Ca orice sambata dimineata, vine dupa o vineri seara la sac cu Boro si culcat tarziu (in ciuda tuturor eforturilor de a avea bagajele gata la ora 22, si cornu-n perna). In ciuda tuturor cafelelor, tot carpiti de somn suntem. E 4 dimineata.

Pe masura ce lasam in urma zonele urbane si urcam, aerul curat si umed de padure lua locul arsitei statice din campii si dealuri.

Turistul pare ceva mai bine, din moment ce a reusit sa conduca fara probleme pana aici. Eu in schimb aveam blackouturi periodice, e nevoie de un ghiont serios sa ma trezeasca la baraj la Vidraru, pe la 7:30.
" - Hei, poate vrei sa vezi asta..."
Bootez in graba, cobor semiconstienta din masina ca sa prind o ceata superba, care abia se ridica de pe dealuri si munti. Fusesera niste zile caniculare, si nici asta nu se anunta altfel. Inca nu se adunasera cine stie cati turisti, de obicei vara in weekend aici e omor.

Pe principiul "nicio tura fara urs", intalnim un pui si apoi pe mama inainte de prima zona acoperita de pe Transfagarasan. Am prins o naluca pe camera de bord, dar nu am apucat sa ii prind in cadru. Ursuletul a alergat inspre tufele de pe marginea drumului, ursoaica a inchis protector plutonul, uitandu-se in urma spre noi, si s-a facut nevazuta printre copaci.

Soarele se ridica incet dezvelind treptat noi ritmuri ale pamantului. E deja cald, in Bucuresti la betoane se anunta o zi infernala, si parca o parte din toropeala aceea ne insotea si aici.
Norisori jucausi se adunau pe cer, semn de ceva turbulente atmosferice, si ceva mobilizari de forte. E o vara ploioasa, care ne-a tinut acasa in multe weekenduri.

Ne era dor de niste munti ce daca ar avea voce, ar suna a tunet. Fagarasii sunt unii dintre acesti munti, cu culmile lor masive, stancoase, unde pierzi simtul proportiilor, unde simti cum timpul a luat-o la vale impreuna cu pietrele scurse pe versanti, unde esti martorul modului in care iarba si pamantul incearca sa imbrace si sa tina in loc dezintegrarea. Altitudinea e uneori ca un drog.

Urcam pe TG spre Fereastra Zmeilor. La 9:30 incepem urcusul propriu-zis. In fata se intinde creasta Arpasel-Vartopel, cu "urechile de iepure" caracteristice. Creasta Vartopelului (cea din dreapta, intre Fereastra Zmeilor si Turnul Vartopel) nu este dificila tehnic (1B), insa ulterior lucrurile se complica nitel, si parcurgerea ei necesita tehnica de alpinism, avand cotatie 3B parcursa de la E la V, si 4B de la V la E - in aceasta situatie intervine escalada unei portiuni pe care in sens invers se rapeleaza). Traseul de creasta marcat (BR) paraseste in aceasta regiune creasta propriu-zisa si coboara 150-200 m mai jos pe versant.

Blandul gigant Museteica, cu varful sau din benzi stancoase, de pe care am vazut anul trecut cea mai frumoasa panorama a Fagarasilor. Museteica, Robita, Raiosu, Buda, formeaza un lant perpendicular pe creasta principala a Fagarasilor, si se reunesc cu aceasta la Arpasul Mic.

Oitele se insirau la micul dejun. Inca mitoase in straiele de iarna, nu s-a indurat baciul sa le tunda. Erau niste norisori care dadeau putin tarcoale, dar nu ne ingrijoram prea tare de ei. Ii dam in sus agale, pana ne intram in ritm, ne delectam cu floricelele multicolore presarate pe causul caldarii Fundul Caprei - margarete si musetel, primule, cimbrisor aromat.

Mai sunt inca mici petice de zapada si torenti de dezghet.

La 10:30 ajungem la refugiu, si urcam mai departe spre Fereastra Zmeilor.

Jumatate de ora mai tarziu suntem acolo, si privim cu pofta spre portiunea cu lanturi de "La 3 pasi de moarte".

Jos inspre Caldarea Pietroasa se vede si varianta spre Podragu pe la lacul Podragel (marcata CA).

Urmeaza bucata delicios de ascutita, presarata cu lanturi, de la Trei Pasi de Moarte. Mai degraba, sunt 3 pasi de Rai :) Intr-adevar, portiunea poate pune ceva probleme pe ploaie, insa acum e o adevarata placere. Sub noi serpuieste filiforma potecuta pe care ne vom intoarce in cateva ore, agatata aparent fragil pe versant.

Tancurile ascutite tipice ale Fagarasilor, munti formati preponderent din sisturi cristaline - roci metamorfice rezultate din recristalizarea si reconfigurarea rocilor sedimentare sau vulcanice la presiune si temperatura inalta.

