Pentru Buni. Ar fi fost ziua ta pe 21 august. Te iubesc si nu te-am uitat.

Ce sa faci cu un cort nou-nout ? OK, il testeaza Moaca, decide ca e bun... si dupa aia ?
Planuisem sa stam weekendul asta acasa, mai ales ca se anunta ploaie peste munti, iar Padina Lancii trebuia sa mai astepte.

Ne incearca un gand. Oare cum o fi Craiul noaptea ? Fusese o luna superba in ultimele zile, si ma intrebam daca e nevoie de frontala sus pe creste.
Sambata dimineata decidem ca nu avem chef sa stam in Bucuresti.
Planul era sa innoptam pe Piatra Mica. In pozele din 2015 localizasem o poienita primitoare intre Cruce si varf. Om gasi noi un locsor in Universul asta sa punem fundurile si cortul, nu ? O sa ne prinda noaptea... dar avem frontale, si voie-buna si nu ne poate sta nimic in cale.
Asa ca facem niste cumparaturi sumare, dam o fuga si prin Decathlon sa imi iau si eu un rucsac de 50 L si pe la 3 dupa-amiaza reusim sa ne urnim.

Planul de a iesi din padure spre Piatra Mica pe lumina se cam duce pe apa... sambetei. Adica fiind sambata dupa-amiaza era o bulibaseala de nedescris pe DN1, noi cam pierduseram contactul cu cozile fiind de obicei in contratimp, sau la ore mai neobisnuite pe drum. In fine... hai ca nu e grav. Mergem pe intuneric, cat de nasol poate sa fie ? Oricum pe Piatra Mica planul era sa ajungem in jur de 10 noaptea, asa ca nu e mare bai.

Ajunsi pe DN73A, traficul se linisteste.

In zare, Craiul pare nitel cu capul in nori. Poate prognoza aia fusese pe bune, dar ce sa-i faci acum, inainte ca pionierii. Si daca ne ploua, ce ? Avem cort, avem valoare !

Ultima geana de lumina ne prinde in padure intre fantana lui Botorog si Poiana Zanoaga. Lumina difuza crea in mod surprinzator umbre, era o liniste completa, din cand in cand cate un trosnet de creanga. Pasarile se potolisera. Nu credeam ca o sa zic vreodata asta, dar linistea incepuse sa fie nitel apasatoare. Niste caini latra undeva departe, ma intreb daca ne simtisera pe noi sau pe alte animale in legatura cu care simtisera nevoia sa sune alarma. Ma uit la o buturuga si ma intreb daca nu cumva are urechi si bot.

"Look for the... BEAR necessities... the simple BEAR necessities..."

Scoatem frontalele, intindem betele, scoatem la indemana spray-ul de urs, si ce-o fi o fi.
Fiind drumul spre "Malaiestiul" Craiului - Curmatura - poteca e foarte lata... atat de lata incat hatisul de potecute si scurtaturi se transforma pe intuneric intr-un labirint. Toate potecile sunt la fel de bine batute, si ne trezim la un moment dat ca am pierdut marcajul. Nu era foarte grava treaba, brazii deja se rareau in stanga noastra, unde probabil era Poiana Zanoaga. Cainii se auzeau insa din ce in ce mai aproape, si ne gandim ca probabil sunt cei de la stana din poiana invecinata.

Iesim in poiana. Senzatia e interesanta, e bezna completa deja, vedem doar cativa metri in fata, dar simtim spatiul cum se deschide. Se vede deja Carul Mare, si un meteorit brazdeaza cerul.

Aici regasim stalpii de marcaj... pentru a pierde imediat din nou poteca.

