haihui

 

   
 

Trecuse o luna si faceam 13-14 in casa. Asa ca il luam pe Grutza si o zbughim de vineri seara spre Hasmas - cu escala la jumatea drumului - in Rasnov.

Dedesubt - viermuiala, oameni grabiti, manele de la un rasnovean foarte trigger-happy in privinta weekendului ce va sa vina. Deasupra... unul din cele mai frumoase apusuri pe care le-am vazut vreodata. Si spinarea de dragon adormit a Craiului, si fruntea Bucegilor aratau fantastic. Oprim putin pe camp sa luam o gura de aer si de portocaliu din asta, apoi ne napustim asupra cinei la pensiunea Dara, si cadem lati dupa un episod din "The Expanse".

 
   
   
 

A doua zi facem si restul de 175 de km pana in Balan. Micul oras, cu aproape 8000 locuitori, a fost in anii '70 construit in jurul exploatarilor de fier si cupru, insa aceste activitati au fost oprite definitiv in 2006.
Langa biserica din orasel urmam paraul Fierarilor (habar nu aveam ca asta inseamna Kovacs), si apoi traseul BA, care in cca 1,5 - 2h avea sa ne aduca la Piatra Singuratica.

  
 

Verdele prinde din ce in ce mai mult curaj. Padurea miroase proaspat, a pamant si cetina umeda, din loc in loc a gheata... Pe de o parte ne bucuram de orice senzatie, de cum se simte muschiul, iarba, scoarta de copac si rasina lipicioasa pe degete. Pe de alta parte, abia ne taram la deal, desi sunt doar 6-700 m diferenta de nivel pana la cabana.

  
 

Treptat, incepe sa se deschida padurea. vedem inspre est Varful Ascutit (Ecem), si grohotisul rontait de vreme de la baza lui, numit si Moara Dracilor.

Imi revine in minte cartea jerpelita pe care o citeam cu pofta cand eram copil - "Tara Legendelor", a lui Alexandru Mitru. Diverse locuri din tara asta - pe care abia acum o vad - capatau pe atunci conotatii misterioase, inclusiv batranul Hasmas din care izvorasc Oltul si Muresul. O parte din noi inca vede capcauni, uriasi de piatra si magie pe toate coclaurile pe care calcam :)

  
 

Mureşul şi Oltul

 

Întâmplarea s-a petrecut foarte, foarte de mult, în vremea când umblau încă pe pământ să facă rele tot felul de dihănii: zmei, fiare şi balauri, căpcăuni, ciume şi vrăjitoare.

Şi tot atunci trăia pe plaiul nostru, în vârful unor munţi înalţi, un bătrân pe nume Hăşmaş. El sta acolo zi şi noapte, ca într-un turn. Şi priveghea să nu i se întâmple ţării vreun rău, vreo stricăciune.

Domnii cei mari de prin împrejurimi, prinţii, regii şi împăraţii, îi purtau cinstea. Că nu cădeau vreodată primejdii peste dânşii, să nu trimită veste bătrânului şi să-l cheme în ajutor.

Dar vezi că şi un munte, oricât de mare, de la o vreme, sub vânturi, ploi, îngheţuri, începe să se roadă şi să se surpe.
Hăşmaş, împovărat de ani, nu mai avea nici el priviri aşa de agere ca altădată, să vadă până în depărtări. Braţul nu-i mai ţinea cu atâta străşnicie paloşul cel greu de o mie de ocale.

