Cu o seara inainte, in drum spre casa vad in albia evacuata de apa a Dambovitei un caine. Saracul, alerga derutat prin noroi, in Dambovita de ceva vreme nu mai era apa. Zic, aoleu, asta micu a cazut aici, si aici isi lasa oasele daca nu iese cumva... Ciorile care ii dadeau tarcoale completau tabloul lovecraftian sinistru, asa ca ajung acasa chitita cumva sa incerc sa scot cainele de acolo. Asa ca ne echipam de scandal, luam la noi niste coarda, frontale, si haine de noroi, niste mancare si da-i si cauta noaptea, in jur de ora 8-9, prin splaiul plin de mizerii, un caine cafeniu latos cu o mutra speriata si pe jumatate imbaiat in namol.
Niste urme (de caine) duc la o gura de canal care trece pe sub strada si ajunge probabil inspre lacul Vacaresti, ne gandim ca probabil pe acolo o fi luat-o, macar avea pe unde sa iasa teoretic, dar pragul de sarit pare destul de mare pentru un catel, asa ca decidem sa il cautam totusi.
Bagam viteza pe splai inspre Mihai Bravu, cutu-cutu in stanga, in dreapta, ne uitam cu ochi de vultur pe ambele parti ale albiei, cainele, evident, ia-l de unde nu-i. Ceva se misca intr-o balta... Crocodil ? Anaconda ? Nu, doar o rata care decoleaza macanind, probabil rezidenta la mlastina Vacaresti. Fauna urbana...

Vedem alt caine care haladuie prin albie dupa ceva de mancare, si ne dam seama ca probabil e o zona destul de frecventata de caini, si tot scenariul cu rapelul nocturn in noroiul dambovitean, pentru salvarea unui caine din ghearele mortii si ale ciorilor flamande... era probabil nitel exagerat :) Imbuibam cainele gasit, si ne intoarcem spre casa, unde ne spalam cam juma de ora de noroi si alte materii noroioase pescuite pe drum. Nu e chiar cea mai poetica plimbare de seara posibila.

Avand in vedere ca eram si dupa o ora de khai-bo, transpirati fleasca, si afara nu era tocmai cald, urechile turistului incepusera sa capete temperaturi diferite, si avansam spre un scor de 2-3 pe scala Knin. Aveam ceva emotii pentru zilele urmatoare, data trecuta cand am stat la Securila, mai mult am stat, adica nu am ajuns pe nicaieri, ori din cauza racelii ori din cauza lenei.

A doua zi suna ceasul pe la 5. Turistul usor dezorientat, ca de obicei cand e trezit cu forta, scapa o injuratura si se duce zombi la bucatarie, mai mult sa plece de langa veselia mobilului meu, care ne anunta ca mergem la munte :)

Ne urnim spre Valea Glajariei, la baza Bucegilor, de unde urcam spre cabana Malaiesti. Ziua se anunta destul de mohorata, dar temperatura e placuta, si speram sa scapam de ploaie.
Parcam... ma dau jos din masina sa il ghidonez pe turist la parcare si reusesc totusi sa nu cad sub masina, desi am gasit un petec de zapada pe care sa ma pot prelinge. Incepe promitator !

Gafaim alene la deal... Urmarim CA timp de jumatate de ora, apoi BA pana la cabana. E mai mult o toamna tarzie bizara cu ghiocei, decat iarna in toata regula.

Ajungem la un luminis, in care ne putem uita pe fereastra, in jur.

Incep sa apara si portiuni de gheata pe poteca, si, odata cu ele, diverse metode de a le depasi. Unii veneau in jos luceafar bland, alunecand pe un faras de fund, legat in fata de chinga ruscacului. Altii veneau la vale in fuga, ca deh, atata timp cat tropai nu trebuie sa recunosti ca aluneci. Altii incercau sa ocoleasca gheata prin zapada sau boschetii de deasupra potecii, cu crengi in dinti. Am reunit efectivele la un conclav in poiana, si am decis sa folosim naibii coltarii nou-nouti pe care ii caram cu sarg in spate.

Eeeei, alta mancare de peste... N-or fi ei buni de tura pe ghetar, dar te bucuri tare mult de scartaitul lor pe gheata, (mai putin de scrasnetul de pe pietre), iti dau suficienta stabilitate sa te bucuri de orice poteca inghetata fara probleme.

