De ceva vreme pusesem pe lista Varful Lespezi. Si ce ocazie mai buna decat o zi de sambata la final de martie ?

Plecam pusi pe treaba pe la 7 din Bucuresti, duminica. Ziua nu se anunta complet insorita, pe dealuri era inca chiciura, si ninsese cu o zi inainte. Pe Transfagarasan gasim insa soarele, ne face cu ochiul dintre nori, in luuuunga trecere pe langa Lacul Vidraru. La km 104, la Piscu Negru, ne oprim. Aici incepea traseul nostru.

Un strat subtire de zapada proaspata acoperea padurea.

In stanga noastra era intrarea unei galerii vechi, inundate, de mina. Initiata in anii '80 pentru prospectiuni miniere, galeria a dezvaluit un sistem de 5 pesteri, din care doar cea mai mare (Pestera 1) are o dezvoltare de 658 m. Pesterile sunt sapate in calcare cristaline si dolomite proterozoice in maruntaiele Podeanului de ape care se pierd se pare in ponoarele Izvorului Sec din vecinatate si reapar aici. O poveste fascinanta cu cascade subterane, diaclaze si marmite, ce s-au nascut acum cateva sute de milioane de ani, la finele precambrianului. Mai multe informatii aici.

Vremea se joaca cu noi - ne insoteste ba un soare jucaus, ba cate o pala de vant care scutura zapada proaspat depusa pe cetina brazilor ne mai aduce aminte ca aici cel putin, iarna inca e stapana.

Urcam prin frunzis tomnatec, crengute umede si pietre, impanate cu zone de gheata.

In spate se ridica norul care ne-a insotit toata dimineata si ne dezvaluie in toata splendoarea ei o bucata de Fagaras. Destul de repede incepem sa scoatem straturi de pe noi, soarele se ridica deja si incepea sa fie cald.

O buturuga zambeste din drum.

In spatele nostru incep sa se desfasoare culmi de peste 2000 m. Piscu Negru (2248), in stanga lui Museteica (2442). Tare inimos e muntele asta, iti aminteste de turtele dulci glazurate de la targurile de Craciun. Iar cerul e parca pictat, avem noroc de o zi superba.

Iesim din padure dupa aproximativ o ora, la stana din Valea Lespezi. In fata, undeva dupa Piciorul Lespezilor, era si tinta noastra de azi, desi se lasa mai greu vazut.

Comunicare prin Muntele Inimos :)

Incet se ridica norii si in fata noastra, si incepem sa vedem incotro mergem. Ochiul de Terminator al marcajului ne insoteste.

Turistul remarca forma de vipera cu corn a stancii.

In stanga noastra se inalta masiv Podeanu, cu cei 2262 m ai sai. O alternativa la intoarcere ar fi fost sa urmam custura dintre Lespezi si Podeanu prin saua Lespezi, apoi sa coboram pe culmea vecina pana regaseam traseul CR in padure. Vedem totusi la fata locului, urcursul nu era tocmai de neglijat, si incepuse sa bata un vant nu tocmai prietenos. Din cand in cand spulbera de pe o culme zapada proaspata si ne sabla fetele cu cristale de gheata.

Din iarba se itesc si niste branduse temerare. Le ocolim cu grija si urcam in continuare.

Zapada e de un alb orbitor, extrem de mult alb. Ne dam seama ca am subestimat putin soarele de final de martie, ne gandim fugitiv la cat de chinuiti ne sunt ochii si pielea, dar asta o sa fie maine :) Acum ne ingrijoram de urcusul din fata...

Pe masura ce urcam ni se dezvaluie din ce in ce mai multe muchii taioase ale Fagarasului. In stanga Museteicii incep sa se zareasca Raiosu si Buda, alte doua culmi de peste 2300 m.

Turistul fugarit de o fantoma japoneza cu mult par.

O lespede cuibarita comod in geoda ei de zapada.

Altii ca noi, dar care se trezisera ceva mai devreme. Urma sa aflam ca erau in cautarea unei pante de pe care sa se lanseze cu sania :) Idei pentru la anul !

Dupa grupul de stanci de pe Piciorul Lespezilor o gasim pe posesoarea labutelor imprimate in zapada pe toata poteca noastra de pana acum.

Evident, o cinstim cu un sandwich dupa traditie - altfel de ce le-am cara cu noi ? mai mult cateii se bucura de ele mereu - pe care il mananca lenes si politicos, si apoi ne mana de la spate in sus cu nasul. Era tare sociabila, pe cat era de mare. Cred ca e prima oara cand vad un caine care se duce la un punct de belvedere si se uita contemplativ in zare.

Stie ea ce stie... Cand te bate soarele pe nas atatea ore, chiar si la -8 grade, il mai bagi si la umbra. Ori prin posteriorul turistilor, ori in zapada...

Dupa inca un damb inzapezit ne loveste frumosul, de vedem stele verzi... Revedem Laitelul, Laita si Paltinul, la urcarea carora gafaisem vara trecuta agale spre Negoiu.

Soare pe Lespezi ! Si odata cu soarele remarcam si o gramada de mogaldete incolonate in sus spre varf. Cam stau pe loc... oare cat de greu o fi urcusul ala de fapt ? Unii mai norocosi ajunsesera deja pe varf. Noi mai avem de munca.

Laitelul si coborarea spre Caltun, tinut in caus de varful geaman Lespezi-Cornul Caltunului.

Ma opresc pe marginea unei cornise de zapada sa ma uit in jur.

Vantul ne sufla sandwichul, si sufletul in general. Ne imbracam, deja altitudinea se simte taioasa.