Numai că, tot astfel cum trunchiul cel mai vechi dă mladă tânără, Hăşmaş avea pe lângă sine doi feciori zdraveni. Pe unul îl chema Mureş, pe celălalt, Olt.
- Copiii mei, le-a spus Hăşmaş în ziua când a simţit că paloşul i-a tremurat puţin în mână şi când i s-a aşternut împăienjenire peste ochi. Am să vă cer ceva.
- Grăieşte, tată, au răspuns flăcăii, amândoi într-un glas.
- Să fiţi fraţi buni !... Să nu vă despărţiţi cât veţi trăi. Şi de-acum înainte să fiţi voi pentru ţară ochii ce pot să vadă până în zări. Şi să fiţi braţele, pereche, ce pot s-o apere. Juraţi ?...
- Jurăm, tătucă !... au grăit băieţii. Nu ne vom despărţi până la moarte.
- Orice s-ar întâmpla ?
- Orice !
- Să nu uitaţi: acela care îşi calcă jurământul sfârşeşte rău.
- Nu vom uita nici asta ! au grăit ei, sărutând mâna slăbită a bătrânului lor tată.
- Atunci pot să fiu liniştit !
Bătrânul şi-a scos paloşul şi l-a arătat flăcăilor:
- Arma aceasta străbună e vrăjită; duşmanul care e lovit cu dânsa se face piatră...
A rupt după aceea paloşul în două şi a dat dintr-însul câte o jumătate fiecărui flăcău. Iar ei l-au pus pe nicovală şi le-au bătut în foc, făcându-şi câte un paloş nou.

Puterea lui Hăşmaş trecuse în mâinile celor doi feţi. Acum ei erau străjeri. După un timp s-a primit veste că năvălesc vrăjmaşii peste pământul strămoşesc. Băieţii de pe munte au şi privit în depărtări. Mureş cu ochii roată spre miazănoapte şi asfinţit, Oltul spre miazăzi şi răsărit. Oltul a văzut nori de praf spre miazăzi şi i-a arătat fratelui său vârtejul ce se apropia.
Erau nişte vrăjmaşi înalţi cât munţii, cu câte un singur ochi în frunte: căpcăunii... Goneau călări pe nişte armăsari de două ori mai mari ca munţii. În fruntea lor gonea Arghita, regina căpcăunilor, cu vălurile fluturând şi cu două suliţe de foc în mâini. Veneau, veneau, mâncând pământ, înghiţind ape, năruind tot ce se afla în drum.
- Ei, ce zici de năzdrăvănia asta, frăţioare ? a grăit Mureş.
- Zic că e vremea să plecăm la luptă, a răspuns Olt.
- Porniţi, luptaţi, dar nu vă despărţiţi. Numai aşa veţi birui ! a rostit tatăl lor, Hăşmaş. Rămâneţi unul lângă altul.
Cu paloşele în mâini, cei doi flăcăi s-au repezit pe cai şi au dat pinteni.
În faţă le-au apărut vrăjmaşii. Feciorii, unul lângă altul, împrăştiau prăpăd şi moarte. Niciunul dintre căpcăunii care încercau să se apropie nu scăpau teferi. Şi, care cum cădea, se prefăceau piatră.
Au luptat ei astfel o zi întreagă.
În zori lupta s-a pornit şi mai aprig. De astă dată căpcăunii au încercat să-i împresoare din dreapta şi din stânga. Mureş şi Olt, stând coastă lângă coastă, puteau lovi cu mult temei. Iarăşi au semănat câmpul cu pietroaie resturi de căpcăuni.
A treia zi au încercat duşmanii să-i lovească din faţă şi din spate. Feţii Hăşmaşului, descălecând, s-au aşezat spate la spate. Mii şi mii de căpcăuni şi-au dat din nou sfârşitul sub paloşele lucitoare ale flăcăilor.

Văzând această ispravă, Arghita, regina căpcăunilor, se frământa de ciudă că-şi pierdea oastea. Şi asta numai pentru că Olt şi Mureş erau uniţi în luptă şi nu se despărţeau o clipă.
Cum putea oare să-i despartă ? Şi se gândeşte ea... Era vicleană tare, rea şi nemiloasă, regina căpcăunilor. Se sfătui apoi şi cu alţii dintre curteni şi căpetenii. Şi hotărăşte aşa: să meargă soli la cei doi fraţi şi să încerce o uneltire.