Cainii se apropiau si incep sa zaresc niste ochi suspendati in intuneric care urmeaza latratului. Hmm, pe asta chiar nu am luat-o in calcul. Incercam cu vorba buna, se mai potolesc cat de cat, incerc sa imi sting frontala sa merg inainte la socializare cu cainii cu sprayul intr-o mana si turistul pregatit de scandal in spate. Se potolesc pentru o scurta perioada de timp, dar cum ne miscam din loc, se activau din nou, trebuia sa fim cu ochii in paispe sa nu ne incolteasca. Atata timp cat ii pastram in campul vizual (ma rog, cat poti sa pastrezi niste ochi atasati de un latrat furios) eram in siguranta, pana atunci nu ne atacase niciodata un caine din fata. Incercam sa ii dam inainte, si noi si cainii din ce in ce mai agitati.
De pe dealul spre care ne indreptam se aud talangi si o voce, pe care nu am inteles-o daca ni se adresa noua sau cainilor.

" - ..atâângaaaa ! "

Cand omul incepuse deja sa raguseasca, intelegem si noi ca ne zicea sa o luam "la stânga". Evident, ratacisem drumul si ajunsesem langa o stana. Asa se explicau si cainii teritoriali, si posesorii de talangi care incepeau sa se foiasca undeva putin mai sus.
Mergem spre stanga... zicem gata, am scapat. Da' de unde, aici se itesc din intuneric alte perechi de ochi, si mai tupeiste si mai latratoare.
La un moment dat imi ingheata nitel sangele. Vad 3 perechi de ochi suspendati cam la inaltimea unui om. Mijesc ochii inspre intuneric, si indrept spotul frontalei spre ei. Abia apoi aud si talangile si le vad mutrele - 3 magari ciufuliti stateau inghesuiti unul langa altul, normal speriati de tot taraboiul, si incearca sa se imprastie. Chestie care i-a amintit cainelui cu care eram in negocieri intense ca treaba lui era sa tina magarii pe loc, asa ca se duce sa ii latre pe ei, si sa ii tina adunati unde ii pusese baciul.

Imi dau seama ca in fata noastra era alta stana, incep sa deslusesc prin intuneric mai multi ochi si sa aud talangile iscate de agitatia prezentei noastre acolo. Deci in stanga oi. In dreapta vaci. Si peste tot caini. S-a zis cu urcarea noastra discreta in pas de noapte spre Piatra Mica, sa vezi cu ce antirabice si copci ne pricopsim pe la un dispensar prin Sinaia, daca om ajunge intregi acolo...

Din fericire nu trece mult si iese badea, sa vada daca ursul si-a luat frontala si misuna pe pasunea lui. Ii dam buna seara, chiar ne bucuram nitel cand il vedem, s-o spun p'-a dreapta, si il intrebam mai in gluma mai in serios, daca a mai coborat ursu de curand pe aici.

"- Mnooo... se sperie el de lumini, de astea ! E poteca larga pana la Curmatura, si acolo nu vine."

" - Pai noi mergem pe Piatra Mica..."

" - D'apai e padure incolo... ce Doamnie iarta-ma sa cautati acolo ?!"

" - Puniem cortu' ! " (nu stiu cum naiba se lipise accentul baciului de noi ca raia de caine).
La care badele se scarpina sub palarie si sta nitel nedumerit sa se gandeasca. No ca stim noi un locsor acolo... No binie, drum bun, ce sa zica omul :)
Ne indruma spre stalpii din poiana pe care aproape ca imi venea sa ii iau in brate.

Bun, am facut-o si pe asta - am trecut noaptea printre doua stane cu doua seturi de caini, iar acum ne indreptam spre nicaieri printr-o padure intunecoasa, pe o panta considerabila cu 12 kile fiecare in spate.

Cineva si-a luat foarte in serios treaba cu marcajul, la marele fix se iteste din intuneric cate un ochi albastru, atunci cand ai nevoie de el. Se pare ca au fost ceva viituri recente, dam de copaci smulsi, grohotis pravalit la vale si copaci care se culcasera de-a curmezisul potecii, ca betivul in drum. Paianjeni bizari, usor fluorescenti in lumina frontalei erau peste tot pe unde calcam, cu corpul verzui si picioare lungi, imense, pareau ca leviteaza pe deasupra pietrelor.