La un moment dat, imbatati de atata stancarie imbracata in alb, nu remarcam ca poteca ocoleste un grup de stanci prin dreapta... si la un moment dat turistul zice ca avem o problema, in fata noastra era ditai saritoarea acoperita de zapada, care poate vara nu ar fi fost o problema. Urmele de pasi ale celor de dinainte se opreau la ea, asa ca alegem sa ocolim totusi stancile prin dreapta.

Adica pe aici.

Parca e un val gigantic de spuma alba (sau de martipan), si timpul sta in loc.

Intalnim grupul care tocmai cobora de pe varf.
Paranoia noastra functioneaza, ne simtim ok cu coltarii nostri micuti si fara piolet, gandindu-ne cum pioletul ala iti poate face un orificiu in plus intr-o cadere nefericita, sau cum te poti impiedica in coltari. Si ca un facut, in fata noastra se dezechilibreaza unul din membrii grupului, un coltar ii agatase un siret, iar in cadere se infipsese in parazapada celuilalt picior. Din fericire nu s-a intamplat nimic, parazapada si bocancul au fost suficient de dure sa opreasca metalul in drum spre gamba... La cum atarnau curelusele coltarilor si fundele de la sireturi multora din cei pe care ii vedeam, zic, mai bine lipsa.
In schimb, o chestie care ne-ar fi prins foaaarte bine erau niste ochelari de soare. E a nu stiu cata oara cand patim treaba asta cu ultravioletele, dar sper sa fie ultima :) Lumina reflectata de zapada e orbitoare, si eram deja rosii la fata ca niste raci.

In spate se desfasoara culmile "in piepten" ale Fagarasului... Muchia Mircii si dupa ea, creasta orientata pe directia N-S din care fac parte si siamezii Moldoveanu-Vistea Mare. Sunt atat de preocupata de ce e in fata incat efectiv uit sa le pozez mutra, asta e ce am reusit sa extrag din filmuletele facute :)

Norul incepea sa recastige teritoriu, si se apropia amenintator de privelistea noastra multasteptata. Mai stai pe loc, nor ! Veniiiim !

Venim pe naiba... urcusul e din ce in ce mai greu, muntii din ce in ce mai cu capul in nori, iar noi din ce in ce mai sleiti de putere. Ce-o fi o fi, ajungem cand ajungem si-om vedea ce-om vedea. Gafaiam care mai de care, bombanind printre dinti. Zapada afanata si greblata de coltarii celor de dinainte ne fugea de sub picioare.

In sfarsit ! Roza Vanturilor de pe varful Lespezi !

In stanga, hau, in dreapta hau, in fata niste stanci si hau... Se pare ca dupa ora 15:00 vara (adica 16:00 iarna, adica juma de ora inainte de a ajunge noi), in Fagaras se trage cortina, iar privelistea rupe usa si pleaca acasa. Program de bugetar...

Undeva mai in fata, inghitit de ceata, Cornul Caltunului.

Pleaca de aici, nor ! Ca de nu, iti invinetesc ochiul !

Norul nu a fost prea impresionat de amenintari, asa ca neavand ce admira de pe varf, coboram. Desi Turistul nu prea vrea sa mai auda de Lespezi, pana la vara poate ii trece. Daca suntem foarte matinali si nu pierdem 4 ore cu drumul din Bucuresti pana aici, si nici nu pedalam in gol in zapada in ultima parte a urcusului, poate reusim sa il vedem fara caciula trasa peste ochi.

Ne bucuram ca am reusit ce ne-am propus, si ca am prins totusi o zi superba, chiar asa cetoasa cum e, si chiar asa raci fierti cum suntem.

Ma razbun si pe saritoarea pe care nu am reusit sa o cobor, si urc pe acolo inapoi pe traseu.

Scoatem treptat capetele din nori, si coboram cu gandul la o ciorba de "La cetate", si o cafea care sa ne tina treji in celelalte 4 ore de intors in Bucuresti.

Ca de obicei pe zapada, coborarea e o placere, te arunci la vale, calci zapada care se fluidizeaza in mici avalanse si incerci sa ramai in picioare. Daca nu, nu e nicio problema oricum, atata timp cat nu te infigi intr-un strat mai vechi si mai inghetat de zapada, si cazi in mufa. Ne bucuram de faptul ca ai nostri coltari de poteca sunt ideali pentru asa ceva, pentru ca iti ofera combinatia ideala de posibilitate de alunecare si aderenta, atunci cand vrei sa te opresti.

In cca 1,5 ore de la inceputul coborarii ajungem in poienita de la baza Piciorului Lespezilor.

Soarele ne face cu ochiul de bun-ramas. Si cand credeai ca muntele ti-a dat tot, mai vine si arunca la inaintare asta:

Branduse ! Intai cateva timide pe poteca, apoi o valcea plina de flacaruile lor violet. Eram asa stresata sa nu le calc, incat la un moment dat, tot calcand in alta parte sa nu strivesc vreun boboc delicat m-am dezechilibrat si am aterizat pe o mana cu picioarele in aer.

Dimineata erau inca acoperite de zapada. Acum erau peste tot, de un mov intens, cu staminele galben-portocalii. Superbe, in cuibarele lor de iarba uscata !
Dimineata cand urcasem nici nu realizasem ca trecusem pe langa ele.. la fel ca si in poienita de la baza urcusului in padure unde am gasit alt "tezaur" violet. "Golanca" ne astepta biata de ea singurica in parcare, sa ne duca inapoi acasa. Am ajuns pe la 12 noaptea, obositi, arsi de soare, si in asteptarea primaverii pentru turele viitoare.