr-o "directissima descendenta ", in loc sa gaseasca poteca, acum cativa ani la coborarea din creasta prin Poiana Inchisa :)

E sezonul Amanitelor vesele. Supravietuiesc fara probleme prin padure in locuri vizibile, suficient de afurisite sa isi permita rosul asta superb. Vorba lui Miky, "asta se numeste Alba-ca-Zapada. Ca faci dupa ea ca cei sapte pitici".

Ciupercuta asta e un adevarat cocktail de chimicale.
Muscarina e unul din cei mai vechi agonisti colinergici cunoscuti (substante care mimeaza actiunea neuromediatorului numit acetilcolina), actionand pe un anumit tip de receptori, numiti - evident - "muscarinici". Fiecare din noi are in corp pe te miri unde (ganglioni nervosi, retele din jurul vaselor si organelor interne), un numar aproape egal de neuroni cu cei din creier si maduva spinarii - si anume sistemul nervos vegetativ. Controlul lui se face si prin interventia sistemului nervos central, insa mai degraba se regleaza prin echilibrul intre cele doua factiuni - sistemul simpatic si cel parasimpatic, fiecare cu reteaua si chimismul proprii. Daca simpaticul creste pulsul, tensiunea, acomodeaza ochiul pentru vederea de aproape, creste diametrul pupilei, blocheaza miscarile intestinului (atunci cand te alearga tigrul nu te mai preocupa digestia), parasimpaticul face exact pe dos. Exista si situatii in care lucrurile sunt mai degraba sinergice decat antagonice, dar nu intram in detalii.
Receptorii muscarinici sunt foarte importanti in functionarea sistemului nervos vegetativ parasimpatic, si ca orice sistem reglat fin, excesul de stimulare muscarinica e periculos. Ochii nu se mai acomodeaza la vederea de aproape, plamanii se umplu de secretii si bronhiile se contracta, inima bate mai rar si poate suferi tulburari de ritm, scade sever tensiunea arteriala pana la colaps, apar spasmele abdominale, greata si varsaturile, transpiratiile excesive, apoi tremorul, lipsa de coordonare, convulsiile si posibil coma si decesul. Practic exacerbeaza tot ceea ce face sistemul nervos parasimpatic in mod normal.
Insa nu ea e substanta in cea mai mare concentratie din Amanita Muscaria... "cei sapte pitici" sunt de fapt fericiti de la muscimol si acid ibotenic.
Muscimolul continut de cateva zeci de grame de ciuperci poate fi letal. In doze mici e halucinogen, actioneaza ca agonist pe receptorii neuronali GABA-A - adica, la modul simplist, pe sistemul neurotransmitatorilor inhibitori. Genereaza sedare si halucinatii de toate soiurile, si e folosit ca entheogen traditional la scandinavi si siberieni. Nu spunem cum se separa de muscarina si acid ibotenic, pentru ca uneori implica chestii scarboase cu reni.
Acidul ibotenic e o substanta si mai interesanta, pentru ca pe de o parte se metabolizeaza in organism la muscimol - si are aceeasi actiune de agonist GABA-ergic - si pe de alta parte este el insusi agonist glutamatergic (pe receptorii NMDA). Glutamatul este principalul neurotransmitator excitator din creier, si aduce cu sine si excitotoxicitatea - moartea neuronala rezultata prin supraactivare. Mda, cand e vorba de neurotransmitatori, lucrurile nu sunt niciodata simple si previzibile, in orice situatie zace cate un Janus - pentru ca uneori excitatia e inhibitie, si invers. Acidul ibotenic e chiar una din substantele de referinta folosite in studii pentru inducerea leziunilor de hipocamp la sobolani. Hipocampul este partea din creier in care memoria de scurta durata e convertita in memorie de lunga durata, adica aia pe care o pierzi atunci cand iti cauti papucii in frigider, ascunsi de doctorul ala neamt pe nume Alzheimer.
Deci, daca te gandesti la o tocanita de Amanita Muscaria, te poti astepta la un episod zdravan de greata, vertij, halucinatii si ceva experiente mistice (pentru ca partea rationala a procesorului e adormita de atata inundatie GABA-ergica), lipsa de coordonare si - colac peste pupaza - amnezie retrograda. Afli raspunsurile la toate intrebarile vietii (intotdeauna raspunsul ultim e 42), dar cand te trezesti nu le mai tii minte.

Din zare razbate un latrat sonor, generat de niste plamani considerabili. Bursucul adulmeca drumeti de la distanta.

Bursucul. Pare jucaus - nu stiu prin ce fenomen - insa nu stiu daca i-ar fi trebuit o imbucatura sau doua sa ma dea gata. Nu e chiar cel mai jovial caine, dar poate si din cauza ca isi petrece toata ziua intr-un lant scurt de cativa metri - chiar daca e plimbat zilnic. Nu am de unde sa stiu care e motivul pentru care a ajuns in lant - daca a fost realmente agresiv sau doar prea mare ca unii oameni sa se simta confortabil in jurul lui - insa si un caine cu un temperament cat se poate de normal ar fi transformat ireversibil in situatia asta.

In schimb, daca Bursucul e pus deoparte, cabana devine teritoriul matzelor. 3 generatii - o mamica multicolora, un pui mare tarcat de anul trecut (mare tupeist si mare smecher) si doi juniori alb cu negru. Pisicarie in toata regula, sunt in rai. Ce conteaza ca raman nemancata... baloteaza astia mici tot - de la paine pana la rucola.

Branciuri, incaierari si pozne. Cam cu asta se ocupa. Si cu inspectia cortului tunat de langa cabana in care Miky genereaza Zen.

Culorile toamnei incep sa isi faca aparitia, pe ici pe colo. Cata o frunza ruginie, cate un verde mai ostenit de atata vara si dornic de odihna...

Cineva a incercat o gura dintr-o ciuperca cu o culoare aproape metalica, acoperita de mazga. Cine stie pentru ce creatura e asta un pranz de 3 stele Michelin.

Oudemansiella Mucida - o ciupercuta destul de scarboasa care creste aproape exclusiv pe scoarta fagilor (foarte rar, pe stejari). Ce e interesant la ea e ca se protejeaza de concurenta producand un fungicid din categoria strobilurinelor - substante care inhiba lantul respirator mitocondrial al altor fungi (mai colocvial, le afecteaza productia de energie din celula). Substanta e folosita si in agricultura, e eficienta pe mucegaiuri.

Despre uzurile diverse si lumea fascinanta a ciupercilor, puteti afla mai multe de la un tip excentric si pasionat, Paul Stamets. Ideile lui sunt atat de interesante, incat in noul Star Trek Discovery avem un... Paul Stamets, micolog :)

La boschetarie. Drumul de la Garofita spre Poiana Tamaselului trece la un moment dat printr-o zona unde poteca e mai greu de deslusit. Plus ca acum mai trebuia sa ne si tinem dupa Adi cu rucsacul gol.

Eram putin dezamagiti de vremea care ne-a stricat planurile. Insa privelistea asupra Craiului din Poiana Tamaselului a sters frustrarea cu buretele.

Palaria Amanitei se deschide si isi mai pierde din pete, pe masura ce se maturizeaza.

Anul trecut (aici si aici) am descoperit efectiv cat de frumoasa e toamna la munte. O vedeam ca pe o fiinta zburlita si zgribulita care iti taie cheful de iesit din casa si iti zadarniceste planurile cu toanele ei, dar acum abia asteptam o noua intalnire cu ale sale culori calde.