Cine se scoala de dimineata (pe la 3) cade singur in ea... si prinde un rasarit superb cu luna inca sus pe cer, undeva in judetul Arges.

La 8:30 eram deja pe traseu, la inceputul Vaii lui Stan, cu doar o singura alta masina parcata in imprejurimi. Desi sambata, era LINISTE !

Soarele se juca cu noi, printre copaci, printre ochiurile de apa - cand involburata cand lina in vaioagele de calcar. E minunata dimineata !

Incep primele scari. Traseul a fost reamenajat si remarcat de curand (2012). Se mai vad pe alocuri inca vestigiile vechilor scari si lanturi metalice (cel putin neolitice, la cat de "sigure" aratau).

Valea este incredibil de frumoasa, mai ales ca am avut norocul sa o prindem dupa cateva saptamani de ploaie, cu un curs bogat de apa.

*visible rope*

Turistii care au supravietuit (pana aci cel putin) aptitudinilor de couch potato umblator. Ce mai, niste adevarati Bear Grylls ai Fagarasului.

Nu, traseul nu include si echilibristica cu umbrelute, poate doar daca esti hipopotam imbracat in voaluri violet. Dar pare dramatic, nu-i asa ?

Uitandu-ne in spate, urcam in continuare prin albia raului.

Cateva scari si cabluri

Pare mai periculos decat este de fapt :) In cel mai rau caz te uzi putin la nadragi si la demnitate, si asta e....

.... si urcam din nou....

La acest gardian al padurii, in care parca se ingemaneaza vara si toamna, se termina traseul prin Vale.

Ne luam la revedere de la rau, si ne indreptam spre Poiana Calugaritei, traseu care ne va scoate inapoi pe langa lacul Vidraru, in Transfagarasan.

Si eu te iubesc, copacule !

Padurea e frumoasa, si linistita, si inca uimitor de verde pentru finele lui august, are ceva primavaratec. Si un turist care gafaie agale la deal.

Ajungem in poiana scaldata de soare, unde urmeaza o binemeritata pauza de dulciuri.

Si o sedinta foto de almanah cu vietatile din poiana.

Roua inca sclipea vesel si proaspat pe pajiste. Abia se dezmortisera toti din racoarea diminetii, inclusv acest ocupant al firului de iarba.

Si in afara de panselute minuscule, intra in cadru si o broscuta exhibitionista.

Urmeaza un drum prin padure destul de lung si monoton.

Singurul eveniment remarcabil a fost instinctul de cucoana.

Mergand noi agale prin padure, imi taie calea un animalut blanos, simpatic si fara coada (altceva nu am vazut, pentru ca a fost un adevarat Flash Gordon al - probabil - harciogilor). Si aici intervine instinctul de cucoana: uiti ca ai avut soareci, si sobolan, pe care i-ai crescut cu drag, si i-ai mangaiat zilnic timp de cativa ani, si incepi sa topai si sa vociferezi speriata, cautand un scaun pe care sa te cocoti cu poalele fluturand. Nu am avut nici scaun, nici poale, dar tipatul de cucoana era acolo. Nu va inchipuiti ca a durat mult, ca m-a umflat rasul destul de repede de reactia mea, dar tot rusinos este ! Sper sa nu fi ramas marcat pe viata bietul harciog.

Paraul Calugarita la varsare intr-un brat al lacului Vidraru.

Lacul Vidraru, de pe drumul inapoi spre Transfagarasan. Din fericire, poza nu surprinde si manelele si chiotele animalice audibile de pe partea cealalta a lacului. Cocalarii au iesit in natura sa se bucure de ... liniste ?! Ne dorim cu ardoare o viitura care sa curete mizeriile (in)umane si mergem mai departe usor dezamagiti si iritati ca nici aici nu scapam de conlocuitori.

Drumul prin Poiana Calugaritei spre lacul Vidraru este destul de lung si monoton. Per total, traseul a durat cam 1-1,5 ore prin canion, si 3-4 ore in afara lui (1-1,5 ore prin padure si restul pe un drum prafuit de pe malul lacului Vidraru). Ideal este sa bifam poiana, apoi sa ne intoarcem tot prin Valea lui Stan.

Mai departe...