Weeekend !
Se anunta canicula mare in Bucuresti. De ce sa nu fugim de ea la munte ? Asa ca ne facem cuminti seara sacii de o zi, iar dimineata la 6:30 eram iesiti din Bucuresti.

Pe la Curtea de Arges avem urmatorul dialog:
"- Eu nu vreau sa ma intorc maine acasa..."
"- Nici eu :D Ce facem ? Sa vezi... se intampla ca i-am lasat monstruletului apa si mancare pentru doua zile... Deci nu e sfarsitul lumii daca mai stam nitel."

Identificam un Kaufland de la care putem face niste cumparaturi sumare, pentru inca o zi de coclauri. Adica doua perne, o patura, niste mancare, periute de dinti (!) si cateva butelci de apa. Fiind weekendul prelungit de Rusalii, era mica sansa sa gasim cazare decenta pentru seara, asa ca eram chititi sa nu ne mai stresam, gasim un loc linistit de dormit undeva sus, daca tot se anuntau furtuni, si dimineata cu noaptea in cap sa luam la picior drumul spre Fereastra Zmeilor si Podragu.

CNADNR anuntasera cu o zi inainte ca se deschide oficial, probabil au reusit intr-un tarziu sa se mobilizeze si sa debaraseze si ultimii nameti de langa tunel ramasi de la avalansele din iarna. Planul, evident, era sa il mentina inchis pana la finele lui iunie astfel incat sa ii topeasca soarele si sa nu trebuiasca sa miste un deget.

La 9:30 eram la baza Transfagarasanului, la Vidraru. Zici ca se dadea ceva gratis daca eram noi primii. Drumul e in stare acceptabila, peticit cum il stim, cu 2-3 mici zone care s-au prabusit si necesita consolidare. Am mai intalnit pana sus 3-4 masini, era surprinzator de liniste.
Aveam in plan un nemarcat azi - Museteica. Stiti muntele ala frumos, plin de caderi de apa, primul pe care il vezi pe dreapta cand iesi din padure si se deschide valea aia minunata ? Ala e :)

Luasem cateva repere de acasa, facusem chiar si un traseu GPS. Prima din variantele de care auzisem incepea din spatele unei stane, care ajungea cumva pe Museteica de pe Robita. Acesta este podul, in dreapta lui era stana.

Alegem insa varianta care pleaca de langa Cabana Capra.

Paraul Capra are o apa cristalina si azurie, de iti vine sa zaci pe malul ei la balacit si sa nu mai faci nimic.

Pornim cu elan la drum prin spatele cabanei Salvamontului. Curand, dintr-un motiv obscur, facem dreapta in padure, stiind ca la un moment dat trebuie sa iesim din ea, sa ocolim un prag stancos, si sa ajungem la golul alpin.
Toate bune si frumoase, padurea era de un verde incredibil, totul acoperit cu muschi moale, plin de tufe de afin...

Urcam ce urcam, multiplele potecute se transforma in bolovanis acoperit cu frunze uscate, iarba si ferigi inalte, din loc in loc cate un suvoi de apa. Cum nici nu mai vedeam pe unde calcam, incolteste in noi la un moment dat teama de capuse, stiind ca zona era frecventata de oi si alte animale, asa ca punem parazapezile.

Aveam din ce in ce mai mult senzatia de "animalutele stepei". BD a reusit sa se rataceasca la mare pe traseu turistic semnalizat si bun de facut la pensie, asa ca de ce nu si la munte ?
Ne itim intr-un mic luminis din ferigi si tufele de afin. In fata - hatis de copaci. In sus - morman de tufe de rododendron cocotate pe un prag stancos, deci nu pe acolo. Da, abia asteptam sa le vad, dar hai sa gasim intai drumul.

In jos... troita de la care trebuia sa incepem noi traseul si o potecuta frumoasa ciobaneasca.

Stai, cum ?! Ne dam amandoi o palma peste frunte, ca niciunul din noi nu avusese inspiratia sa se uite pe trasul gps plotat constiincios acasa.

Troita cu acoperis rosu.

Daca ar fi pascut cineva linistit pe acest plai mioritic, ar fi vazut cum in padure se zgaltaie niste crengi, si ies doi disperati cu parazapezile pe ei, plini de frunze uscate, pamant, resturi de ferigi si alte buruieni, inconjurati de roiuri de insecte (da, evident, am lasat Autan-ul acasa). Ok, e bine ca am pierdut doar o ora. Identificam destul de usor potecuta si urcam mai departe.
Poteca e marcata atat vizual cat si olfactiv - buline maro de oaie - marcaj regasit si in harta noastra de sus :)

Exploratorii lui peste, pregatiti mereu pentru orice (mai putin pentru orientare).

