Ramasesem fermecati de Dobrogea altora, asa ca am vrut sa o vedem si pe a noastra. Planul suna bine, condus cateva ore spre Macin (doar cat poate sa dureze, mergem pe autostrada, iesim la Fetesti, si mai departe inspre Nord, nu e asa mult), apoi pe drum mai oprim la niste cetati (Troesmis, Arrubium) si la Lacul Iacobdeal. Deci o sa fie frumos, clar !

Autostrada era exact cum o stiam, plina de fisuri intre placile de beton asfaltate cu picioarele. Ne recompensau insa privirea lanurile de rapita, care inflorisera vesele si solare, si pictau cubist terenurile din vecinatatea autostrazii.

La un moment dat zaresc o "cultura" ciudata. O parcela se umpluse de.. berze. Nu am vazut niciodata atatea berze adunate la un loc, erau zeci, suspendate pe cataligele lor de picioare, cautand ceva clar gustos in pamantul proaspat sadit. Din pacate nu am avut unde sa oprim sa le fotografiem.

La un crang proaspat inverzit, copacii sunt plini-ochi de cuiburi, cel mai probabil de ciori. Ciorile sunt niste pasari destul de sociale, obisnuiesc sa cuibareasca grupate in numere mari, de unde vin si pleaca impreuna. Ne-am obisnuit poate ca ele sa fie vestitorii toamnei, le vedem la apus si la rasarit atunci cand vremea se raceste si zilele devin mai scurte, innegrind cerul si indreptandu-se undeva, clar cu treaba, de parca intra in tura la ore fixe.

La dus am evitat drumul cu Bacul, asa ca am trecut Dunarea pe la Giurgeni - Vadu Oii. Avand in vedere ca am parasit drumul european, lucrurile au inceput sa se strice nitel cu asfaltul, asa ca ne-a luat ceva timp sa ajungem pana la Turcoaia.

Dar nu-i nimic, ne astepta aici ceva frumos. Doar vazusem pe bloguri, uite ce delusoare frumoase, hai sa ii dam mai departe pe acest drum care ducea la cariera de piatra Turcoaia. Pe unde e drumul ?

- Pai Google Maps zice ca pe aici, da-i inainte !

- Esti sigura ? Printre gramezile astea de pietris ?!

- Da, da-le incolo, baga-te printre ele, sigur tre' sa fie acolo undeva lacul !

Evident, lacul s-a lasat asteptat nitel, ca drumul nostru s-a infundat la un mal abrupt, de pe care vedeam mai jos alt drumulet amarat care ocolea dealul... Uff, iar am luat-o aiurea. Mai vine si un nene paznic sa ne intrebe de sanatate.

- Da' ce vreti voi sa vedeti acolo, la lacul ala ?? E o cariera de piatra... Ati auzit de Bayern Munchen ? Au pus piatra d-aia la ei in stadion... Ati vazut voi pe internet la vreunul... mda, pai ocoliti pe-aici si ajungeti la drumul ala. In dealul ala de acolo e cariera.

Noi de colo, nitel ofuscati, lasati ca stim noi ce vrem sa vedem, multumim, o zi buna. In gandul meu "ce stii tu nene, frumusetea e in ochii privitorului!"... dar aveam sa imi inghit curand ironia. Evident, se impute treaba cu drumul, plin de santulete transversale care te faceau sa simti ca se rupe in doua masina daca treci de 5 km/h. Dar nu-i nimic, merita, o sa fie frumos !
Dupa vreo 15 minute de bananait pe drumul prafos, bine pudrati de basculante, ale caror soferi se scarpinau probabil in basca ("Ce or fi pierdut astia pe aici ? Or fi venit la furat de pietris sau ceva..."), ajungem la minunea de lac.

Nici macar nu am simtit nevoia sa fac o singura fotografie, atat eram de dezamagita si frustrata. Poate am nimerit noi intr-o perioada in care alimentarea cu apa a lacului nu era abundenta, si luciul apei era sarac si noroios, insa m-a lovit foarte mult caracterul antropic al acestui loc... Aici s-a exploatat granit, dar la un moment dat s-a interceptat un acvifer si natura si-a luat inapoi teritoriul. Cariera a fost inundata. In afara apelor pluviale sezoniere si a panzei freatice, lacul nu are alta sursa de alimentare. Unde mai pui ca apa e si nitel radioactiva, de la radonul din stratele de granit. Asa ca entuziasmul nostru a tins imediat spre zero, nu am simtit nicio nevoie de a ne arunca in "apele cristaline care seamana cu un lac glaciar", nici nevoia de a mai zabovi pe cararile prafuite din jurului lacului, pe care vegetatia saraca nu reusea sa le imbrace (umbla zvonul ca ar fi de la radon).
Reusim sa gasim un alt drum care iesea la DN 22D, pe numele DJ222H, ceva mai plan decat fratele lui, si ne indreptam spre cetatea Troesmis. Ramasesem fermecati de cetatile de pe malul marii Negre pe care le vazusem in Bulgaria anul trecut, si aveam o viziune foarte romantata a acestor locuri dunarene. O placa de obiectiv monument istoric ne indreapta spre cetate, insa drumul de cativa km ne descurajeaza destul de rapid sa mai incercam sa ajungem, ar fi insemnat cel putin o ora de balaureala pe jos care ne-ar fi scurtat din timpul petrecut prin "munti".