Dupa pasajul cu lanturi, aruncam o privire in urma, spre Creasta Vartopel-Arpasel. Inainte, poteca se domoleste si ne duce mai departe pe deasupra Lacului Buda, spre Monumentul Nerlinger.

Furnicutele merg doua cate doua, pe creasta intre monumentul Nerlinger si Paru de Fier. Jos la lacul Buda un bade isi pasuneaza oile. In ideea ca apa paraului Buda e buna de baut... asta nu e chiar o veste buna, parazitii transmisi de oi pot fi regasiti ceva mai jos in vale, in apa cristalina a paraiasului.

Monumentul este ridicat in memoria lui Richard Nerlinger si a lui Herta Ruzicka - drumul lor s-a oprit aici in iunie 1934. Fagarasul este presarat din plin cu astfel de memoriale (un articol destul de cuprinzator, aici) - poate cel mai socant este accidentul din 1977 din Valea Balei. Un profesor a facut o greseala fatala - a dus un grup de adolescenti la ski pe zapada instabila. In avalansa provocata au murit 23 de oameni. Insa nu toate accidentele s-au datorat lipsei de experienta sau unor greseli evidente. Suntem mici, singuri, neimportanti pentru Univers, nu ne tine nimeni in causul palmelor... e o perspectiva aparent destul de sumbra, dar asta e ceea ce da valoare vietii si trairii clipei - constiinta faptului ca oricand, poate fi ultima. Merita sa traiesti, sa experimentezi, sa absorbi prin toti porii lumea asta plina de miracole.

In timp ce ne trageam noi suflul agale spre vf Mircii, dam de niste tipi care veneau la vale. Dinspre Moldoveanu. Plecasera dimineata de la Balea. Ne cade falca, ne jenam ca gafaiam ca un om pe moarte la deal, si ii dam inainte. Daca unii pot sa faca drumul Balea-Moldoveanu si retur in 6 ore, om putea si noi sa ne miscam oasele batrane mai cu talent. De-ai naibii, daca ne intreaba cineva de unde venim, zicem ca din Piatra Craiului. Am plecat nitel mai dimineata...

Ne-a fost dor de tine, munte :)

Panorama de pe Varful Mircii. Spre vest - Museteica, Raiosu, Buda si Arpasul Mic. In planul urmator, in dreapta se intalta Vanatarea lui Buteanu, iar in planul 3 se ascund dupa silueta Arpasului Mic Lespezi, Cornul Caltunului, si Negoiu.

In zarea estica se vede limpede pana la Moldoveanu si fratele Vistea Mare... o aruncatura de bat si 4 munti mai incolo. Un nor ciudat in forma de nicovala se isca putin mai la est de Lespezi/Cornu Caltunului. Parca se pregatea ceva acolo... probabil norul de ora 15:00 de pe Negoiu :)

Aruncam un ochi in jos spre lacul Podu Giurgiului. Langa el se proiecteaza ciudat de plan un refugiu. Potecuta noastra urca spre Saua Podragului, si ocoleste agale coasta muntelui Podragu.

Coboram spre lac. Regasim acelasi tip de pietre argintii din Fereastra Mare a Sambetei, si din loc in loc cate un bloc stingher alb de marmura cu niste petice de lichen verde-neon.

Refugiul chiar era doar o proiectie bizara a unei forme din trecut. A fost distrus intr-o avalansa in 2012, si nu au mai fost resurse nici pentru refacerea lui, nici pentru evacuarea deseurilor de acolo. Pacat...

Vara musca din ultimele petice de zapada ca dintr-o inghetata. E cald, parca ai vrea sa te racoresti nitel in apele lacului.

Siii am ajuns ! E aproape 14:30, ne-am lalait o gramada pe drum, dar caldarea asta care ne lipsea de la colectie e superba, si a meritat tot efortul.

Pe malul lacului mare sunt cateva corturi. Insa muschiul asta luxuriant si turbaria din vecinatatea mezinului lui Podragu parca sunt mai atractive... raman in urma sa ma bucur de verde si de peticele de cer din fiecare ochi de apa.

Cabana Morgana insa cedeaza greu. Valea este atat de mare incat mergi... si mergi... si te pierzi odata cu simtul proportiilor intre bolovanii din ce in ce mai mari. Pare ca stai pe loc, sau cabana si-a sumes poalele si a luat-o la sanatoasa din calea ta.

Bumbăcăriţe pufoase pe o terasa deasupra lacului.

Cabana e chiar pitoreasca, toata din piatra si cu un ochi deschis in acoperis. Deasupra ei se invarte un cocos cocotat pe Roza Vanturilor. Intram putin in cabana cat sa mai refacem proviziile de ciocolata, umplem sticla cu apa de la izvorul din apropiere, si dusi suntem, pe drumul de intoarcere. A fost cald... proviziile noastre generoase de apa - cate 2 litri de om - nu au fost suficiente.