Inaintam incet si cu dificultate. Nu era chiar floare la ureche nici urcusul, dar ne-au dat gata sacii din spate. Amuzant cum cu cortul poti teoretic sa faci ture mai lungi, ca deh, innoptezi unde vrea muschiu' tau. Dar de fapt, greutatea pe care o cari in plus te incetineste si te sleieste astfel incat dupa jumate din drumul pe care l-ai fi parcurs fara sa cari cort si saci cu tine, iti vine sa te culci. Adica iti injumatatesti drumul parcurs pe ziua aia. Deci cari cortul ca sa ai unde dormi cand cazi lat de oboseala ca ai carat cortul, ceva de genul.
In dreapta noastra se ridica luna... fusese plina cu doua zile in urma.
Abia mai punem un picior in fata celuilalt. Am uitat de poze, de tot, urmaream doar spotul frontalei si locul in care urma sa calcam. Speriem niste pasari, ne speriem si noi de ele cand zburatacesc pe langa noi. Eram cam fara vlaga, dar nici nu aveam chef sa mancam nimic. Timpul parea ca se dilata, urcarea aia de o ora jumate dura o vesnicie, si voiam sa iesim mai repede la lumina lunii in creasta, din padurea desprinsa parca din povestile fratilor Grimm.

Cum era padurea... si cum ne-o inchipuiam noi :D

Ne asteptam ca la fiecare pas sa dam de niste perechi de ochi neprietenosi. Dar nu se auzea nimic. Tacusera si cucuvelele care ne insotisera pe drumul dinspre Botorog spre Zanoaga. E uimitor cum te transformi intr-un schizofrenic paranoid, atunci cand nu ai suficiente informatii sa percepi mediul.
Ne taram cu viteza melcului (de altfel chiar eram un soi de melci cu casa in spate), si ajungem intr-un tarziu la Crucea Eroilor.
Aici avem primul moment de wow. Jos se vedea in ramasitele apusului Zarnestiul, cu un cos de fum in centrul luminilor organice, dispuse ca sistemul circulator al unui corp. Deasupra se intaltau Carul Mare, Steaua Polara, si W-ul Cassiopeei. Luna era extrem de luminoasa. Am facut fugitiv cateva poze, dar incepuse sa se lase frigul, si incepea sa dispara si adrenalina care ne amortise stomacurile.

Turistul testeaza locul. Poienita e cum o stim - cu iarba moale, numai buna de dormit, si complet pustie. Putin mai departe spre varf, unde iarba se indeseste, se vad si cateva vetre. In episodul urmator ajungem si la foc, deocamdata suntem inca la stadiul in care ne cautam "pestera".

Intindem cortul in jur de 11:30, ne schimbam in uniforma de somn si ne pravalim inauntru. In jur - liniste. Ne tot codim sa mancam in cort, dar pana la urma frigul si lenea inving. Cea mai buna mancare e mereu cea pe care o castigi cu greu, asa ca nu am cuvinte sa descriu ce buna a fost cina :D

In cort s-a facut deja surprinzator de cald. Impachetam restul de mancare cu gandul sa o suspendam undeva intr-un copac. Dar... de unde copac ? Turistul isi pune in aplicare schemele de cowboy, si dupa cateva incercari reuseste sa lanseze cordelina de care atarna pachetul cu mancare peste varful unui brad ceva mai inalt din poienita. Numa' bine, sa nu se oboseasca Mos Martin sa se aplece, fix la bot ii venea sacul. Sa-i lasam si niste servetele.... Ne hlizim noi ce ne hlizim, si ne bagam in cort. Suntem destul de atenti la insecte, aceiasi paianjeni pe care i-am zarit tot drumul misunau si pe langa noi. Tragem toate catrafusele sub absida, bagam bocancii in pungi sa nu ne trezim cu ei uzi si locuiti a doua zi, si ne intindem naivi la somn.

Credeam ca o sa cadem lati dupa ziua lunga. Dar lucrurile nu stau chiar asa.

Ce se intampla daca iei niste oraseni pursange, care au stat mereu intre patru pereti solizi unde au trebuit sa lupte pentru orice frantura de spatiu personal, si ii lasi in the middle of fucking nowhere, in bezna, sub o bucata de panza si o suma de bete ? Va spun eu - se intampla paranoia. Frica de intuneric si de necunoscut.

