Ne trezim cu noaptea in cap sa fim primii pe traseu spre Vf Scara si in Univers in general :) Drumul nostru urma pasii facuti asta-iarna, insa urma sa ajungem sus, in Saua Hornurilor, apoi pe Vf. Scara, Turnurile si lacul Tiganesti, si retur spre Cabana Malaiesti prin Padina Crucii.

Soarele clipeste strengar dintre crengi, e o lumina minunata care ridica aburi din solul imbracat in vegetatie. Drumul forestier e luuung si parca nu se mai termina, desi are doar 11-12 km. Parcam exact in acelasi loc unde am parcat si asta-iarna. Suvoiul de apa al Malaiestiului curge vijelios cu forte proaspete datorita ploilor abundente.

Ne intoarcem la padurea atat de familiara de conifere, care parca te imbraca intr-un cojoc de cetina, intunecos, aromat, si linistit, tulburat doar de scartaitul in bataia vantului al copacilor batrani. Niste bolovani stravechi imbracati in verde si niste buturugi in forma de urs (:p) ne intampina la intrare pe CA, iar dupa 15 minute ajungem si la traseul BA pe care il vom urma pana sus in Sa.

La primul punct de belvedere apar si primele semne de civilizatie. Niste doze de bere. Ne si miram cat de curat a fost pana acolo traseul, insa ne lamurim ca nu s-a civilizat inca lumea, ci ca exista niste Oameni (cu majuscula) care isi pot calca pe orgoliu, sa stranga dupa animale ca astia. Tot respectul, am intalnit doi dintre ei 10 minute mai tarziu, strangand la coborare in saci gunoaiele gasite. Poate candva vom ajunge si noi la acea stare de zen care sa ne permita, sa inlocuim gandul ca platesti tu lenea si nesimtirea altcuiva cu gandul ca ajuti natura sa nu trebuiasca sa poarte singura povara omului.

Niste blocuri frumoase de stanca scot limba la noi :) Parca incasii care au construit zidurile uriase de la Sacsayhuaman de aici s-au inspirat. In iarna, in poienita asta ne-a prins o ninsoare de poveste.

Revedem si paraul Malaiesti, si caderile sale bogate de apa limpede si rece.

In ceva mai putin de doua ore suntem la cabana, unde lumea se bucura inca de micul dejun sub soarele de dimineata. Cursul de apa al paraului Pietrele umplea valea, si aproviziona cu apa proaspata pe cei campati langa cabana. Facem o mica pauza de 15 minute pentru o prajitura si o administrare generoasa de untura de soare, si plecam in suuuuus, spre Horn.

Niste cai frumosi (nu stiu daca erau chiar şasă) inveselesc valea. Manzul asta desi timid si speriat, sarea ca o capra pe langa noi si se tinea cu sfintenie dupa maica-sa.

Nu sunt cai salbatici, precum cei din crovuri, dar sunt minunati si par relativ fericiti ca pot paste liberi aici. Sunt principalul mod de aprovizionare al celor de la cabana Malaiesti, deci lor trebuie sa le multumim pentru cafea, prajitura cu mere si ciocolata, si ciorba pe care o vom manca dupa-amiaza.

Piatra iti vorbeste, si te cheama mai departe, in sus.

Stancile se joaca cu lumina.

Lasam treptat in urma frumoasa vale, si ne indreptam spre a doua terasa glaciara, unde ne oprisem in iarna. Ziua era atunci mult mai scurta, si ceata ne-a cam descurajat eforturile.

Urcam pe langa uriasul Bucsoiu si Turnul Malaiesi in stanga, si Padina Crucii in dreapta. E ireal de frumos, turnurile de piatra erodate se inalta din pajistea incredibil de verde, jocul luminilor si al umbrelor aduce cerul pe pamant. Iar tu esti undeva la mijloc, intre toate astea, si simti ca traiesti, respiri in acelasi ritm cu iarba, insectele, pietrele si apa.

Maci galbeni de munte (Papaver alpinum). Din cauza carora uit aparatul pe focus manual si ratez cateva poze mai departe. Grrr.... Pe asta am pastrat-o totusi pentru rolul ei informativ. De aici se separa traseul pe Brana Caprelor (TA) spre Creasta Bucsoiului. Suntem la 1915 m, mai avem 500 de urcat.

Turistul e gata de scandal.

Ne apropiem de hornuri. In stanga se desprinde poteca de vara a marcajului BA. Si, pe ea, un grup mare destul de bine echipat, descurajat de starea Hornului Mare, pe unde intentionam si noi sa urcam. Limbile alea de zapada nu arata deloc bine, si noi am lasat ca fraierii coltarii acasa. Doua persoane din grup se chinuiau inca cu asigurari si pioleti in Horn de ceva vreme. Ne ofticam ca probabil nici noi nu vom putea trece, ne facem nitel sange rau de coltarii care stateau binemersi in debara (asta e, data viitoare vom sti mai bine si ne vom asculta instinctul, o teapa de cateva sute de grame in plus in rucsac nu era sfarsitul lumii), si ii dam inainte.

In fata - poteca de vara.

Sapam incet-incet trepte cu bocancii in zapada intarita. Partial beneficiem si de urmele celor din fata care se asigurasera si inaintau cu greu pe langa stanci. Iar ne gandim ca daca aia se chinuie atata, noi probabil ne intoarcem. Dar macar sa incercam.