Trimite deci regina doi soli călări. Ajung ei la locul unde se odihneau Mureş şi Olt în timpul nopţii, după bătălie şi le zic:
- Regina noastră este vitează ca un bărbat... Ea îl pofteşte pe acela dintre voi care e mai puternic, să vie să se lupte cu dânsa. De o va birui, îi încunună cu glorie ea însăşi şi îi dăruieşte, pe vecie, şi toată ţara căpcăună. Primiţi sau vă e frică ? Cine e mai voinic dintre voi doi ?
- Eu ! Eu ! rostesc flăcăii, amândoi deodată.
- Mie mi se cuvine să dau lupta, că sunt mai mare ! se repezi Mureş.
- Ba tocmai de-aia mi se cuvine mie, adăugă Olt, că sunt mai mic.
- Ba eu !... Ba eu !... încep deodată să se certe fraţii, setoşi de glorie şi de izbândă.
- Tu uiţi că i-am jurat tatii să nu ne despărţim în luptă ? îşi aminti Mureş.
- Dar cum putem să luptăm noi, doi flăcăi, cu o femeie, fie ea chiar şi căpcăună ? răspunse Olt.
- Şi asta este drept, mai spune Mureş.
- Ne vom gândi în timpul nopţii şi vom da răspunsul mâine, reginei, grăiesc amândoi fraţii.
- Regina, dealtminteri, îl aşteaptă în luptă, mâine în zori, pe acela dintre voi care e mai viteaz, spun căpcăunii. O va cunoaşte după vălurile sale albe...
Strunesc apoi caii şi pleacă înapoi.
- Să ne culcăm, se face Mureş că nu-i pasă de lupta cu regina.
- Mâine vom mai vorbi, răspunde Olt şi se preface că doarme fără grijă.

În acest timp, regina căpcăună îmbracă două căpetenii ale oastei sale, pe Căliman şi pe Puciosul, în văluri albe. Trimite pe Puciosul la miazăzi de locul unde se odihneau flăcăii iar pe Căliman la miazănoapte.
Spre dimineaţă, cel dintâi se scoală Mureş. Face încetişor un păpuşoi, adică o mogâldeaţă din fân. O culcă în locul unde se odihnise el şi pune deasupra sumanul şi căciula, să creadă frate-său că încă doarme. Îşi ia doar paloşul şi încalecă. Odată călare, vede spre miazănoapte pe căpcăunul Căliman în văluri albe. Credea că e Arghita care-l aşteaptă pentru o luptă voinicească. Şi pleacă într-acolo.
Puţină vreme după aceea se scoală şi Olt. Face la fel, o mogâldeaţă învăluită în suman. Iese şi încalecă dar, uitându-se mai întâi spre miazăzi cum îi era obiceiul, îl vede pe căpcăunul celălalt, Puciosul în văluri albe şi, la fel, crezînd că e Arghita gata de luptă, porneşte într-acolo.
Şi merge Mureş, merge spre miazănoapte, urmând pe înşelătorul Căliman ale cărui văluri albe fluturau. Deodată îşi aduce aminte de juramântul făcut tătâne-său. Îl prinde un dor de fratele mai mic şi vrea să se întoarcă... dar focul de-a lupta îl învinge din nou. Şi merge tot înainte, spre miazănoapte.
Pe Olt, care pornise spre miazăzi, după Puciosul, îl prinde tot aşa, pe drum, un dor de fratele mai mare. Ar vrea şi el să se întoarcă. Numai că focul bătăliei îl arde mai tare decât dorul de frate. Şi merge mai departe, ca Mureş.
Când a aflat regina că Olt şi Mureş au căzut în capcană, a sărit în sus de bucurie.
- Ei, vezi că tot s-au despărţit ? rânji ea.
Trimise apoi două oşti să-l înconjoare pe fiecare frate în parte, din lături, şi în acelaşi timp din faţă şi din spate.
Cum să se apere flăcăii ? Nu mai aveau niciunul, nici celălalt braţul frăţesc alături. S-au luptat vitejeşte, trei zile şi trei nopţi pe nişte câmpuri depărtate. Duşmanii i-au împresurat din câte patru părţi, i-au lovit cu săgeţi, pietroaie şi suliţe de foc,.. Răniţi, înfrânţi, abia au putut să se întoarcă până la tatăl lor, Hăşmaş, să-i ceară iertăciune pentru greşeala făptuită. Şi-au pus apoi capetele pletoase în poala lui şi şi-au dat duhul ca nişte lei răpuşi.
Sub nu ştiu care vrajă, sângele lor s-a prefăcut în două râuri: Mureşul şi Oltul.
De atâta crâncenă durere şi mânie, Hăşmaşul a luat în pumni, pe rând, trei bolovani. Blestemând pe vrăjmaşii care veneau pe urmele însângerate ale celor doi feţi, a azvârlit bolovanii cu sete. Puterea lui era încă cumplită.
Un bolovan a nimerit-o pe Arghita, regina căpcăună. Altul pe înşelătorul Căliman şi altul pe Puciosul. Sub blestemul de tată, tustrei loviţi de piatră s-au prefăcut în munţi.
Hăşmaşul, de durere, a împietrit şi el acolo, cu mâinile pe capetele celor doi feciori.
De atunci, pe Arghita, Căliman şi Puciosul, în zori, flutură întotdeauna ceţuri, ca vălurile albe ale reginei. Şi ceţurile atrag pe călătorii ce n-au aflat încă povestea, căutând să-i prăbuşeasă în prăpăstii...
Iară din muntele Hăşmaşul curg veşnic cele două râuri... Sunt cei doi fraţi căzuţi în luptă dar încă viforoşi..
Parcă sunt două paloşe de argint la brâul ţării.