Ziua nu incepuse prea promitator. Usor descurajati, gasim in Macin o sfanta benzinarie (penurie mare de asa ceva pana acolo, la un moment dat jumatatea declarase ca el nu mai merge nicaieri pana nu bagam ceva, orice, in rezervor), si ne reculegem nitel de pe jos cheful de drumetie. Dupa un Albeni si o punga de Haribo, viata capata din nou culoare, si mergem in sfarsit spre locul in care voiam sa ajungem.
Ajungem in satul Greci, o localitate sudica tipica, destul de saraca, cu strazi pietruite sau prafuite... Incet, ne indreptam spre Pietrele Mariei. Cine o fi Maria si de ce si-a pierdut pietrele... nu stie nimeni :)

Eram destul de dezamagiti, si fara chef, pana aici ziua nu decursese grozav... 4 ore de condus pentru o baltoaca si nicio cetate, scorul nu se anunta chiar grozav in favoarea noastra.

Avem parte insa de o premiera... Din iarba scot capul curiosi niste locatari blanosi.
Popandai !!! E prima oara cand vad asa ceva in Afara3D ™. Si cand ii vezi cum isi ridica mustatile sa scruteze orizontul, cum le salta posterioarele prin iarba si cum fug de mama focului de la o vizuina la alta a labirintului lor subpamantean, uiti de toate necazurile si te bucuri iar de viata. Cred ca as fi fost efectiv fermecata sa vad asa ceva cand eram copil, daca acum imi venea sa topai dupa ei pe iarba pe acolo.
Clar imi trebuie un teleobiectiv.
Cum arata ei de fapt, in toti pixelii, aici.

S-a lasat nitel observat, dupa care s-a retras in vastele apartamente.

Pietrele Mariei sunt un grup de stanci friabile, erodate, fata in fata cu varfurile Moroianu si Cozluc.
Privind granitele si sisturile vechi, erodate, acoperite de paduri si covoare de iarba, incerci sa iti imaginezi ca stai deasupra unor strate carora le-a luat sute de milioane de ani sa ajunga in forma in care le experimentezi acum, tu, cu ochii tai de fiinta derizorie si finita. Daca la ceilalti munti ne frapeaza dimensiunea lor, maretia, si te fac sa te simti mic in spatiu, aici dimensiunea lor e mai degraba temporala, te simti un episod insignifiant intr-o lume in care au avut loc - fara tine si specia ta - atatea lucruri. Ploi, zapezi, ingheturi, au macinat stanca, vanturile au adus granule minuscule de argila, cuart si feldspar, microorganismele si apa s-au ocupat de restul... apoi viata si vegetatia s-au ocupat mai departe de cucerirea stancilor si le-au acoperit incet-incet.
La picioarele lor se intinde un covor tesut in nuante de verde, maroniu si galben. E frumoasa primavara...

In orice crapatura gasesti flori, gandacei, ciuperci, melci, si gusteri.
Acest individ s-a lasat destul de usor convins sa stea la o sedinta foto. Avea de ales intre a se panica si a se retrage intr-o crapatura, sau a inchide ochii relaxat si a se bucura de soare mai departe, in ciuda turistei care tot indrepta spre el o lentila.

Parasim Pietrele Mariei si trecem printre doua stane, inspre Cozluc. Nu ne cramponam prea tare de identificarea unui marcaj, sunt doar niste dealuri mai inalte practic...

Un stejar pitic... nu atat de pitic.

De data asta ne insotesc arbustii si copaceii micuti de silvostepa, (precum stejarii si teii pitici), si nu brazii falnici sau jnepenisurile de altitudine.

Muntii Macin sunt cei mai vechi munti de la noi din tara. Cu cca 500 milioane de ani in urma, cu mult inaintea dinozaurilor, atunci cand plantele dominau viata pe Terra, a avut loc coliziunea intre placile continentelor Laurasia si Gondwana, care a dat nastere uriasului continent Pangaea. In urma acestei coliziuni, pe parcursul catorva sute de milioane de ani, s-au ridicat batranii munti ai orogenezei Hercinice. Tot braul mijlociu al Europei si Americii poarta cicatricea acestei coliziuni - Apalasii, Anti-Atlas din Maroc, Alpii Dinarici, Pirineii, Masivul Rinului, Uralii Rusiei, Tian Shan-ul Chinei... Chiar si Alpii care au continuat sa se inalte cu o epoca mai tarziu, in mezozoic, (orogeneza Alpino-Carpato-Himalayana), au un miez hercinic.