Manusile mele de polar ramase in rucsac s-au dovedit cel mai bun prieten al omului in aceasta tura... Le pun pe maini, trag peste ele manusile de tura fara degete care sunt mult mai aderente pe zapada decat vibram-ul bocancilor, si ma apuc sa urc in tractiune integrala. Jenant, dar sigur si eficient, chit ca ma umplu de noroi si ma fac ca porcul. Cu centrul de greutate jos, si cu degetele infipte in zapada tare, lucrurile merg altfel, zici ca imi legase cineva o elice de posterior. Turistul avea avantajul betelor de trekking, si inainta si el cu talent. Ajunsi langa cei doi colegi de Horn, vedem ca el este un ghid care incearca (si reuseste) sa motiveze o incepatoare in ale muntelui, motiv pentru care lucrurile mergeau destul de greu, dar au reusit pana la urma si erau amandoi tare satisfacuti cand au ajuns sus. Ceilalti care au urcat pe poteca de vara si care traversau oarecum in patru labe limbile de zapada, faceau parte din acelasi grup.

Inca o lectie, despre cum inseala aparentele... si despre cum, uneori e bine sa te incapatanezi, sa nu te descurajezi, si sa nu alegi calea batuta.

O ultima urcare pe langa un cablu rupt de alunecarile de stanci, si am iesit la liman, in Saua Hornurilor. De aici, in doar 45 minute, puteam fi la Omu.

Aveam in fata Valea Gaura, minunata si larga deschidere intre Scara (in dreapta - N) si Doamnele (stanga - S).

Urc putin pe un varf la sud de Saua Hornurilor... Si am sub ochi doua vai minunate, Malaiesti si Tiganesti, despartite de spinarea Padinei Crucii. Gasim si primele tufe de rododendron. Fagarasul a fost mai harnic, se pare; desi eram la o saptamana dupa Museteica, tufele de aici sunt in majoritate inca imbobocite.

La Omu pe platou - aglomeratie mare. Ma bucur ca nu sunt acolo, si ca avem culmea domoala a Scarii doar pentru noi.

Ma abat putin de la poteca in cautarea Ferestrei Tiganesti. Felinare albastre de gentiana parca iti ghideaza pasii spre un grup de stanci albe, vizibile in coama muntelui. Si am gasit asta...

Bolovanul de la gura Ferestrei e locuit de panselute, cimbrisor si nu-ma-uita.

Turistul intre timp se reface la spa, cu nasul la soare. M-as pravali pe patura si as sta aici pana m-ar matura vantul sau furtuna, dar mai avem de mers azi, si de intors in Bucuresti, deci trebuie sa ne miscam.

In stanga se inalta semete Turnurile si Culmea Tiganesti.

Privim inapoi spre stancaria in care am gasit Fereastra spre vale.

Leit cu tufele de rododendron, doar ca la o cu totul alta scara... Floricele roz minuscule, nu mai late decat un fir de iarba, se ivesc dintr-un damb de frunzulite delicate.

Scurt timp, avem si un companion... Un caine batran si slab, cu miscari mai putin voioase si fluide decat suntem obisnuiti de la strengarii pe care i-am gasit pana acum. Il cinstim cu un sandwich, nu se poate altfel, (ca de aia le caram !).

Pe culmea domoala a varfului Scara, cu cei 2422 m ai sai, ne despartim de BR si coboram pe TG. In zare incep sa se vada si doua petice de cer - lacurile din Valea Tiganesti.

Inspre vest, se intind Muchia Clincea, Ciubotea, si in departare, Craiul cu o coroana de nori ca de obicei, insa suficient de inalta de aceasta data sa ii permita sa se bronzeze putin :)

Nitica orientare :)

Coboram pe langa turnuri de conglomerate, ce poarta amprenta furtunilor, ploilor si vanturilor care le-au modelat si erodat.

"Hai, femeie, lasa pozele !"

Coltii Tiganesti cu Turist.

Fereastra Tiganesti, redusa la un punct minuscul pe creasta muntelui, in grupul drept de stanci de pe Varful Scara.

In valea dinspre NV se inalta Coltii Ciubotei. Parca o bucata din Ciucas s-ar fi teleportat aici.

De la refugiul Tiganesti coboram pe BG spre lacul Tiganesti.

In niciun caz nu facem o ora pana la Malaiesti :)

Lacul era din pacate deja "ocupat" de un grup cu un caine care se balacea fericit, asa ca ne adapostim de vant in spatele delusorului din stanga, si ne improspatam putin fortele cu ceva dulce.

Hai noroc !

Ne luam la revedere de la valea captusita cu iarba moale, si incepem sa urcam lent, pe curba de nivel pe Padina Crucii. In spate incepeau sa se adune niste nori plumburii, dar lumina dupa-amiezii pe plapuma de iarba era superba.

Pe Padina Crucii potecuta devine din ce in ce mai ingusta, printre jnepeni si Clematite. Daca urcarea dinspre Tiganesti e lina si urmareste curba de nivel, coborarea spre Valea Malaiesti e abrupta, si poteca e si mai ingusta de atat.

In jur de ora 15:45 eram la Malaiesti cu gandul la o ciorba de perisoare sau fasole, au fost dementiale data trecuta in iarna ! Insa suntem nevoiti sa ne multumim cu o supa de legume sau sa ne punem pofta in cui, nimerisem intre pranz si cina si nu mai aveau altceva disponibil. Mi-ar fi placut sa mai lenevim pe iarba, undeva langa paraul care te trage la somn, dar a doua zi trebuia sa fim din nou niste membri functionali ai societatii. Ne luam la revedere de la munti pe drumul dintre Predeal si Rasnov. We'll be back !