Incep sa apara si stancile conglomerate specifice Bucegilor, si cateva limbi de zapada, pe masura ce ne apropiem de cabana.
Pe undeva pe sus fuseseram in mai anul trecut, cu drag si spor, spre balaurul Bucsoiu.

La cabana ne intampina un latrat de bun venit, si o ciorba excelenta de perisoare/cartofi cu afumatura. Cabana din pacate nu era incalzita, dar mancarea si prajitura casei (cu ciociolata si mere) au picat numai bine !

Uriasii cu capul in nori, luminati de prima si ultima raza de soare din ziua respectiva.

In spatele cabanei se afla si traseul BG spre crucea si Culmea Tiganesti.
O mai luam putin in sus spre terasa glaciara si Hornuri... Vantul ne biciuieste fetele, mainile ingheata repede fara manusi, temperatura scade brusc, si zapada devine o patura groasa si compacta, acoperita de un strat de gheata pe care te puteai mentine calcand cu putina atentie.

Dam de traseul de vara spre creasta Bucsoiu - Omu, pe Brana Caprelor (TA) care taie panta, motiv pentru care e contraindicat iarna. Traseul de iarna trece prin Hornuri (cel drept) si ajunge in Saua Hornurilor, intre Vf. Scara si Vf. Omu. Ceata coboara, noi urcam cam lent, si se apropie ora de intoarcere.

Verde ! Un lichen inveseleste putin atmosfera. Parca e un mic univers aici, o replicare la scara mai mica a muntilor din jur.

Hornurile Malaiesti, la care speram sa ajungem, se inalta spre Saua Hornurilor, unde se termina lumea, in ceata.

Ajungem la a doua terasa glaciara a vaii... Aici turistul pune piciorul in prag si ma lasa sa imi mai fac de cap doar pana la ora 3. Ma duc mai sus, dar distantele sunt mult mai mari decat par... mai era cel putin o jumatate de ora pana la horn, si inca o data pe atat prin el, nu e loc de graba acolo. Aaaaah, atat de aproape :)

La intoarcere cat pe ce sa ratez turistul, asa camuflat cu negru si gri cum e el... trebuie sa investim in niste culori mai vii, ca doar nu e capru de munte sa trebuiasca confundat cu stancile !

Ne luam la revedere de la cabana, si coboram direct, fara sa ne mai oprim.

Doi braduti se tin de mana, inconjurati protector de ceilalti brazi inalti din jur.

Incepe si sa ninga usor. Nu stiu ce e cu chestia asta alba si pufoasa care cade din cer, dar iti da o senzatie extraordinara de calm, iti reseteaza ceasul intern si iti vine doar sa stai sa te uiti in sus cum troieneste. Era o temperatura placuta, fulgii frumosi, cristalini, cu o varietate de forme se lipeau proaspeti de mutrele noastre obosite, dar fericite.

O privire inapoi pe scara din pamant si busteni din apropierea cabanei. Parea putin ratacita acolo.

Catinel, coboram prin padure, bucurandu-ne de trosnetul ghetii sub picioare. Gheata devenise prietenul cel mai bun al omului.

Marturie a unei urgii trecute. Nu e mereu la fel de calm muntele...

Coboram si coboram... dam din nou de palcul de ghiocei de langa cruce. Frumos loc si-au gasit sa rasara, ca un facut nu am mai vazut altii pe drum. Chiar si temerarii astia erau mai putini decat la urcare, i-a rezolvat cineva intre timp. Sunt momente in care speri ca planeta asta o sa se scuture de noi oamenii ca de un caz suparator de purici, si o sa fie iar frumoasa si netulburata.

Pe ultima suta de metri, turistul comenteaza cum de nu am tras inca tranta traditionala de final. Ma pregatesc sa sar un paraias, si cum se sprijina el intr-un bat, in asteptare plina de speranta, cumva reuseste sa se dezechilibreze, stand pe loc. Karma sta la panda ;)

Ajungem obositi la masina, dar fericiti sa avem un loc moale si cald in care sa stam. In 30-45 minute eram la Pizzeria Bella sa inhatam cina, si apoi la pensiunea lui Securila pentru o leneveala la caldura si un dus luuuung.
Coroana de ceturi a Bucegilor ne asteapta sa refacem traseul, de data asta pana sus, cel putin pana in Saua Hornurilor, daca nu pana la Omu sau Scara (inca o ora traseu de creasta, cat de frumos trebuie sa fie !)