Senzatia de spatiu e uimitoare, in fata noastra se deschide o vale verde, brazdata pe ici pe colo de cursuri de apa din torente de dezghet, iar cascada si paraul Capra reusesc deocamdata sa acopere zgomotul masinilor si motocicletelor care incepusera sa urce masiv. De partea noastra a gardului era iarba mult mai verde. Nu era nimeni, si ne uitam de la o distanta confortabila cum se inghesuie lumea la cascada.

Pe masura ce urcam, versantii sunt din ce in ce mai expusi la soare, si e plin de tufe de afin si rododendroni care incepusera sa infloreasca.

Dam si de primele cursuri de ape, pe care le trecem din loc in loc, urmand cu sfintenie bulinele maro :)

Pe ici pe colo, persista inca limbi de zapada, care condimenteaza parca peisajul. Ne strecuram printre tufele de afin, si minunatiile roz care inmiresmau aerul. E prima data cand gasim in sfarsit smirdar inflorit pe munte, si pe masura ce urcam, versantii mai expusi la soare sunt pe cale sa imbrace mantia de sarbatoare. Majoritatea e inca imbobocit.

Al naibii traseu, incepe sa ne cam iasa limba de un cot. Urcam constant, urmand sa ajungem de la 1520 m la 2448m, si soarele urca odata cu noi. De data asta ne-am invatat lectia, suntem bine dati cu untura de soare pe toate partile.

In zonele cu apa curgatoare regasim constant gandacei de culoarea aramei.

Firicele de apa se preling din terasa in terasa. Micile cascade sunt captusite cu muschi moale, in care te scufunzi. Am invatat sa nu mai sarim din piatra in piatra, e mai mare riscul sa te dezechilibrezi decat sa iei nitica apa la galosi.

Urcam cu viteza melcului, si incet peisajul se schimba. Copacii si arbustii ne parasesc, si apare grohotisul fragmentat al fagarasului, mici lespezi de sisturi cristaline, acoperite cu sclipici argintiu, ca intr- poveste cu zane. Iau si un bolovan de pe drum pentru colectia de suveniruri :)

Iarba si plantutele devin din ce in ce mai pitice, insa florile lor par supradimensionate. La fel si aceste flori de degetarut - Soldanella Austriaca (varianta lor de la altitudini mai joase fiind Soldanella Montana). La inaltime, totul e distilat si redus la esenta.

E de asemenea plin de vizuini de marmote. Nu am avut onoarea sa vedem niciuna insa.

Fluturii se pare ca au o afinitate pentru crema de plaja de la Nivea... sau pentru noi :) Nu puteam sa scap de acest autostopist, dar nu ma plang. E atat de pufos si diafan...

Palcuri de Gentiana (Ghintura).

Incet, dobandim altitudine. Ocolim caldarea glaciara care emana un curent rece de aer, de la limba de zapada ramasa, si observam cum toporasii se transforma parca in ditamai panselutele.

In sfarsit pare ca ne apropiem de ceva. Ca zidurile unei cetati, o portiune de stancarie taioasa si erodata se inalta in fata noastra.

Daaaar inca nu :) Al naibii varf se lasa asteptat. Ne pravalim putin la o pauza si la cascat gura in jur. Si aveam la ce !

Revedem varful geaman Lespezi - Cornul Caltunului, Negoiu, si Laitelul.

Un cocktail delicios de toporasi, licheni si ochiul-gainii (Primula Minima), pe pat de stanca.

Inca putin...

Si am ajuns ! Era deja aproape ora 16, nu ne asteptam sa dureze atat de mult ! A fost doar un munte de urcat, si a durat aproape 4 ore. Dar ce munte... In Fagaras totul are alte masuri, pierzi cu usurinta scara lucrurilor, pentru ca nu stii sa te raportezi la asemenea imensitati.

Inspre sud, se intind culmile line ale Robitei si Raiosu I.

Varfurile Iezerul Caprei si Capra strajuiesc la vest si la est caldarea glaciara a lacului Capra. In spate, Vaiuga si Vanatarea lui Buteanu.

Raiosu II, Buda si Arpasul Mic. Dincolo de ele, se afla undeva in dreapta lacul Buda.