 
   
 

Dupa o ultima panta prostului, ajungem cu limba de un cot la cabana. Turistul se aseaza sa se uite nitel in zare si sa cerceteze indeaproape niste ciocolata, iar eu dau buzna sa ma cocot undeva sa fac niste poze. Doi catei asteapta nerabdatori sa le coboare de pe Piatra stapanii, se uita in sus cu interes si chitaie usor frustrati ca au fost lasati in urma. Doi oameni pregatesc un foc mare de tabara pentru diseara. Sus se itesc langa crucea de pe Piatra cateva siluete care se uita timide in haul de sub ele.
Si cum merg eu asa si ma bucur de ce e in jurul meu, brusc mi se innoada sireturile. Intre ele. Cu contributia importanta a gaicilor metalice prin care ar fi trebuit sa fie prinse - dar nu erau. Turistul se uita traznit la mine, cum ma grabeam eu subit gramada spre pamant. Nu stiu cum a reusit sa fie totusi domn. "Unde te grabesti asa ? Ce cauti pe jos, ai pierdut ceva?" - sunt vorbe pe care nu le-a spus niciodata.
Nici nu am indraznit sa ma uit la cei doi de la cabana. Prefer sa imi inchipui ca erau intorsi cu spatele si ca nu au vazut cum cautam eu ceva pe jos brusc si insistent.

 
 

 
 

OK, e o zi din aia in care cad in fund pe scari, imi zic, numai bine de urcat pe cabluri pe o stanca alunecoasa.

Bag si eu o ciocolata si o luam in sus alene. Castigam altitudine rapid, si incepem sa vedem din ce in ce mai multe chestii in zare. Pe alocuri gheata inca nu se topise; cablurile urca printre calcare alunecoase si umede, bine ca sunt noi si foarte solide, astfel incat te poti baza pe ele. Asteptam putin sa se elibereze traseul, poteca e ingusta, pe alocuri abia avem loc cu rucsacii pe care nu am avut inspiratia sa ii lasam la cabana. Mai sunt cateva petice de gheata si trebuie atentie maxima, cum prinzi ceva umezeala sub talpi, calcarul devine patinoar.

 
   
   
   
   
 

In umbra hornurilor se burzuluieste un vant rece si umed, relicva a iernii care a trecut. Un curent cald de la peretii deja incalziti de soare iti mangaie din cand in cand fata.

 
   
   
 

Dupa 10-15 minute de catarat delicios pe cabluri, iesim din nou la soare, si dam cu ochii de turnurile monumentale ale Pietrei Singuratice.

 
 

Am ajuns sus, pe un platou minuscul. Cred ca n-am fost niciodata pe o creasta atat de inghesuita si miniaturala, senzatia e uimitoare.

 
   
   
 

Mogaldetele de acolo jos probabil inca rad. Se vor scrie povesti despre misterul sireturilor care se innoada singure, sigur are de a face cu tunelurile de sub Bucegi construite de Hiperboreeni.

 
 

Inspre NV zarim si panta domoala a Hasmasului, pe care urma sa continuam traseul.