Nu stiam ce animalut ar putea sa ne viziteze, si eram cu urechile ciulite continuu. Ne-am linistit un pic utilizand cateva farame de civilizatie pe care le aveam la noi... O lanternuta care ba imi bate in ochi, ba e mai bine cu ea aprinsa... Incercam sa ne uitam la un episod din "Stranger Things" (bine ca nu am luat la noi filmul ala in care doi se duc cu cortul in salbaticie si sfarsesc gustari pentru ursi). Smartfonu' nu se descurca cu sunet AC3, asa ca am rezolvat-o si pe asta. Ne bagam din nou la somn.

00:48
Bagam bricegele prin buzunare, sprayul de urs si betele la indemana, si incercam pe bune sa ne culcam.

01:30
Turistul incepuse chiar sa sforaie putin, mai tresarea cand batea vantul si fosnea cortul, si ma anunta pe jumatate constient ca "...e vantul, e vantul". Asa il cheama pe urs, Vantu' S.O.

02:23
Ceva blanos si cald se misca pe mana mea, de partea cealalta a cortului.
Sar ca arsa. Evident, orice urma de somn se evapora instantaneu. Il anunt pe turist ca avem vizitatori, dar nu cred ca e nimic mare, ca n-am auzit nimic trosnind prin jnepenis. Ma conving ca o fi fost vreun parsh haios si pufos, la cat de repede s-a miscat. Incep sa zgaltai nitel cortul, in caz ca a prins curaj vreo salbaticiune sa adulmece noul venit de pe pajistea lor, sa se mai indeparteze nitel. In negura panicii aproape am inteles uzul religiei. Aproape. Mai aveam un pic.

03:15
Renunt la ideea cu somnul. N-o sa se intample. Pun frontala si ma pun pe citit. Faina carte.

04:43
Am zis, gata, pana aici, ies din cort. Fie ce-o fi. Oricum nu pot sa dorm, macar ma uit in jur.
Si stupoare... cel mai bun leac pentru panica si scenarii e confruntarea cu realitatea. Am dat o raita prin poiana. Sacul cu mancare era la locul lui, poiana era linistita cum o lasasem, in jurul cortului nu se adunasera salbaticiuni maraind care trageau la sorti daca iau pulpa sau piept, si nu pandea niciun set de ochi rosii din boscheti. Luna ajunsese deasupra noastra, si rasarise Orion.
Ok, hai ca nu e asa rau. Se duce si turistul la "plimbare", si la intoarcere tragem amandoi un somn bun pana la

05:10
Suna ceasul, voiam sa nu ratez rasaritul. Era inca bezna si muream de somn, asa ca mai motai nitel...

06:15
Sar in capul oaselor. Evident anulasem alarma. Deja era lumina. Ma duc fuga spre cruce, trec prin zmeurisurile care ne dadusera fiori noaptea (ne gandeam ca vin clientii la fructe si ne nimerim pe acolo), uit si de sprayul de urs, si de tot, sa ajung inaintea soarelui acolo :D

Odata cu disparitia intunericului, a revenit totul la normal. Cortexul prefrontal inlocuieste plasmuirile paranoide cu informatii rationale, (desi la fel de rational, era fix acelasi risc sa dai peste o salbaticiune dimineata ca si seara, minus teama de necunoscut).
Ma asez putin sa ma bucur de lumina rozalie care incepea sa se reverse peste tot. Soarele inca nu aparuse, din fericire nu ratasem nimic.

Rasaritul nu a fost unul atat de spectaculos precum ma asteptam. Dar era totusi prima data cand traiam momentul asta pe munte. Ma bucuram de roua, de culorile rosiatice, de modul in care luau foc acele roscate de jnepeni, varfurile brazilor din poiana, si treptat, si Craiul.

Tufe de afin.

Ma intorc cu mult Zen la mine, ma uit cat e de frumoasa poiana in lumina diminetii, si mai tragem un pui zdravan de somn. Deasupra cortului se adunau insecte, si implicit, dupa ele zburataceau pasari care isi luau micul dejun. Am adormit cel mai odihnitor pui de somn, cu ciripit in jur.