Traseul spre Fereastra Zmeilor, si un puncticel rosu minuscul - Refugiul Fereastra Zmeilor. Deasupra lui se pot vedea tancurile stancoase ale zonei numite "La trei pasi de moarte"

In zare spre est, Moldoveanu si Vistea Mare.

Varful Buda si palaria lui de nori. Mai departe se insira traseul (tot nemarcat) spre creasta principala a Fagarasului, insa noi azi ne oprim aici.

Sus vantul e mai mult decat o adiere jucausa. Turistul incepuse sa dea din colt in colt cu sinuzita, asa ca facem un conclav si decidem ca din cauza ca am lasat acasa Bixtonimul, planul nostru de a mai ramane si maine va trebui reluat alta data. Cu parere de rau, decidem sa coboram si sa ne intoarcem acasa.

Selfie cu bat si turist in cap.

Nu ne grabea nimeni... asa ca am coborat incet, bucurandu-ne in continuare de minunile din gradina uriasilor.

Gandacei de arama.

Tufe de afin. In curand, Mos Martin va avea motive intemeiate sa viziteze aceste locuri :)

Forta Feng-Shui e puternica in aceste locuri :) Parca un gradinar iscusit asezase toate minunile astea cu atentie, exact acolo unde trebuie.

Coborarea parea ca nu se mai termina. Ba pe poteca cu marcaj buline maro, ba pe langa ea, dupa alte 3 ore de lalaiala cu poze cu tot eram la masina, si la 19:30 incepem sa ne mobilizam spre casa.

Turistul rezuma traseul zilei: "Cucoana, m-ai carat cum cara prin Bucuresti un taximetrist de la Pelicanu' un turist din Botosani ! "

Ne luam la revedere de la Museteica de langa cascada Capra, ale carei valuri de apa erau mai bogate si spumoase ca oricand.

Ne-am oprit La Cetate pentru ceva de mancare si o cafea... care nu ne-a prins rau deloc. Deja cand ne indreptam spre Curtea de Arges, vedeam in zare cum incepe sa se dezlantuie furtuna. Cerul se aprindea din ce in ce mai des de fulgere, care faceau parca din noapte zi. Atmosfera era extrem de ionizata de la valul de caldura care ridicase cu repeziciune cantitati industriale de apa in atmosfera.

Spectru malefic in nori ? Nu :p Doar turista incercad sa pozeze fulgerele din interiorul masinii... Afara nu prea era de stat. Oprim la o benzinarie la inceputul autostrazii... si aproape ne ia pe sus o pala puternica de vant. Vazand cum se clatina din toate incheieturile acoperisul de deasupra pompelor, decidem ca nu era de stat acolo si ne mutam mai degraba in camp deschis, intre doua tiruri. Nu stiu cum, dar parea mai sigur locul acolo, decat sub o tona de metal care valurea in furtuna. Se mai potoleste putin vantul, si reusim sa o luam din loc.

Vazandu-ma ahtiata sa pozez urgia, si probabil nemaisuportand clicaitul continuu (si fara rost) al aparatului in masina, turistul decide sa iesim din drum sa ma lase sa pozez niste fulgere. Iesisem oarecum din ploaie, oprim la o benzinarie dezafectata, si cand sa ies din masina sa pun aparatul undeva la poze, opresc brusc in fata si in spatele nostru niste conlocuitori mai mult decat dubiosi. Turistul are prezenta de spirit si o taie imediat de acolo, strecurandu-se printre ei. Posibil sa fim noi nesocializati si paranoici, dar cand vezi ca intr-un loc nefrecventat si neluminat te inconjoara pe doua parti niste minoritari care coboara imediat din masina, ti se cam aprind alarmele.

Turistul, galant ca intotdeauna, decide sa iesim putin pe un camp pentru observatul fulgerelor. Problema e ca nu mai era neam de fulgere prin jur, si colac peste pupaza, urma sa mergem cativa km pe langa autostrada, in fundul unui transport masiv de stupi de albine, prin Greci, pentru ca acolo unde era iesirea spre Ionesti nu era si intrare inapoi ! Dupa ce reusim sa intram din nou pe autostrada suntem recompensati cu o portie de grindina. Vorba Turistului, mai lipseau lacustele.

Intr-un tarziu, pe la 2:30 reusim sa ajungem in Bucuresti. Cafeaua de La Cetate a fost cel mai bun lucru din ziua aia, ne-a tinut cat de cat constienti in conditiile in care acum aproape 24 de ore ne trezeam sa plecam la drum.