Pentru ca nu planuiam sa ne intoarcem prea devreme acasa, am plecat relaxati din Santierul Etern pe la 12.
Forestierul spre cabana Bratei nu e grozav. Sunt cam 10 km, din care ultimii 2.5-3 sunt mai comestibili, intrucat se desfasoara dupa drumurile de acces spre carierele de piatra (Podu cu Florile si Lespezi). Da, acele cariere, de la care ne-am intors cu cativa bolovani in portbagaj acum 5 ani si care acum isi fac veacul prin rondul din mijlocul curtii.

Volbura gigantica demna de "Ziua Trifidelor". Probabil mananca la micul dejun pisici sau copii foarte mici, avand in vedere ca de obicei volbura are o floricica cat o falanga, iar asta e cat o palma.

Catinel urcam cu Grutza pana langa cabana. Nu era mai nimeni acolo, parcarea e interzisa in fata cabanei (proprietate privata).
Trecem apa Brateiului in jur de 14:30, sarim din piatra in piatra si peste afluentul sau, Mitarca. Nu ne grabeam deloc sa ne intoarcem acasa, fiind weekend, si planuiam sa prindem mai degraba apusul pe munte - chiar daca asta insemna sa ne intoarcem pe intuneric la masina si sa zacem cateva ore pe sus.

Poteca trecea si anii trecuti pe la marginea unei defrisari. Zic "trecea" pentru ca valea plangerii a inghitit-o deja, iar copacii cu marcaj au cazut si ei sub drujbe, facand orientarea mai dificila in special noaptea. Sunt multi arbori doborati inclusiv in poteca si trebuie sa ocolim multe trunchiuri cazute.
Intram apoi pe poteca cuminte si moale, bordata de campanule, care ne mai iau gandul de la macelul de mai jos. Padurea incepea sa semene a ce stiam.

Pe la ora 16 iesim in ierboteniile de pe piciorul Rateiului. La sud de poteca este o poiana cu casuta unei stane, cu acoperis nu chiar intact, insa buna de adapost in caz de nevoie.

E plin de panselute prin iarba, frumos complementate de felinarele galbene ale ranunculusilor pitici... si incet-incet isi fac aparitia si vedetele sezonului, rododendronii. Doar nu puteam sa lasam rodosezonul sa rodotreaca fara sa rodopozam si noi ceva.

Joc de lumini pe Creasta Lunga.

Deja pe Ratei te scufunzi in marea de roz. N-ai incotro decat sa clicai incontinuu ca un japonez. Uite ce frumos se iteste abruptul vestic al Bucegilor de dupa tufa asta... uite si bolovanul asta cu amorsa de roz... uite si norul ala... uite si un viezure sociopat supradimensionat... si iar valuri-valuri de roz si verde.
Din fericire nu dam de foarte multi oameni pe traseu. Nu este o destinatie atat de populara precum Ciucasul sau Furnica, care a intrat in top trending anul asta, a aflat toata lumea de ea.

Pare ca am prins ultima transa serioasa de flori, unele tufe erau trecute, insa se improspatau odata cu altitudinea sau in vaioage umbrite si ferite de soarele care a inceput deja sa arda.
Suntem recunoscatori pentru umbra norilor... insa vantul ne ia pe sus de pe piciorul Rateiului... si nu ne mai da drumul din stransoare pana seara tarziu, cand atmosfera se mai potoleste si ne indreptam deja spre casa.

Intersectam in curand si un forestier larg sapat in coasta Ratuneiului. Doar 2 masini erau in saua dintre Ratei 2 si Leaota.
Poteca urca si coboara, de pe un Ratei pe altul, pana sus pe varf. Desi diferenta absoluta de nivel este in jur de 1000m, denivelarea reala parcursa se apropie de 1400.

Un lac fara nume, spulberat de vant. Ar fi oglindit frumos cerul asta zbuciumat de iulie. Vecinii Bucegi si al lor abrupt vestic intors spre soarele dupa-amiezii au deasupra un cozoroc compact de nori. Vremea pare mai putin primitoare acolo, insa pe noi ne ocolesc ploile azi.

Strungile Mici in soare si releul Costila in spate.

Si la 5 jumate suntem pe varf. Fix la 3 ore de la plecare.

Varful ca varful... dar dincolo de el te asteapta adevaratul spectacol. O zona stancoasa cu aroma puternica de Retezat, imbracata in tufe de afini si rododendron. Trebuie sa calci cu grija sa nu le strivesti capsoarele.
In unele causuri de stanca, tufele se catara efectiv pe pietre. Fiecare coltisor pare o gradina in miniatura, planificata cu grija, doar ca singurul peisagist la lucru aici e haosul si natura.

Muschiul are si el un moment glorios, chiar daca e eclipsat de vecinii sai. Floricele miniaturale de un roz sangeriu se itesc pe ici pe colo printre tufe.

Ne strecuram printre rododendroni si ne asezam pe niste petice de iarba moale, incalzita inca de soarele tarziu, atenti sa nu tavalim tufele.