Mancarea astepta cuminte in copac.

Treptat, in cort se face cald. Fusese si in timpul noptii, dar acum numai bine incepem sa ne uscam. Intindem tiganeala la soare, si bagam in noi micul dejun. Zici ca se bateau turcii la gura noastra, ne era o foame... Probabil asa se intampla cand crezi ca nu mai apuci dimineata. Oricum, a fost cel mai gustos mic dejun, pe de o parte carat cu carca, pe de alta crutat de Mos Martin, si parsii nocturni zglobii care ne-au vizitat.

Roua inca era prezenta pe stanci, ceea ce ne sporea nitel atentia. In zonele in care soarele nu atinsese crestele era alunecos ca la balamuc.

Curmatura se iteste mica jos, cu acoperisul ei roscat. Ne gandeam deja la niste papa bun.

Fara graba, ne bucuram de paclele de dimineata care se ridica lenes din dealuri. Spunem la revedere culmii care ne-a gazduit peste noapte si ne indreptam spre coborarea in Saua Crapaturii.

Dimineata asta e magica. Suntem siiiinguuuri, ataaat de singuuuuri, incat pe poteca in fata noastra isi face siesta fara jena la soare o capra neagra. Ne observam reciproc, si se face nevazuta fara stres in jnepenis pe carari tainice.

Intalnim si primii oameni pe ziua de azi. De doua ori am urcat pe Piatra Mica, si de ambele dati anapoda :) Toata lumea urca cablurile si coboara prin padure, noi am facut fix invers de fiecare data. Cei doi erau nitel mirati ca am innoptat acolo. Cica vin mistreti noaptea. Bun asa.

Usor cu pianul pe scari ! Pentru coborarea asigurata de cabluri spre Saua Crapaturii trebuie un pic mai multa atentie cu ditai sacul in spate. Desi nu au fost foarte grei, in jur de 12 kg fiecare, volumul mai mare decat cel al sacilor de o zi cu care eram obisnuiti ne facea mai putin maleabili si relaxati la coborare.

Ajungem in poienita de la baza Pietrei Mici. Daca Craiul ar fi o placinta, asta ar fi ravasul din ea. Mereu gasim aici cate un mesaj important pentru tara, scris cu pietrele care se gasesc din abundenta prin imprejurimi. Cum nu era decat un singur om care se uita ciudat la noi, ne-am pus pe treaba, sa lasam si noi ceva in urma.

E inca devreme si ne e greu sa ne dezlipim de padure. Ne bucuram in drum spre Curmatura de soarele jucaus printre crengi, de ciupercutele care aparusera dupa ploile abundente din ultima vreme, de peticele de muschi care imbracau bolovanii pravaliti candva din munti si uitati de vreme. Toate astea adunate sunt deja parte din noi si din ce cautam atunci cand simtim dor de duca si plecam sa balaurim pe te miri unde.

Refacem rezervele cu apa proaspata de izvor, bagam ceva la ghiozdan, si coboram spre poiana Zanoaga. Revedem si pe lumina indicatorul, cel mai bun prieten al omului.

Monstrul cu foarte multe capete si multe perechi de ochi se transformase odata cu venirea diminetii intr-o turma de oi, adunate cuminti intr-un tarc. Niste vaci umblau domol prin poteca, la treaba lor, noi - la a noastra.

Radem noi, dar conform legii, stana asta nu ar fi avut ce sa caute in poteca. Nu a fost prea placut sa dam de cainii cu pricina noaptea, plus ca minunea de poiana linistita plina de flori primavara, nu avea sa mai fie niciodata la fel, calcata si pasunata.
Desi ne e greu sa privim lucrurile asa, pasunatul excesiv este o forma de distrugere a mediului, mai ales daca se produce in zone protejate - cum ar fi un Parc National.

Nu e de mirare ca mai ratam marcaje azi-noapte, unele sunt bine camuflate.

Ne racorim putin in paraul cristalin de langa Fantana lui Botorog si ne indreptam spre casa.

Am supravietuit primei noastre aventuri la cort :)