  
   
 

 
 

Coboram cu grija si niste vanatai proaspete inapoi spre cabana. Un palc de ghiocei intarziati isi intindeau capusoarele aplecate sub soare. Folosim si noi untura de soare din dotare, si continuam drumul pe BR prin padure. Patinam (cu coltarii in rucsac bineinteles, ca doar suntem prevazatori !) pe limbile de gheata, si ne balaceam in zonele innoroiate ca niste catei fericiti ca erau scosi la plimbare. Reusim sa trecem uscati paraiasul din spatele cabanei.

Dupa 10-15 minute de mers prin padure, se deschide peisajul. Ataaaata spatiu, e minunata pajistea asta, ma intreb cum o fi vara, cand e verde totul si poti sa te tavalesti pe ea ca un caine. Imi aduce aminte de crovurile superbe din Mehedinti - aceleasi valcele captusite de iarba inconjurate de brauri de calcar, presarate din loc in loc cu bolovani, unii avand o ciudata culoare roscata (probabil de la oxizii de fier).

 
   
   
   
   
 

Alene, urcam dealul. Poteca ne indeparteaza de versantul estic abrupt, si ne duce printr-o portiune mai umbrita, unde zapada persista cu incapatanare, in ciuda celor 10-15 grade. Punem parazapezile si ii dam inainte.

 
   
 

Abruptul estic seamana leit Craiului - aceleasi turnuri fragmentate si erodate de calcar, acoperite cu molizi si ienupar.

 
   
   
   
   
 

Am stat minute in sir sa ma uit la niste ciori :) Stateau pe buza prapastiei in asteptarea unui curent de aer pe care pluteau fara efort, apoi strangeau aripile, si se lasau sa cada in hau croncanind vesel. Am ramas surprinsa de ludicitatea momentului... cine s-ar fi gandit ca niste pasari cu creierul mai mic decat o nuca sunt amatoare de sporturi extreme ? Nu pareau ca indeplinesc vreo functie biologica prin aceste gesturi, dar pareau suficient de satisfacute de rezultat sa se intoarca si sa "se mai dea o data".

Dinspre Hasmasul cu pricina se auzeau insa alt gen de croncaneli... O tanti tinea neaparat sa ii explice ceva partenerului de drum. Ce vreti, oamenii comunica treburi importante, nu sunt toti taciturni ca noi. Asa ca am preferat compania ciorilor o perioada de timp, pana ne-am realimentat rezervele de sunci si ne-am hidratat nitel. Oricum nu ne grabeam nicaieri, voiam sa conservam cat mai mult timp in aerul asta liber si larg de aici. Am zacut nitel pe iarba, oarecum uimiti de cantitatile industriale de masline de capre negre (probabil).

  
 

Cum vede un loc mai inalt, omul simte nevoia sa lase in urma o cruce. Vorba baladei...


Soliman aduce zece mii de turci
Stefan ii omoara si le pune cruci.
Soliman aduce un milion de turci,
Stefan ii oamoara si le pune cruci.
Soliman banditul a aflat pesemne
Cum ca Stefan Voda nu mai are lemne;
Zece milioane Soliman aduce,
Stefan ii omoara si le pune O CRUCE.

 

  
 

Centrul universului nostru e soarele insa :)

 
 

Ne urcam augustele fapturi pe Hasmas. Sau Haghimas, pentru cei care "o fo' primii" aici.

 
 

Pietrele roscate fac casa buna cu cerul albastru.

 
   
 

In zare se vad Cheile Bicazului, si mai departe departe, Ceahlaul.

Ne dezlipim cu greu de privelistea de acolo, am fi stat sa prindem radacini, dar aveam de facut un drum de 2,5 ore inapoi spre Rasnov.

 
 

Ne lalaim pe drum inapoi, mai adulmecam inaltimile, iarba, si brandusele intarziate prin zonele umbrite de sub arbusti.

 
   
   
 

Valuri de iarba asternute peste calcar.

  
   
   
 

Soarele care se pregatea incet de culcare arunca o lumina calda spre Piatra Singuratica. Pajistea mustea de apa, dupa o zi in care caldura muscase cu nesat din zapada ramasa in urma iernii.

 
 

A doua zi am decis ca genunchii nostri ruginiti dupa iarna asta merita o pauza, asa ca am renuntat la planurile cu Piatra Mare si am facut o plimbare lejera in cautarea prajiturii cu mere si ciocolata.