Decidem ca ne e prea lene sa mai urcam in Saua Podragului, si incercam cu ocazia asta celalalt traseu de intoarcere, CA. Bifam astfel si lacul Podragel.

Trebuie sa recunosc ca a meritat din plin. La un moment dat, lumina tarzie a coborat in caldare exact la unghiul potrivit pentru a ii da o culoare de smarald. E superb, si caldarea sa e atat de linistita, e imaginea din tura asta la care mi se intoarce mereu mintea. La Podragu mai vezi cabana, oameni, corturi intinse pe mal... aici insa e o liniste desavarsita, ogradina secreta dincolo de Saua Dintre Lacuri, la 200 m altitudine mai jos de caldarea Podragului.
Intalnim doar vreo 2-3 cupluri aici, traseul este mult mai linistit decat cel de creasta.

Urcam pe povarnisul plin de grohotis tipic Fagarasului - lamele taioase de sisturi, prin Strunga Podragelului, pana la valea Arpasului Mare. Ne uitam cu speranta ca poate poteca o ia pe curba de nivel cumva, si nu trebuie sa coboram si sa urcam magaoaia asta. dar nu, poteca coboara pana la mama naibii in vale, iar puricele ala albastru e un cort. Valeu, da' departe mai stam. Ne punem chilotii de Superman si Wonder Woman pe noi, si aia e...
Constat cu aceasta ocazie ca o zi petrecuta sub soarele de 2000 m, fara untura de soare pe picioare (cumva am ignorat complet subiectul, desi am bifat constiicioasa umerii si ceafa) are efecte interesante. Gambele mele aveau o culoare vinetie, nesanatoasa, si se simteau ca doua ciocanele de pui la rotisor. Dap, fix asa, acasa cand am avut proasta inspiratie sa stau 10 minute picior peste picior am simtit ca se dezlipeste pielea cu totul. Arsura mai nasoala de atat nu am avut in viata mea si, colac peste pupaza, o linie drrrreapta de demarcatie sub genunchi, unde s-au terminat pantalonii. O sa port toata vara jambierele prostiei pe mine, sa se stieee... stieee... stieee... :))

Asta pare un loc genial de cort. E o vale linistita, paraiasul acopera orice sunet nedorit, si ma intreb cate stele poti sa vezi de aici. E intr-adevar ceva de mers, dar merita din pin pentru niste momente de liniste si contemplare.

Hopa sus in Portita Fruntii. In sfarsit vedem ultima caldare, cu insasi Fereastra Zmeilor cocotata la capatul potecii in Portita Arpasului. Cumva pare ca in disperarea noastra am prins aripi. De la Podragu unde zaceam obositi pe iarba pana la Fereastra Zmeilor am facut putin sub trei ore, cam pe aceeasi diferenta de nivel de la dus unde am facut cam 6. Tot amarul de poteca din imagine ne-a luat in jur de un sfert de ora.

Cum nicio tura nu e completa fara o balaureala cat de mica, reusim cumva sa ajungem la refugiu si sa coboram aiurea, lasand poteca in dreapta si gasind niste povarnisuri cu iarba pe care sa ne putem distruge gleznele. De fapt, ca sa spunem tot adevarul , i-am bombanit pe cei care au vrut sa ne faca un pustiu de bine spunandu-ne ca nu pe acolo e poteca... si ne-a fost rusine sa ne intoarcem. Asa ca i-am dat inainte pioniereste pe iarba, ceea ce nu doresc nimanui la panta aia, am avut dureri de glezne cateva zile.

Incepuse sa si picure... probabil de cealalta parte a tunelului Transfagarasan inainte de Balea se dezlantuia potopul. Intotdeauna vremea se schimba radical aici, ce e pentru unii muma, pentru altii e ciuma. La noi - doar niste picaturi fugare, si ceva blitzuri din cand in cand de la "pozele" din caldarea vecina.

Ajungem rupti la masina in jur de 19:30. Aici, rand pe rand, masinile opreau cu avarii sa se pozeze cu cei 3 natarai. Erau intr-adevar simpatici foc, poate de aia nu claxona nimeni furios cand cel din fata se oprea sa giugiuleasca magarii, pentru ca fiecare la randul lui facea fix acelasi lucru.
Daca tot aveam o punga in plus de Bakerolls la noi, am zis sa fericim magarii cu ea. Primul vine finut si ia felie cu felie, atent, cu buzele. Ailalti doi - niste mitocani - se prind mai greu, dar si cand se prind ca e rost de potol, vin repede la pomana, pana la punctul in care ajunsesera sa ma alerge efectiv pe drum. Cand mi-au facut poster un picior, cu o copita suava bine plasata fix pe montul maltratat toata ziua, am zis ca e timpul sa o tulesc.
Oricum, remarcati va rog jambierele vinetii din dotare. Nu mai uit in viata mea sa folosesc crema de soare din rucsac.