Mai aveam insa de petrecut vreo 2-3 ore aici... ceea ce se dovedeste o provocare nitel mai mare decat ne asteptam.
Culmea, e prima data cand plecam subechipati pe munte. Mereu am un strat de haine in plus, astazi insa, sub imperiul celor 30 de grade innabusitoare de la care am plecat, am zis ca mantaua de ploaie si un extra strat de polar sunt suficiente.
Insa cand nu mai generezi caldura prin efortul de urcare, vantul taios de Leaota te umple rapid de muci. Temperatura resimtita scade cu cateva grade bune si regreti nitel decizia. Un windstopper a lipsit pentru un confort termic real al turei. Mai ales ca esti totusi la peste 2000 m, unde doar soarele mai creste putin temperatura aparenta peste cele 15-18 grade reale de azi... La urcare mai e cum mai e, nadusim din greu la deal, insa cum te opresti si te racesti, vantul iti vine de hac.

Macar am luat cu mine o paturica de polar, sub care l-am lasat pe turist zgribulit, in asteptarea apusului, si am plecat putin mai incolo la poze in causul cu pietre.

Cerul incepe sa fiarba a apus, si lumina devine din ce in ce mai calda si mai joasa.

Ici si colo, de pe culmi, se joaca cateva grupuri de corbi. Am mai vazut comportamentul asta - ma pot gandi in primul rand la Scarita-Belioara si la Hasmas, dar nu numai. Se arunca pur si simplu "de la balcon", prind un curent ascendent de aer pe care plutesc gratios, se intorc croncanind satisfacuti... si se mai dau o data. Sunt niste pasari uimitoare din punct de vedere al inteligentei, si unde e inteligenta, pare ca e automat si comportament ludic la adulti.

Ma saluta un blanos, aparut de nicaieri pe varf. Il dezmierd putin, el imi tine nitel de cald... si apoi mergem fiecare la treaba lui.

Deja se duc ultimele lupte pentru lumina si caldura. Soarele se stinge incet, si dupa cateva ore de pozat, zacut, jucat sah si dardait ne cam lasa rabdarile, asa ca parasim cuibul de iarba si afine... si ii dam la vale.

Apoi... din nou la deal :)
Urc cu limba scoasa pana pe Ratei intr-o cursa cu umbra Leaotei, cat sa prind ultima geana de soare inainte sa dispara dupa varf. In cap imi rasuna continuu si incontrolabil Valhalla Calling. Daca muntii ar avea o voce, ar fi a bas-ului din trio. E extrem de adictiva melodia asta, si n-a ajutat nici faptul ca am pus-o pe repeat cu orele in ziua de dinainte.

Urma sa ne bucuram de crepuscul pana la intrarea in padure, cand ursul de langa mine devine nitel morocanos din cauza celor cel putin 2 h de intuneric pe care urma sa le petrecem in padure. E luna aproape plina si un crepuscul frumos, dar asta se va incheia in poienita cu stana, si ne vom scufunda in intunericul padurii.
Pare ca devine un obicei sa incheiem turele pe intuneric pe la poalele muntilor. Cred ca am terminat sprayul de urs numai din cate "amorsari" am facut.

Mai mai cantand jumatatile de versuri pe care ni le aminteam din "Valhalla", mai cu protocolul Alibec, trec si orele prin padure. Deja sunt conditionata bine de tot... daca aud Alibec, exista o sansa mare sa latru. Si de aia nu ma uit la fotbal.

Imi si imaginez ursul ala care isi facea veacul intre Costila si Munticelu, si care se mutase din cauza cocalarilor care veneau sa ii fluiere in casa noaptea. S-a mutat la var-su din Leaota, care se jura ca e liniste, nu-i nici dracu noaptea prin paduri. In seara asta isi pusese deja boneta aia roz care seamana cu o casca de dus - doar ca-i cu dantela - salopeta de somn, si atipise deja.
Cand colo, un sunet familiar ii sfredeleste urechile. Un latrat familiar de pechinez furios, precedat de un Alibec.

Pentru cei care nu stiu, protocolul Alibec se desfasoara in felul urmator:
- se ia un ton grav de cioban - de preferinta cu accent ardelenesc
- se amesteca niste interjectii neinteligibile care seamana a injuraturi, printre care se intercaleaza cate un "ni la oi ba!", "ia-l!" si un "Aaalibec!" pentru extra sonoritate
- se latra pe diverse game, intre shih-tzu de poseta si doberman
- ocazional se mai trage un fluierat, daca se poate cu anunt in prealabil sa incordezi timpanu', ca nu-i placut sa il incasezi pe nepregatite.

Ultima jumatate de ora marim putin tribul cu alti doi drumeti, putin rataciti in zona multumita defrisarii in care se pierdea complet marcajul. Intai am zis ca sunt doi noctambuli ca noi, care vor sa doarma pe sus cu cortul, dar afland ca de fapt voiau sa mearga inapoi la cabana, le-am propus sa mearga cu noi inapoi. Secretul protocolului Alibec a ramas insa intact, ei aveau deja un senzor de urs sub forma unui caine mic si incredibil de alb si curat.

In caz ca mai avea cineva vreun dubiu ca petrolu-i ochiul dracului.