Ne miram de verdele frumos al padurii... suntem obisnuiti mai degraba cu altitudinile mari, unde foioasele nu sunt foarte multe, si sunt relativ rapid inlocuite de conifere, mai tern colorate. Aici insa padurea e de un verde crud, aproape stravezie in soarele cald, si te gandesti cu drag la vara si la coclaurile ce vor veni.

Intram in padure pe o cararuie festiva bordata de copaci infloriti si parfumati. Zumzaia intreaga pajiste de la albinele si carabusii negri ca niste elicoptere (brr... nu mi-as fi dorit sa am un carcalac din asta zburator prin par).

In padurea umbroasa, dam de o poienita plina de flori de fragute, si in curand, de un fir de apa.

Muntii astia sunt plini de surprize ! Imediat dupa micul curs de apa care se prelingea pe un perete acoperit de muschi moale - o adevarata bucatica de Apuseni - urmeaza una din cele mai interesante bucati de catarare pe care le-am facut vreodata. Nu imi inchipuisem ca azi urma sa fac asta, ma asteptam la o plimbare domoala sub un soare poate prea puternic, nu la urcare 4X4 in care sa regret ca am lasat acasa bocancii seriosi. Cu ContaGrip (de la Salomon) orice stanca cu cea mai mica urma de umezeala se transforma in patinoar, si mi-a fost taaaaare dor de bocancii cu talpa vibram.

" - Doar niste dealuri mai mari, they said... O plimbarica de sambata, they said..."

Cam asta era mutra turistului, nitel stresat cand a ajuns pe coama Cozlucului. "Eu pe acolo nu cobor... ma simt ca o pisica in copac".

Parasim cursul de apa si iesim in curand la lumina. Dupa un push final, in care a fost nevoie sa imi scot rucsacul sa pot urca o saritoare scurta lipita de stanca, ajungem pe coama dealului.

Intorc capul la un moment dat si am o surpriza. Primii bujori de stepa pe care i-am vazut vreodata ! Se iteau ca niste felinare de un rosu superb dintre ierburi si floricelele galbene omniprezente.
Mai departe gasim grupuri mai mari, poienite intregi de minuni din astea.

Dansul este un Stanjenel de stepa, si e tare frumos :)

Ne itim pe coama dealului si ii dam inainte spre vf Moroianu II, apoi spre Moroianu I.

Privim in jos spre Pietrele Mariei si Iacobdeal. In zare sclipeste si Bratul Macin al Dunarii (undeva in dreapta imaginii).

Incepem sa coboram, de pe vf. Moroianu I.

E prima oara cand nu ne-am stresat de marcaje sau poteci. Din fericire nu ne-am intalnit cu vipere, capuse sau vaduve negre.... nici macar cu mistreti, pe care e posibil sa ii fi auzit totusi din cand in cand, trecand prin zonele impadurite la coborarea de pe Moroianu (erau multe zone in care pajistile erau rascolite in cautare de hrana). Padurea e plina de poteci de animale, si nu punea mari probleme la strabaterea ei, chiar daca ne-a lasat ceva tatuaje temporare pentru saptamanile viitoare.

Reusim sa ne strecuram printre doua stane si cainii lor teritoriali si ajungem langa masina in jur de 17:30.

Dam si de dansul, care statea curios la intrarea vizuinei sa vada cine mai trece pe drum. Niste popandai, dom'le !

Ne mai incercam o data norocul cu cetatea Arrubium in Macin. Zona de sud e extrem de saraca, te frapeaza casele si gardurile peticite, copiii blonzi cu pielea arsa de soare si ochi de un albastru limpede, care se joaca in stradutele prafoase, si despre care iti doresti sa crezi ca vor avea o soarta mai buna decat cea a parintilor lor. Interactiunea cu ei te face sa iti dai seama cat de conjuncturala e viata, si faptul ca lucrurile pe care le luam ca atare - educatia, un mediu propice invatarii, luxul dezvoltarii personale - nu le vin pe tava tuturor.
Reusim sa urmam indicatoarele prin stradutele desfundate ale oraselului, pana la un punct in care ar fi trebuit sa fie... o cetate. Gasim insa niste gunoi, si niste cai care pasc linistiti pe malul inalt al Dunarii. Am renuntat sa mai cautam, era deja tarziu si ne asteptau destule ore de condus.
Turismul cultural in Romania si conservarea patrimoniului, daca nu are legatura cu profitabila afacere a bisericilor... nu prea exista. Bulgaria a stiut sa faca altfel. Madara, fortareata Ovech, cetatile de pe malul Marii Negre (Kaliakra, Yaylata), sunt niste exemple de buna practica.

Ne apropiem de Dunare. De o parte si de alta a soselei inaltate devin din ce in ce mai frecvente zonele inundabile.

Pentru ca nu am ramas repetenti si anul acesta, am reusit sa luam bacul si am trecut Dunarea la Braila. Culmea, fara mari peripetii, si fara sa stam la coada. 4 ore si doua cafele mai tarziu eram acasa, cu o shaorma in brate.